MĂRTURISITOR AL ULTIMULUI POET DAC

Prof. Dr. Const. MIU

 

Structuartă în 16 capitole, cartea domnului Gh. Postenicu – Ultimul poet dac (Editura Europress, București, 2013) – aduce în prim plan pentru cititori, ca și pentru istoricii literari creația lui Ion Gheorghe – un poet împătimit iubitor al civilizației geto-face.

În capitolul Întâietatea estetică a lui Ion Gheorghe, autorul cărții în discuție consideră că se poate vorbi de trei etape ale creației poetului născut în comuna Florica, județul Buzău: „Cea dintâi aparține pâinii, rândunelelor, ierbii și ființelor năzdrăvane. Începe în 1957 (Pâine și sare) și se încheie 11 ani mai târziu (Vine iarba), fiind urmată de perioada obârșiei și a începutului absolut, deschisă de Cavalerul trac (1969) și încheiată cu Dacia Feniks (1978). Ultima etapă, scripturală și parabolică este ilustrată de Cenușile (1980) și se încheie cu reeditarea Elegiilor politice (2002).” (p. 10).

Într-un studiu, publicat în revista România literară (nr. 19/ 1989, p. 5), arătam că în cazul creației poetice a lui Ion Gheorghe, coordonatele în jurul cărora poetul glosează sunt universul rural, precum și mitologia și arheologia, subsumate istoriei. Satul lui Ion Gheorghe reprezintă matca din care pleacă și-n care va reveni eul poetic, aidoma lui Anteu, spre a-și reîmprospăta izvoarele liricului. În acest spațiu sacru, care conservă un mod de a fi propriu, având o curgere a timpului de natură subiectivă, prezența țăranului – un uriaș Pan – literară(nr. 19/ 1989, p. 5)se face simțită de la „bubuitul primului grăunte”, până la frământarea aluatului de pâine. Lirica lui Ion Gheorghe cuprinde o seamă de volume, ca de pildă Cavalerul trac, Megalitice, Dacia Feniks, Cenușile, Scripturile și Condica în versuri, așezate sub semnul vârstelor originare, relevându-se în felul acesta vechimea, continuitatea și statornicia etniei românești în spațiul carpato-danubiano-pontic.

Referindu-se la Megalitice cronicarul opinează: „Volumul care ilustrează cel mai bine programul estetic [al lui Ion Gheorghe – n.n.] este Megalitice, o carte a genezei, întărind temele din Mai mult ca plânsul și Cavalerul trac, prin 26 de alegorii și descântece.” (p. 26). Concluzia referitoare la sinteza românismului, detectabilă în volumele Cavalerul trac și Megalitice pe care o notează domnul Postelnicu este următoarea: „Ciclul mitologic format din Cavalerul trac și Megalitice întărea viziunea cosmocratică și propunea umanitatea rurală cu vechimea și puritatea civilizației sale, ca singurul legatar al vârstei mitice, matcă a românismului.” (p. 29). Despre „poemul didactic” Dacia Feniks, cronicarul notează la pagina 31:  „…de data aceasta a urmărit  <<veridicitatea de spirit și de literă a textelor ce le-a cercetat >>.”

Un capitol aparte al cărții sale, domnul Postelnicu îl rezervă pentru volumul Cavalerul trac: „Cu volumul Cavalerul trac (1969), poetul Ion Gheorghe extinde tematica literară la mitologia păgână a Traciei (…) Cavalerul trac este un lung poem structurat în 20 de episoade.” (p. 45, 49). Analizând „sufletul omului trac” (sintagma aparține poetului – n.n.), Gh. Postelnicu urmărește felul de a fi al lui Manimazos – eroul civilizator al tracilor. Logodindu-se cu „fata logosului”, tânărul înzestrat cu puteri demiurgice, se închină țărânei, iar seara, ca să primească binecuvântarea, își va pune sub căpătâi „un bob de țărnă”.

Noutatea studiului domnului Gheorghe Postelnicu rezidă în faptul că sesizează legătura între studiile teoretice despre civilizația geto-dacă și creația poetică a lui Ion Gheorghe: „Este meritul lui Ion Gheorghe că a depășit momentul istoric în care afirmarea spiritului național devenise politică literară și a recuperat prin muncă tenace mituri și legende, dându-le substanța rafinată a poeziei (…) Ion Gheorghe a confirmat în studiile sale teoretice viabilitatea și unitatea lumii geto-dace, pentru că i-a pătruns tainele.” (p. 56-57).

Cu acribia-i caracteristică, domnul Postelnicu aduce în discuție volumul Cenușile, „…operă cu pronunțat caracter didactic explicit. Volumul cuprinde 67 de piese care comentează <<pe cont propriu>> inventarul mormintelor dacice și carpice descrise în trei cărți de sinteză, apaținând lui D. Protase (…) Poemele au un voit început de proces-verbal…” (p. 58).

În capitolul Poezia jocului de cuvinte, Gh. Postelnicu sesizează predispoziția lui Ion Gheorghe pentru ludic, ilustrative fiind volumele Joaca jocului Și mai joaca jocului, având în comun – aidoma lui Arghezi – invenția verbală, „amestecul de inocență și insolit cu sonorități onomatopeice.” (p. 137).

Pentru faptul că majoritatea volumelor de versuri ale lui Ion Gheorghe au în centrul lor destinul țăranului, poetul însuși recunoscându-și obârșia („Țăran și eu, trăgând în piept toată istoria nisipoasă”), Gh. Postelnicu ajunge la concluzia îndreptățită că „Niciunui scriitor contemporan nu i se potrivește mai bine decât lui Ion Gheorghe formula estetică folosită pentru George Coșbuc, aceea de poet al țărănimii, deoarece amândoi sunt suflet din sufletul neamului, cântându-i bucuiria și-amarul.” (p. 151).

Pentru toate aceste aspecte evidențiate în cartea sa, Gheorghe Postelnicu s-a dovedit a fi mărturisitorul poeticii ultimului poet dac – Ion Gheorghe.

Primul meu autograf de la Marin SORESCU

Prof. Dr. Const. MIU

 

Ar fi împlinit anul acesta 84 de ani, pe 29 februarie…

Pe Marin Sorescu l-am cunoscut la Brașov, în decembrie 1987, la Serbările revistei Astra, organizate de redactorii acestei publicații, care îl aveau ca șef pe Daniel Drăgan. De câțiva ani, redacția revistei inițiase un concurs de receptare a poeziei contemporane și publicau în fiecare lună câte o poezie, invitând cititorii să trimită pe adresa redacției comentariul respectiv. Acestea erau trimise criticului Laurențiu Ulici, care propunea spre publicare cele mai bune – în număr de trei (din cauza limitei de spațiu editorial). La sfârșit de an, participau la un colocviu de critică literară cei care au fost publicați în timpul anului calendaristic. Redacția revistei Astra trimitea câte o invitație participanților, cu mențiunea că pentru faza finală – POETUL COMENTAT – participa ca invitat special și autorul respectiv.

Din 1986, până în 1989, am participat la toate colocviile finale. Când am primit invitația pentru luna decembrie 1987, m-am bucurat că voi avea ocazia să îl văd pe renumitul scriitor Marin Sorescu! Întîlnirea și discuția cu maestrul, avea să-mi marcheze destinul de critic literar!

În vara lui 1987, Marin Sorescu publicase volumul de versuri Apă vie, apă moartă și m-am gândit la un eseu, abordând poeziile din volumul menționat, prin prisma miturilor biblice și laice. Colocviul s-a desfășurat în aula Colegiului Național Andrei Șaguna, din Brașov. Fiecare participant la faza finală a citit materialul pregătit. Am făcut-o și eu, sub privirile iscoditoare ale lui Sorescu, așa cum avea să-mi spună soția, care asistase și ea la acest eveniment…

La masa festivă, de la restaurantul Cetate, lumea se înghesuia să ia autografe de la maestru. Masa la care stătea, era vis a vis de cea la care eram eu. La un moment dat, m-a fixat cu privirea. Observând acest aspect, soția m-a îndemnat să merg să iau și eu autograf. Din păcate, nu luasem niciun volum la Brașov și îmi părea nespus de rău. Dar, la insistențele soției, mi-am luat inima în dinți și apropiindu-mă de Marin Sorescu, m-am recomandat și l-am rugat să îmi dea un autograf pe carnețelul meu cu adrese și notițe. După ce mi-a înmânat carnețelul, Sorescu mi-a spus:

– Să știi că mi-a plăcut cum ai abordat noul meu volum de versuri. Să-mi trimiți eseul la Ramuri (revista apărea Craiova și îl avea redactor-șef pe maestru – nota mea).

– Maestre, vă rog să-mi dați adresa revistei, ca să vă pot trimite eseul, prin poștă.

– De unde ești? m-a întrebat Sorescu, părând că nu e atent la rugămintea mea.

– Dintr-un oraș, la 40 de km de Constanța. Medgidia e orașul unde locuiesc.

– Las’ că te duci tu frumușel la Constanța și iei revista. Bănuiesc că Ramuri  nu vine la voi la chioșcurile de ziare…

La întoarcerea acasă, i-am scris lui Sorescu, vorbiondu-i pe larg despre activitatea mea publicistică, precizând revistele la care publicasem până atunci cronici și eseuri. Am trimis și eseul solicitat. La câteva luni, în martie, mi-a fost publicat eseul, iar din aprilie deveneam colaborator al revistei. Așa a început colaborarea cu Marin Sorescu, cel care , de câte ori avea prilejul, mă recomanda și la alte reviste literare, pentru colaborare cu eseuri.

Dumnezeu să-i dea Lumină veșnică, întru dreapta slujire a literaturii române și pe tărâmul îngerilor!

S. În semn de recunoștință și prețuire a tot ceea ce a făcut pentru Mine Marin Sorescu, pe tărâm literar, în 2006, am publicat la Editura Cellina din Craiova volumul Publicistica lui Marin Sorescu.

DEPLINĂTATEA MATURITĂȚII CREATOARE

Prof. Dr. Const MIU

membru USR, Filiala „Dobrogea”

Cine vrea să vadă, să cunoască și să înțeleagă evoluția zicerilor poetice semnate de doamna Theia Presadă – poetă  trăitoare în Dublin, Irlanda – trebuie să citească volumul său de versuri, Alexandrina (Editura Proșcoala, Râmnicu Vâlcea, 2019).

În volumul amintit, o primă categorie o formează creațiile pe tema dezrădăcinatului. Ilustrative, în acest sens, sunt poeziile Regina mea, Mirajul Occidentului, Rute diferite.

O altă categorie de creații este axată pe prozaism, stilul narativ fiind predominant. Aici amintim Nălucă, printre armonii, Speranța, Lacrimă de dor. Dacă Vis magic, în doi are un vădit iz de poveste, elocvent fiind pluralia tantum („Am cuprins atâtea continente în noi/ și tărâmuri de vis cum nu s-au aflat/ ți-am fost Zână bună, mi-ai fost Împărat/ aștri și îngeri ne-am fost – vals în doi”), în Cu inima în primăvară, maniera descriptiv-narativă amintește de pastelurile lui Alecsandri: „Pe o colină, în primăvară, stă ciuta și al ei puiuț!/ Mugurii dau să plutească, adiați de-un vânt călduț./ Par s-asculte bucuria ce-o vestește firul ierbii,/ Când vor fi toți, laolaltă, restul ciutelor și cerbii.// În văzduh, tresaltă păsări, nu-s din cele alarmate/ Se rotesc a-mperechere… vânătorul e departe./ O cobză de greieraș își rescrie armonia…/ Parc-așteaptă înserarea, să-și înceapă simfonia.// Peste punte, trec codane, spre izvorul fermecat,/ Mlădioase și sprințare, căci e timpul de udat!”

Partea cea mai consistentă din cele 422 de pagini ale volumului Alexandrina aduce în prim-plan fluxurile și refluxurile unui suflet ardent, tectonica acestuia relevând chemări, împliniri, dăruiri (vom aminti aici doar câteva dintre cele mai valoroase: Vin!, Imn de slavă, Pe legea sărutului, Alb de catifea, Reverență, Iubire!, Gențiana purpurea), dar și reproșuri, dublate de un noian de dezamăgiri – Transplant de fluturi fiind cea mai elocventă creație. Lăsăm cititorului plăcerea de a urmări zborul acestui suflet însetat de frumos, pentru care iubirea este una ziditoare.

Aducem în discuție un aspect ce nu a mai fost sesizat nici de către prefațatorii la celelalte volume ale doamnei Theia Presadă, nici de către cei care au făcut referiri la creația poetică a autoarei. Este vorba de ironia înțelegătoare, dublată de parodie. Bunăoară, în Dilemă, la început, autoarea mimează naivitatea, ca mai apoi refuzul tranșant să îmbrace haina ironiei: „M-ameninți cu răpirea, dar știi, am o dilemă:/ Nu înțeleg nicicum: <<Ce-i dragostea supremă? >> / Așa că-ți spun cinstit: nu m-aștepta la toamnă/ Via să ți-o culeg, eu sunt o doamnă!”

Însă, locul unde poeta se dovedește a fi o adevărată maestră a ironiei este microsecțiunea din volum, rezervată colindelor. Spre exemplu,, în Colindă de Halloween, remarcăm autoironia: „Așadar, costumul Evei, chiar de pare desuet,/ Mai salvează o lățcaie între maluri de buget.// N-am teamă, de ce m-aș teme?… rafale de artificii/ Vin să-mi netezească visul, așa, împotriva fricii/ Nu care cumva, zorită, vulnerabilă, plăpândă/ Să se răzvrătească duhul și iubirii să mă vândă.”. Colinda Julietei este abordată în registru parodic: „Fraged, pieptul Julietei, tresări în tril duios/ dintre fluturași și murmur, când zări pe Făt Frumos, / (…)//  S-a ițit, drag, Făt Frumos-ul, la cravată și costum,/ Asudat, de cazna, – i spune: <<Fericit voi fi postum…/ dacă sufletu-mi se duce, dusu-m-am, mă duc și eu/ în aceeași Odisee, până Sus, la Dumnezeu! >> / Și sorbi, sorbi ce-i fuse scris… otravă/ văzând tragicu-i destin, prăvălindu-se-ntru slavă.// Vestala, îndrăgostită, lăcrimase în pocal/ elixirul tinereții și un strop de senzual.// <<Julieta mea zăludă, spune sincer, cui te dai? >> / <<Vai, Romeo… Ah, Romeo, Colțișorul Meu de Rai!>>.

Prin tematica abordată, ca și prin tehnicile multiple de realizare a creațiilor, volumul Alexandrina relevă deplinătatea maturității creatoare a poetei Theia Presadă.

OMUL – EXPERIMENT AL EXTRATEREȘTRILOR ANTICI

Prof. Dr. Const. MIU

Savantul american Dr. Ellis Silver este de părere  în noua lui carte – Oamenii nu sunt de pe Pământ  – că oamenii nu sunt originari de pe planeta Pământ, ci au fost aduşi pe Terra de extratereştri, cu zeci de mii de ani în urmă, ca pedeapsă pentru comportamentul duplicitar al rasei: ”Se presupune că deşi omul este specia cea mai dezvoltată de pe planetă, dar este surprinzător de inadecvat adaptat şi prost echipat pentru mediul de pe Pământ. Este afectat de lumina soarelui, are o aversiune puternică pentru produsele alimentare care apar în mod natural, iar rata bolilor cronice este ridicol de ridicată”, a mai adăugat savantul american în cartea sa. Potrivit lui Ellis Silver, neanderthalienii, cum ar fi Homo Erectus, ar fi fost încrucişaţi cu alte specii, poate de la Alpha Centauri, care este cel mai aproape de sistemul nostru solar. ”Acest lucru sugerează, pentru mine cel puţin, că omenirea a evoluat pe o altă planetă, şi poate am fost adus aici ca o specie foarte dezvoltată”, a mai adăugat cercetătorul.

În sprijinul afirmațiilor făcute de către Ellis Silver, care ar putea trece drept o speculație de tip SF, vom aduce în discuție textul biblic: „Şi a luat Domnul Dumnezeu pe omul pe care-l făcuse şi l-a pus în grădina cea din Eden, ca s-o lucreze şi s-o păzească. A dat apoi Domnul Dumnezeu lui Adam poruncă şi a zis: <<Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit! >>” (Facrea, 2: 15-17). Din pasajul subliniat de noi, reiese faptul că divinitatea nu amenință, ci avertizează pe Adam, prin intermediul registrului verbal. E vorba de viitorul ipotetic, având valoare stilistică de condițional, însă și acest mod verbal trebuie înțeles ca formulare imperativă: dacă mănânci din pomul cunoșterii binelui și al răului, în acea zi mori ! Edenul despre care textul biblic spune că trăia Adam ar putea fi planeta pe care a fost conceput omul, așa cum susține Elis Silver. Dacă avem în vedere contextul mai larg al textului biblic, din Facerea (cpitolul 3, versetele 16-23, în special fragmentul subliniat de noi mai jos), vom înțelege că nu despre moartea posibilă e avertizat Adam, cide faptul că va fi pedepsit. În Facerea, 3: 16-23, după ce Dumnezeu și-a dat seama că Adam și Eva au încălcat porunca divină, putem citi următoarele: „Iar femeii  i-a zis: <<Voi înmulţi mereu necazurile tale, mai ales în vremea sarcinii tale; în dureri vei naşte copii; atrasă vei fi către bărbatul tău şi el te va stăpâni>>. Iar lui Adam i-a zis: <<Pentru că ai ascultat vorba femeii tale şi ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit: Să nu mănânci, blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale! Spini şi pălămidă îţi va rodi el şi te vei hrăni cu iarba câmpului! Din sudoarea fetei tale îţi vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care eşti luat; căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce>>. Şi a pus Adam femeii sale numele Eva, adică viaţă, pentru că ea era să fie mama tuturor celor vii. Apoi a făcut Domnul Dumnezeu lui Adam şi femeii lui îmbrăcăminte de piele şi i-a îmbrăcat. Şi a zis Domnul Dumnezeu: <<Iată, Adam s-a făcut ca unul dintre Noi, cunoscând binele şi răul. Şi acum nu cumva să-şi întindă mâna şi să ia roade din pomul vieţii, să mănânce şi să trăiască în veci!…>>. De aceea l-a scos Domnul Dumnezeu din grădina cea din Eden, ca să lucreze pământul, din care fusese luat.” Prima frază pe care am subliniat-o în fragmentul reprodus, din perspectiva teoriei extratereștrilor antici trebuie înțeleasă în felul următor: conștiința supremă înțelege că Adam, mâncând din fructul interzis, „s-a făcut ca unul dintre Noi, cunoscând binele şi răul”, adică a devenit egalul celui care l-a conceput. Pericolul mai mare este dezvăluit în fraza următoare, pe care am subliniat-o: „Şi acum nu cumva să-şi întindă mâna şi să ia roade din pomul vieţii, să mănânce şi să trăiască în veci!” Asta înseamnă că dacă Adam a gustat din fructul interzis, el va continua să mănânce și, prin urmare, va deveni nemuritor, precum tutorele său. Și aici, se cuvine să precizăm că că traiul în veci al lui Adam, din perspectiva Creatorului, înseamnă că și el ar putea astfel să devină creator. Până la gestul consumului din fructul interzis, Adam și Eva erau obiecte/ păpuși confecționate, după comiterea acestui act, ei capătă conștiință de sine (și-au dat seama că sunt goi și s-au rușinat, ascunzându-se de cel care i-a făcut). Dar pentru că pe acea planetă nu putea fi vorba de sclavie, Adam trebuia să fie expulzat din locul unde a fost conceput și trimis în locul de unde a fost adus materialul din care a fost zămislit – „pământ eşti şi în pământ te vei întoarce”. Ca atare, expulzarea de pe planeta „Eden” trebuie înțeleasă ca pedeapsă pentru comportamentul duplicitar al rasei, dar mai ales pentru posibila îndrăzneală a   creaturii de a se crede creator. Adam va deveni „sclav” sieși pe pământ: „…blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale! Spini şi pălămidă îţi va rodi el şi te vei hrăni cu iarba câmpului! Din sudoarea fetei tale îţi vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care eşti luat.” După cum s-a văzut în cele arătate mai sus, textul biblic recunoaște în mod indirect , așa cum opinează Dr. Ellis Silver că „oamenii nu sunt originari de pe planeta Pământ, ci au fost aduşi pe Terra de extratereştri, cu zeci de mii de ani în urmă”, ca pedeapsă pentru comportamentul duplicitar al rasei. Să mai spunem doar că ținând cont de faptul că sunt trei rase de om trăitoare pe planeta Pământ – albă, galbenă și neagră – înseamnă că din trei locuri diferite Pământul a fost populat cu oameni, ca experiment al extratereștrilor antici.

OMUL-REPTILĂ

Prof. Dr. Const. MIU

În noua serie a documentarului EXTRATEREȘTRII ANTICI, difuzată în data de 25. 09.2019, autorii au adus în discuție posibilitatea ca rasa umană să fi fost rezultatul experiențelor de laborator, sub aspectul mutațiilor genetice, al unei rase de extratereștri – REPTILIENII. Așa se explică multiplele basoreliefuri sau statui de „zei”, în accepția strămoșilor noștri, care se găsesc pe tot mapamondul.

Conceptul de reptilieni pe Pământ a fost popularizat de David Icke, un teoretician al conspirației, care crede că un popor de reptilieni ce-și pot schimba forma controlează lumea noastră luând înfățișare de oameni și câștigând puterea politică cu scopul de a manipula societatea umană. David Icke a afirmat în repetate rânduri că mulți dintre liderii mondiali sunt reptilieni sau sunt posedați de către reptilieni în încercarea acestora de a obține puterea pentru a conduce rasa umană.

Descrieri variate ale unor umanoizi reptilieni sunt comune în miturile și legendele multor culturi de-a lungul istoriei.

Astfel, în Mezoamerica antică, Quetzalcóatl (a se vedea foto 1)  este numele aztec al divinității descrise ca fiind un șarpe cu pene. Numele Quetzalcoatl înseamnă, literal, șarpele înaripat. La maiași, avea numele Kukulkan (a se vedea foto 2). 

În Grecia antică, primul rege mitic al Atenei – Cecrops I – era pe jumătate om, jumătate șarpe. Apare pe o friză de pe altarul lui Zeus din Pergam (foto 3).

 

 

 

 

 

 

În cultura egipteană antică găsim imagini cu Sobek, zeul cu cap de crocodil (foto 4).

 

 

 

 

 

În scrierile și legendele din India, Naga sunt descrise ca ființe reptiliene care locuiesc în subteran și care interacționează cu ființele umane de la suprafață. În unele versiuni se spune că aceste creaturi au trăit odată pe un continent din Oceanul Indian care s-a scufundat în ape (vezi foto 5). 

 

 

 

 

 

 

 

Chinezii, vietnamezii, coreenii și japonezii povestesc despre Lóng (Yong în coreeană, Ryū în japoneză) sau dragoni, care au atât formă fizică dar și metafizică; rareori sunt descriși ca având forme umanoide (foto 6). 

 

 

 

 

 

 

De reținut că toate aceste creaturi –  jumătate om, jumătate reptilă – sunt înfățișate ca având corpul acoperit cu solzi.

În numeroase mitologii întâlnim simbolul șarpelui. Să ne amintim de șarpele din grădina Edenului (Geneza: 3: 1-13). O imagine elocventă o găsim în scena Căderea în păcat, reprezentată în Capela Sixtină de Michelangelo (foto 7).

Sistine Chapel, Le fruit défendu, fresque de Michelange, 1509  (http://commons.wikimedia.org/wiki/Image:Forbidden_fruit.jpg#filehistory)

Dacă privim cu atenție scena, observăm că este singura imagine referitoare la amăgirea Evei de către șarpele biblic, unde acesta are chip uman, coada fiind încolăcită – e de presupus – în jurul pomului  cunoașterii.

 

 

Și asta nu e tot! S-a constatat că fătul, în burta mamei, are într-o primă formă, coloana vertebrală care se termină cu un ciot de coadă, ca la reptile, care se resorbe în cocis. Totuși, sunt cazuri – e drept rarisime – când copilul se naște cu un astfel de coadă.  Acest „fenomen” e cunoscut sub numele de kokcigodiniya. A se vedea foto alăturată. 

Din cele expuse până aici, ar trebui să ne dea de gândit dacă  aceste aspecte detectate din timpuri imemoriale sunt simple supoziții sau o realitate, mai mult sau mai puțin credibilă: până la forma actuală, așa cum o cunoaștem, omul a trecut și prin faze hibride – jumătate om, jumătate reptilă.

 

 

 

ARGUMENTE LINGVISTICE ÎN PRIVINȚA SUSȚINERII VECHIMII SCRIERII DE PE TĂBLIȚELE DE LA TĂRTĂRIA

Prof. Dr. Const. MIU

În cartea sa STRĂMOŞII NOŞTRI REALI: GEŢII-DACII-TRACII-ILLIRII…, naţiunea matcă din vatra „Vechii Europe” (Ediţia a v-a revăzută şi adăugită, Casa de Editură şi Librărie „Nicolae Bălcescu”, Bucureşti, 2010, Editura „Mica Valahie”, Bucureşti, 2010), domnul  conf. univ. G. D. Iscru, doctor în istorie, referindu-se la scrierea de pe tăblițle de la Tărtăria, notează: ”…pentru prima tăbliţă de la Tărtăria (cea rotundă), arheologul rus V. Titov a propus următoarea lectură: „În <cea de a> patruzecea domnie, pentru buzele (gura) zeului Şaue, cel mai vârstnic, după ritual, <a fost ars>. Acesta-i al zecelea”. Era vorba, deci, despre o jertfă umană adusă zeului Şaue. Şi cercetătorul Paul Lazăr Tonciulescu, observând toponimia şi hidronimia Ardealului, pornind din zona descoperirii tăbliţelor, a întocmit o hartă  şi a constatat că zona în care apar denumiri având rădăcina cuvântului Șaue este „destul de întinsă”, populația care îl adora fiind, desigur, „destul de numeroasă”. Notăm că rădăcina cuvântului (Şa) se regăseşte şi in onomastica Ardealului (vezi Şăuleanu).” (p. 85).

Acceptând teza că tăblițele de la Tărtăria includ cea mai veche scriere din lume și coroborând opinia arheologului rus V. Titov referitoare la mesajul de pe tăblița rotundă, precum și concuzia cercetătorului Paul Lazăr Tonciulescu cu privire la rădăcina șa (de la Șaue), care ”se regăseşte şi in onomastica Ardealului”, considerăm că în limba română sunt moștenite și alte cuvinte din aceeași categorie: șale – ”Parte a spinării din regiunea lombară” (care corespunde cu locul unde se pune șaua pe cal); șabracă  – ”Pătură înflorată care se așază pe spinarea calului sub șa.”  – Dex.

Dar, rădăcina șa– o regăsim și în componența altor cuvinte: spre pildă, cifrele șapte și șase. În cazul primului cuvânt, aducem în discuție și forma grafică a acestei cifre, grafiată în partea de sus, caligrafic, asemenea cu o șa – ~ -, iar în cazul celui de-al doilea cuvânt – șase -, propunem cititorilor să aibă în vedere felul cum se încolăcește șarpele. Din aceste considerente, venim cu următoarea supoziție, care ar putea șoca: așa-zisele cifre arabe și-ar avea aceeași sursă, având în vedere și fenomenul roirii populațiilor străvechi.

UN MAESTRU AL MISIVEI

Prof. Dr. Const. MIU

 

Cartea dlui Vasile Durloi – Țărmul psihedelic (Editura Ex Ponto, Constanța, 2019) – invită cititorul într-un periplu imaginar, spre un tărâm al cugetului și simțirii.

Sub aspect structural, volumul în discuție, în forma unor epistole prozo-poematice, are două compartimente: Misive din larg și Epistole străvezii.

Din majoritatea misivelor, se desprinde tonul confesiv, imperfectul rememorării fiind elocvent în acest sens: ”De ea îmi amintesc. Ea aștepta, să-mi treacă dorul, / ajunsese Acolo și tulburată aproape real, / îmi spunea că nu trebuie să-mi fac griji/ (…) // Ea descompunea simptomul călătoriei în intuiții/ fluide, sub tâmpla sculptată în taverna cu trident, / iar presiunea cuvintelor ei, însoțite de gesturi banale, / preschimba în descântec și patimă, imaginea/ feminității voluptuoase și apetisante, de hetairă.” (Notă supraacută, p. 23). Sunt amintiri mozaicate – cum declară emițătorul mesajelor în Vreme alunecoasă (p. 50).

Sunt o serie de misive, în care emițătorul mesajului este descriptiv-narativ, imaginarul poetic fiind axat pe epitete ornante: ”Prin abur și fum, o răcoare grațioasă se ridica/ din amforele mării ca prin magie, în mod progresiv.” (Mirosul algelor, p. 44); ”Între pleoape, mi s-a cuibărit durere de spirit/ spre a nu uita ce înseamnă să ai griji…/ Cu falsă foaie de parcurs și vântul sărăcie-n vele,/ liniștea-i grea pe dinăuntru, travestit în matelot, / plutesc, o ultimă noapte, printre alge albastre-verzui/ într-o sinuoasă odisee privată, clepsidra-i de gheață. / încerc să nu mă mai dau dispărut!” (Dincolo de stare, p. 48).

În partea a doua a cărții de care ne ocupăm, maniera introspectiv-meditativă a epistolelor străvezii este anunțată la pagina 64. ”…apoi se întâmplă să crească ceața amintirilor/ incurabile deasupra și în adâncul mâhnirilor sărat/ pe care pluteam în derivă…” (Între deja și nu încă).

Tonalitatea meditativ-introspectivă, detectabilă din astfel de misive, relevă vasta experiență de viață a autorului: ”Nu știu dacă senzația de sete include particula divină/ ori dacă este numai o excitație fiziologică în exces/ provocată de oceanul care s-a coplicat/ odată cu dreptul lui Zevedeu de a fi pescar adevărat/ chiar și numai pe două-trei molecule amare.” (Tribulație, p. 71); ”Simbolul pentru melancolie ar trebui să fie o inimă/ tatuată cu semnul ancorajul interzis, iar eu ar trebui să-l expun pe arborele artimon, țintit să nimerească/ moartea deznădejdii, iar plânsul, din tăcere, să alunge/ stresul care prevestește lipsa instinctului de conservare…” A se observa, din folosirea registrului verbal, că asemenea speculații se fac la modul ipotetic. (În nesfârșit); ”Mi-am urcat inima pe o cochilie maculată de frisoanele/ negre ale mării, cu intenția ascunsă de a înstrăina amintirile furate de pe țărmul tău…” (Peregrin).

Din cele arătate până aici, reiese clar faptul că dl Vasile Durloi este un maestru al epistolei – specie literară la îndemâna unui spirit meditativ, dornic să împărtășească cititorului frumusețile unei călătorii spre un țărm  psihedelic.

ROMÂNIA PROFUNDĂ de la Cernăuți

Prof. Dr. Const. MIU

 

În data de 5 februarie 2019, câțiva oameni de bine –

Iulian Ceku (Julien), al cărui viitor roman sigur va avea descrieri emoționante de pe străzile Chișinăului și Cernăuțiului, Mihaela Zenovia Miu (învățătoare la Liceul de Arte din Drobeta Turnu-Severin), Vladescu Luminita (viceprimar Mun. Medgidia), Beatrice Barbu(București), Georgiana Rozemari Gheorghiu (jos), eu, Ioana Cîrneanu (prof. psiholog la Șc. Gimnazială Specială nr.3, București, poetă și scriitoare), Belu Cristina (prof. metodist la Sc. Gimnazială C-tin Brîncuși, Medgidia), Neugis Asan și Constantin Narcis (dnele bibliotecare, reprezentantele Casei de Cultură I.N. Roman, Medgidia), Pioară Mihai-Adrian(medic veterinar, care a fost și fotograful grupului),Viorica Gropşianu (învățătoare Sc. Gimnazială Pamfil Șeicaru din Orșova). Mihaela și Viorica încă sunt pe drum, trebuie să ajungă în Drobeta Turnu-Severin., Dragoș Socacoiu și prof. dr. Const. MIU au asistat la sediul Școlii Populare de Artă a românilor din Chișinău la un spectacol de cuget și simțire românească.

Pentru astfel de copii ne-am deplasat la Cernăuți – unii din Medgidia, altele din Turnu Severin. Pui de români adevărați, care trei ore au oferit un real spectacol de cântec și voie bună! Bravo lor! Felicitări celor doi coordonatori – Iurie Levciuc și Natalia Demciucena! Felicitari profesorilor și părinților acestor elevi de nota 10!

Acest asa-zis tur – cum s-au exprimat unii cârcotași din Medgidia – n-a fost unul de plăcere, în sensul consumist pe care îl dau unii pretins excursioniști, ci a fost o necesitate, un fapt de suflet, spre a le arăta românilor din Cernăuți că nu sunt singuri, nu i-am uitat, ci suntem alături de ei cu sufletul și cugetul.

UN CUVÂNT MOȘTENIT DIN GETO-DAC

Prof. Dr. Const. MIU

Consultând mai multe cărți pentru realizarea studiului meu Moștenire lexicală de sorginte geto-dacă, printre care și Tainele tăblițelor de la Sinaia. Cronica adevarată a tracilor, de Adrian Bucurescu, precum și Cronica getă apocrifă pe plăci de plumb? a lui Dan Romalo, mi-a atras atenția cuvântul MYU/ MYO, care în graiul strămoșilor noștri se tălmăcește AL MEU.
Imediat m-am gândit că, în calitate de lingvist, aș putea să vin în sprijinul acestei idei. Cea mai elocventă dovadă că acest cuvânt este moștenit din geto-dacă (MIU având sensul AL MEU) este faptul că îl întâlnim în construcții ca de pildă frate-miu, taică-miu, bunică-miu. Destinul a făcut ca numărul de înmatriculare al automobilului – preferențial – să aibă în componență forma din geto-dacă – MYU.

”Clepsidra cu clape”, laboratorul de poezie de la Dej

Semne bune anul are! Cel puțin în literatură. Pe data de 19 ianuarie, își va deschide larg porțile, la Dej, cenaclul literar ”Clepsidra cu clape”, condusă de poetul Radu Zăgrean. Sunt așteptați iubitorii de literatură și de frumos, pentru discuții libere și constructive. Că veni vorba de distrucții constructive, mentorul spiritual al cenaclului, omul de litere, Radu Zăgrean, ne-a răspuns la cîteva întrebări despre arta de a scrie poezie, despre nevoia oamenilor de a rezona la ea și despre ce înseamnă să fii poet, în vremurile de azi.

 

Voi începe cu o întrebare banală, dar la care, probabil, mulți așteaptă un răspuns, inclusiv literații care nu au curajul să înceapă o inițiativă atît de frumoasă (și de responsabilă) ca  înființarea unui cenaclu literar. Ați simțit că este nevoie de un astfel de cenaclu sau de drag de cuvinte, v-ați dorit ca ele să fie mânuite cu iscusință de aspiranții care au nevoie de un mediu propice în care să-și desfășoare ”furtunile de idei” și ”potrivirile de versuri”?

Nu este o întrebare chiar banală și probabil mulți se așteaptă la un răspuns, dar acest răspuns nu îl poate da nici Radu Zagrean, nici Toni Chira (tînăr poet de la Dej), ci aceia care vor fi trupul și sufletul cenaclului viu, adică tinerii și mai puțin tinerii care au dreptul să zboare înspre vis și să viseze ca și cum ar îmbrăca o cămașă de cuvinte în plină iarnă. După părerea mea ”potrivirile de versuri” și “furtunile de idei” nu există. Exista doar setea de frumos și înfrumusețare, ca o biserica de ceață cu clopote de tămîie.

Are nevoie cultura de o resuscitare, poezia în special?

Cultura a avut întotdeauna nevoie de ”resuscitare”, dar noi considerăm că în acest timp vitreg în care trăim cultura este deja resuscitată. De cei mai vii decît noi, de cei mai talentati decît noi și de toți aceia care au încă îndrăzneala să se arunce în gol fără parașută.

Sunt atrași tinerii către poezie?

Dacă sunt atrași tinerii către poezie? Dar eu v-as intreba ”Fluturii sunt atrași de lumină?”

Ce urmărește cenaclul ”Clepsidra” și de ce l-ați numit astfel?

Cenaclul literar ”Clepsidra cu clape” nu urmărește nimic. Scopul nostru este să fim urmăriți. Pe data de 19 ianuarie vom fi așteptați de tinerii care așteaptă mereu să le fie deschisă o fereastră spre  literatură. Sunt mulți tineri nebăgați în seamă de cenacluri, de reviste literare, de criticii literari. De toți aceia care au ajuns sa se rușineze că scriu pentru că li s-a furat dreptul de a visa, dreptul de a ramîne vii, într-o lume a derizoriului în care ”luxul” de a scrie a devenit ridicol.

Ce părere aveti despre editorii care nu cred în importanța poeziei și refuză, sau, mai grav, descurajează tinerii care doresc să-și publice un volum? Bănuiesc că au fost tineri care la un moment dat v-au întrebat: ”ei bine, și eu ce fac mai departe cu poezia mea?”

Am răspuns la întrebarea dvoastră cu amărăciunea că am citit o întrebare pe care și-o pun mulți, dar răspunsurile sunt din ce în ce mai puține.

Să știți că tinerii nu și-au pus niciodată întrebarea ”Ce se întîmplă cu poezia mea?”, deoarece poezia lor trebuie să rămînă o întîmplare fericită în sufletul cititorilor și ce se va întîmplă mai departe va decide doar el, cititorul.

Obiectivul unui cenaclu este să șlefuiască arta poeziei, cred totuși că la un moment dat, cei care sunt pricepuți la asta, ar trebui să-și vadă ”lucrările” într-un volum. Totuși nu cred că editorii vin și întreabă: ”știți pe cineva care scrie poezie că vreau să-l public?” Dar poate există totuși și așa ceva în țara unde ”românul s-a născut poet”, deși eu pînă acum nu am întîlnit. Întrebarea este, de fapt, cum scăpăm de supărătoarea sintagmă ”poezia nu vinde”, care ar putea frînge imediat aripile unui tînăr aflat la început de drum?

Obiectivul unui cenaclu nu este să slefuiască ceva, este acela de a fi șlefuit mereu de creatii care pot veni într-un cenaclu literar. Cenaclul viu înseamnă tocmai acest lucru. Apa vie de care avem nevoie ca să fim botezați în numele celor care cuvîntă.

În țara în care ”românul s-a născut poet”, zicerea că ”poezia nu vinde” este un salut spre nicăieri. Poezia nu trebuie să vînda nimic, poezia nu înseamnă doar cărti vîndute. Poezia înseamna cărți admirate, scriitori care strălucesc, librării ale căror uși nu scîrțîie de plictiseală, biblioteci în care prospețimea nu înseamnă doar o bibliotecară trecută de a doua tinerețe. Poezia nu trebuie să vîndă. Poezia trebuie să respire prin plămînii cititorilor. Trebuie să urle, trebuie să se zbată, trebuie să deschidă pleoapele oricărui ochi bolnav de cataractă. Poezia nu trebuie să vîndă nimic.

Cum putem schimba mentalitatea asta mercantilă a editorilor români? Noi știm, sau chiar am ajuns să credem, că ”poezia nu se vinde”. Și nici nu ar trebui să se întîmple asta. Poezia se oferă, de la suflet la suflet. Și totuși, ce sfat le-ați da celor care vor să se exprime prin poezie și ce sfat celor care vor s-o publice?

Un scriitor adevărat nu înseamnă doar un scriitor publicat, ci înseamnă un scriitor care poate să spună cu fruntea sus ”A venit primăvara!”, ”Va trece și toamna!”, ”Ninsorile au cîteodată gust de tămîie!” Un cenaclu viu cum este al nostru nu va da niciodată și nimănui un alt sfat decît: ”Păstrați curățenia!”

Dar ca sa devenim putin mai ”serioși”, vrem să transmitem un salut prietenos scriitorilor de pretutindeni, în special celor aproape de mare și din toata inima scriitorului Constantin Miu, de care ne leagă o prietenie ca un ciorchine dulce din podgoriile Murfatlarului.

Vă așteptăm aici la Dej unde iată că a înviat spiritul cenaclului ”Saeculum” condus de către regretatul critic literar Radu Saplacan.

Tinerii vor veni, ușile vor fi deschise mereu, vom scoate și o revistă literară unde vom promova pe toți aceia care vor ști să împletească din cuvinte cununi de prospețime.

Succes!

A consemnat : Zully Mustafa – scriitoare din Medgidia