UN MAESTRU AL MISIVEI

Prof. Dr. Const. MIU

 

Cartea dlui Vasile Durloi – Țărmul psihedelic (Editura Ex Ponto, Constanța, 2019) – invită cititorul într-un periplu imaginar, spre un tărâm al cugetului și simțirii.

Sub aspect structural, volumul în discuție, în forma unor epistole prozo-poematice, are două compartimente: Misive din larg și Epistole străvezii.

Din majoritatea misivelor, se desprinde tonul confesiv, imperfectul rememorării fiind elocvent în acest sens: ”De ea îmi amintesc. Ea aștepta, să-mi treacă dorul, / ajunsese Acolo și tulburată aproape real, / îmi spunea că nu trebuie să-mi fac griji/ (…) // Ea descompunea simptomul călătoriei în intuiții/ fluide, sub tâmpla sculptată în taverna cu trident, / iar presiunea cuvintelor ei, însoțite de gesturi banale, / preschimba în descântec și patimă, imaginea/ feminității voluptuoase și apetisante, de hetairă.” (Notă supraacută, p. 23). Sunt amintiri mozaicate – cum declară emițătorul mesajelor în Vreme alunecoasă (p. 50).

Sunt o serie de misive, în care emițătorul mesajului este descriptiv-narativ, imaginarul poetic fiind axat pe epitete ornante: ”Prin abur și fum, o răcoare grațioasă se ridica/ din amforele mării ca prin magie, în mod progresiv.” (Mirosul algelor, p. 44); ”Între pleoape, mi s-a cuibărit durere de spirit/ spre a nu uita ce înseamnă să ai griji…/ Cu falsă foaie de parcurs și vântul sărăcie-n vele,/ liniștea-i grea pe dinăuntru, travestit în matelot, / plutesc, o ultimă noapte, printre alge albastre-verzui/ într-o sinuoasă odisee privată, clepsidra-i de gheață. / încerc să nu mă mai dau dispărut!” (Dincolo de stare, p. 48).

În partea a doua a cărții de care ne ocupăm, maniera introspectiv-meditativă a epistolelor străvezii este anunțată la pagina 64. ”…apoi se întâmplă să crească ceața amintirilor/ incurabile deasupra și în adâncul mâhnirilor sărat/ pe care pluteam în derivă…” (Între deja și nu încă).

Tonalitatea meditativ-introspectivă, detectabilă din astfel de misive, relevă vasta experiență de viață a autorului: ”Nu știu dacă senzația de sete include particula divină/ ori dacă este numai o excitație fiziologică în exces/ provocată de oceanul care s-a coplicat/ odată cu dreptul lui Zevedeu de a fi pescar adevărat/ chiar și numai pe două-trei molecule amare.” (Tribulație, p. 71); ”Simbolul pentru melancolie ar trebui să fie o inimă/ tatuată cu semnul ancorajul interzis, iar eu ar trebui să-l expun pe arborele artimon, țintit să nimerească/ moartea deznădejdii, iar plânsul, din tăcere, să alunge/ stresul care prevestește lipsa instinctului de conservare…” A se observa, din folosirea registrului verbal, că asemenea speculații se fac la modul ipotetic. (În nesfârșit); ”Mi-am urcat inima pe o cochilie maculată de frisoanele/ negre ale mării, cu intenția ascunsă de a înstrăina amintirile furate de pe țărmul tău…” (Peregrin).

Din cele arătate până aici, reiese clar faptul că dl Vasile Durloi este un maestru al epistolei – specie literară la îndemâna unui spirit meditativ, dornic să împărtășească cititorului frumusețile unei călătorii spre un țărm  psihedelic.

Reclame

ROMÂNIA PROFUNDĂ de la Cernăuți

Prof. Dr. Const. MIU

 

În data de 5 februarie 2019, câțiva oameni de bine –

Iulian Ceku (Julien), al cărui viitor roman sigur va avea descrieri emoționante de pe străzile Chișinăului și Cernăuțiului, Mihaela Zenovia Miu (învățătoare la Liceul de Arte din Drobeta Turnu-Severin), Vladescu Luminita (viceprimar Mun. Medgidia), Beatrice Barbu(București), Georgiana Rozemari Gheorghiu (jos), eu, Ioana Cîrneanu (prof. psiholog la Șc. Gimnazială Specială nr.3, București, poetă și scriitoare), Belu Cristina (prof. metodist la Sc. Gimnazială C-tin Brîncuși, Medgidia), Neugis Asan și Constantin Narcis (dnele bibliotecare, reprezentantele Casei de Cultură I.N. Roman, Medgidia), Pioară Mihai-Adrian(medic veterinar, care a fost și fotograful grupului),Viorica Gropşianu (învățătoare Sc. Gimnazială Pamfil Șeicaru din Orșova). Mihaela și Viorica încă sunt pe drum, trebuie să ajungă în Drobeta Turnu-Severin., Dragoș Socacoiu și prof. dr. Const. MIU au asistat la sediul Școlii Populare de Artă a românilor din Chișinău la un spectacol de cuget și simțire românească.

Pentru astfel de copii ne-am deplasat la Cernăuți – unii din Medgidia, altele din Turnu Severin. Pui de români adevărați, care trei ore au oferit un real spectacol de cântec și voie bună! Bravo lor! Felicitări celor doi coordonatori – Iurie Levciuc și Natalia Demciucena! Felicitari profesorilor și părinților acestor elevi de nota 10!

Acest asa-zis tur – cum s-au exprimat unii cârcotași din Medgidia – n-a fost unul de plăcere, în sensul consumist pe care îl dau unii pretins excursioniști, ci a fost o necesitate, un fapt de suflet, spre a le arăta românilor din Cernăuți că nu sunt singuri, nu i-am uitat, ci suntem alături de ei cu sufletul și cugetul.

UN CUVÂNT MOȘTENIT DIN GETO-DAC

Prof. Dr. Const. MIU

Consultând mai multe cărți pentru realizarea studiului meu Moștenire lexicală de sorginte geto-dacă, printre care și Tainele tăblițelor de la Sinaia. Cronica adevarată a tracilor, de Adrian Bucurescu, precum și Cronica getă apocrifă pe plăci de plumb? a lui Dan Romalo, mi-a atras atenția cuvântul MYU/ MYO, care în graiul strămoșilor noștri se tălmăcește AL MEU.
Imediat m-am gândit că, în calitate de lingvist, aș putea să vin în sprijinul acestei idei. Cea mai elocventă dovadă că acest cuvânt este moștenit din geto-dacă (MIU având sensul AL MEU) este faptul că îl întâlnim în construcții ca de pildă frate-miu, taică-miu, bunică-miu. Destinul a făcut ca numărul de înmatriculare al automobilului – preferențial – să aibă în componență forma din geto-dacă – MYU.

”Clepsidra cu clape”, laboratorul de poezie de la Dej

Semne bune anul are! Cel puțin în literatură. Pe data de 19 ianuarie, își va deschide larg porțile, la Dej, cenaclul literar ”Clepsidra cu clape”, condusă de poetul Radu Zăgrean. Sunt așteptați iubitorii de literatură și de frumos, pentru discuții libere și constructive. Că veni vorba de distrucții constructive, mentorul spiritual al cenaclului, omul de litere, Radu Zăgrean, ne-a răspuns la cîteva întrebări despre arta de a scrie poezie, despre nevoia oamenilor de a rezona la ea și despre ce înseamnă să fii poet, în vremurile de azi.

 

Voi începe cu o întrebare banală, dar la care, probabil, mulți așteaptă un răspuns, inclusiv literații care nu au curajul să înceapă o inițiativă atît de frumoasă (și de responsabilă) ca  înființarea unui cenaclu literar. Ați simțit că este nevoie de un astfel de cenaclu sau de drag de cuvinte, v-ați dorit ca ele să fie mânuite cu iscusință de aspiranții care au nevoie de un mediu propice în care să-și desfășoare ”furtunile de idei” și ”potrivirile de versuri”?

Nu este o întrebare chiar banală și probabil mulți se așteaptă la un răspuns, dar acest răspuns nu îl poate da nici Radu Zagrean, nici Toni Chira (tînăr poet de la Dej), ci aceia care vor fi trupul și sufletul cenaclului viu, adică tinerii și mai puțin tinerii care au dreptul să zboare înspre vis și să viseze ca și cum ar îmbrăca o cămașă de cuvinte în plină iarnă. După părerea mea ”potrivirile de versuri” și “furtunile de idei” nu există. Exista doar setea de frumos și înfrumusețare, ca o biserica de ceață cu clopote de tămîie.

Are nevoie cultura de o resuscitare, poezia în special?

Cultura a avut întotdeauna nevoie de ”resuscitare”, dar noi considerăm că în acest timp vitreg în care trăim cultura este deja resuscitată. De cei mai vii decît noi, de cei mai talentati decît noi și de toți aceia care au încă îndrăzneala să se arunce în gol fără parașută.

Sunt atrași tinerii către poezie?

Dacă sunt atrași tinerii către poezie? Dar eu v-as intreba ”Fluturii sunt atrași de lumină?”

Ce urmărește cenaclul ”Clepsidra” și de ce l-ați numit astfel?

Cenaclul literar ”Clepsidra cu clape” nu urmărește nimic. Scopul nostru este să fim urmăriți. Pe data de 19 ianuarie vom fi așteptați de tinerii care așteaptă mereu să le fie deschisă o fereastră spre  literatură. Sunt mulți tineri nebăgați în seamă de cenacluri, de reviste literare, de criticii literari. De toți aceia care au ajuns sa se rușineze că scriu pentru că li s-a furat dreptul de a visa, dreptul de a ramîne vii, într-o lume a derizoriului în care ”luxul” de a scrie a devenit ridicol.

Ce părere aveti despre editorii care nu cred în importanța poeziei și refuză, sau, mai grav, descurajează tinerii care doresc să-și publice un volum? Bănuiesc că au fost tineri care la un moment dat v-au întrebat: ”ei bine, și eu ce fac mai departe cu poezia mea?”

Am răspuns la întrebarea dvoastră cu amărăciunea că am citit o întrebare pe care și-o pun mulți, dar răspunsurile sunt din ce în ce mai puține.

Să știți că tinerii nu și-au pus niciodată întrebarea ”Ce se întîmplă cu poezia mea?”, deoarece poezia lor trebuie să rămînă o întîmplare fericită în sufletul cititorilor și ce se va întîmplă mai departe va decide doar el, cititorul.

Obiectivul unui cenaclu este să șlefuiască arta poeziei, cred totuși că la un moment dat, cei care sunt pricepuți la asta, ar trebui să-și vadă ”lucrările” într-un volum. Totuși nu cred că editorii vin și întreabă: ”știți pe cineva care scrie poezie că vreau să-l public?” Dar poate există totuși și așa ceva în țara unde ”românul s-a născut poet”, deși eu pînă acum nu am întîlnit. Întrebarea este, de fapt, cum scăpăm de supărătoarea sintagmă ”poezia nu vinde”, care ar putea frînge imediat aripile unui tînăr aflat la început de drum?

Obiectivul unui cenaclu nu este să slefuiască ceva, este acela de a fi șlefuit mereu de creatii care pot veni într-un cenaclu literar. Cenaclul viu înseamnă tocmai acest lucru. Apa vie de care avem nevoie ca să fim botezați în numele celor care cuvîntă.

În țara în care ”românul s-a născut poet”, zicerea că ”poezia nu vinde” este un salut spre nicăieri. Poezia nu trebuie să vînda nimic, poezia nu înseamnă doar cărti vîndute. Poezia înseamna cărți admirate, scriitori care strălucesc, librării ale căror uși nu scîrțîie de plictiseală, biblioteci în care prospețimea nu înseamnă doar o bibliotecară trecută de a doua tinerețe. Poezia nu trebuie să vîndă. Poezia trebuie să respire prin plămînii cititorilor. Trebuie să urle, trebuie să se zbată, trebuie să deschidă pleoapele oricărui ochi bolnav de cataractă. Poezia nu trebuie să vîndă nimic.

Cum putem schimba mentalitatea asta mercantilă a editorilor români? Noi știm, sau chiar am ajuns să credem, că ”poezia nu se vinde”. Și nici nu ar trebui să se întîmple asta. Poezia se oferă, de la suflet la suflet. Și totuși, ce sfat le-ați da celor care vor să se exprime prin poezie și ce sfat celor care vor s-o publice?

Un scriitor adevărat nu înseamnă doar un scriitor publicat, ci înseamnă un scriitor care poate să spună cu fruntea sus ”A venit primăvara!”, ”Va trece și toamna!”, ”Ninsorile au cîteodată gust de tămîie!” Un cenaclu viu cum este al nostru nu va da niciodată și nimănui un alt sfat decît: ”Păstrați curățenia!”

Dar ca sa devenim putin mai ”serioși”, vrem să transmitem un salut prietenos scriitorilor de pretutindeni, în special celor aproape de mare și din toata inima scriitorului Constantin Miu, de care ne leagă o prietenie ca un ciorchine dulce din podgoriile Murfatlarului.

Vă așteptăm aici la Dej unde iată că a înviat spiritul cenaclului ”Saeculum” condus de către regretatul critic literar Radu Saplacan.

Tinerii vor veni, ușile vor fi deschise mereu, vom scoate și o revistă literară unde vom promova pe toți aceia care vor ști să împletească din cuvinte cununi de prospețime.

Succes!

A consemnat : Zully Mustafa – scriitoare din Medgidia

Întru dreapta rostuire a creațiilor literare

Inițiativa a doi oameni de cultură din Dej – domnii Radu Zăgrean și Toni Chira – de a fonda cenaclul literar CLEPSIDRA (în data de 19 ianuarie 2019 având loc prima ședință de constituire, în sala de conferințe a Muzeului municipal, Dej) mă duce cu gândul la titlul unui roman al lui Fănuș Neagu – Frumoșii nebuni ai marilor orașe. Acolo e un personaj Radu – cântăreț – care, până la un punct poete fi apropiat de tizul său, din Dej, având în vedere că poeziile lui Radu Zăgrean sunt cantabile.

Într-o lume mercantilă a zilelor noastre, fondarea unui cenaclu literar pare o acțiune bizară, ca să nu spună dușmanii nebunească. Având în vedere spiritul justițiar, de luptător al scriitorului Radu Zăgrean – frate întru cuvântul metaforic –, un asemena demers nu este ieșit din comun. Radu se ambiționează a crede în frumusețea cugetului și simțirii tinerilor însetați de frumos, căci ei există, dar au nevoie de un mentor, spre a le ghida selecția lecturilor și – de ce nu? – a creațiilor.

Din apropierea Pontului Euxin, de la Medgidia, gruparea scriitorilor colaboratori ai revistei de cultură și atitudine civică – METAMORFOZE  – prin redactorul ei șef – prof. dr. Const. MIU – trimite salutul frățesc întru dreapta rostuire a creațiilor literare! Spor în toate, dragi confrați și să dea Bunul Dumnezeu să fie cu folos demersul vostru și – mai presus de toate – rodnic.

                                   Const. MIU – membru USR, Filiala DOBROGEA

DISLOCĂRI TOPICE în lirica lui Arghezi

Prof. Dr. Const. MIU

 

Modernismul liricii lui Tudor Arghezi constă nu numai în tematica abordată, în acest sens amintim estetica urâtului, detectabilă chiar în volumul Flori de mucegai, care a marcat debutul său literar, dar mai cu seamă în privința dislocărilor topice. Un procedeu stilistic întâlnit frecvent în lirica argheziană îl constituie deplasarea topică a cuvintelor. Rostul deplasării cuvintelor în alt loc decât cel în ordinea firească de alcătuire a unei propoziții sau fraze este acela de a spori expresivitatea elementelor aflate într-o asemenea postură.

Nonconformismul poetului manifestat printr-o formidabilă putere putere de revoluționare a limbii, a tiparelor tradiționale, în privința topicii, rezidă în mod evident în deplasările topice ale cuvintelor. Deplasarea cuvintelor în cadrul propoziției sau cel al frazei este un procedeu  sintactic original, uzitat mai mereu de către poet. Acest procedeu nu este rezultatul unui capriciu și nici al unui joc superficial de cuvinte, ci urmarea unei atitudini active față d materialul lexical.

De altfel, referitor la spiritul său novator în arta poetică, Arghezi mărturisea în revista Luceafărul (numărul din 1 decembrie 1958): ”Mi-a plăcut să răstorn rânduielile vechi lexicaleale cuvintelor, de dragul unui contur stilistic pronunțat și chiar violent…, cu mulțumirea smerită de a fi stârnit câteodată o vibrație nouă în vorbele din vechime.”

Adesea, în versul arghezian se întâlnesc cazuri când, între cuvintele care trebuie în mod firesc să stea alături, sunt construcții incidente care le separă, scoțând în evidență sensul termenului deplasat: ”Ai bănuit că platoșa-i pătată, / Pe care odihniseși, cu rachiu.” (Inscripție pe un portret) sau ”Dar mie, Domnul, veșnicul și bunul, / Nu mi-a trimis, de când mă rog, niciunul.” (Psalm), ori, în alt loc ”Strămută-mi gându-ntr-alte părți, / Strecoară-mi-l pe sub tulpini, / Ca să-l întorc apoi pe cărți, / Nins, cum și tu vii, ­de lumini.” (s. n. – Puțin).

În unele cazuri, deplasările topice s fac și prin antepoziționare, cuvintele fiind situate într-un loc anterior celui pe care ar fi trebuit să-l ocupe în mod obișnuit sau anterior cuvântului determinat: ”Ager, oțelul rupe de la fund/ Pământul greu, muncit cu dușmănie/ Și cu nădejde, până ce rotund, / Luna-și așează ciobul pe moșie.” (s. n. – Belșug).

Specific deplasării topice, uzitate de poet, este intercalarea, aceasta fiind menită să amplifice sensurile cuvintelor. Un asemenea procedeu îl întâlnim în următoarele versuri din poezia Marină: ”Trei sau patru,-n mal, pescari/ Stau de ceasuri fără număr/ Muți, ca niște cărturari, / Subt umbrele pân’la umăr. / Peste zare, uriașă, / Creasta-si suie un hotel; / În tot cerul, dat cămașă, / A-mbrăcat azurul el.” (s. n.) sau în psalmul Tare sunt singur, Doamne, și pieziș: ” În rostul meu tu m-ai lăsat uitării/ Și mă muncesc din rădăcini și sânger. / Trimite, Doamne, semnul depărtării, / Din când în când, câte un pui de înger” (s. n.).

Prin asemenea dislocări topice, Arghezi a captat atenția nu numai a criticilor literar, ci și a lingviștilor, dislocările topice din creația lui Arghezi fiind un bun exemplu pentru a ilustra sintaxa frazei.

ARTA ÎNCIFRĂRII MISTERULUI

Prof. Dr. Const. MIU

În abordarea prozelor care alcătuiesc volumul Cutremur în aer (editura StudIS, Iași, 2018), semnat de doamna Ștefania Oproescu, trebuie să avem în vedere consideraţiile lui Mircea Eliade, care atunci când se referea la manifestările straniului, opina: „Natura, care a pus invizibilului masca vizibilului, este o aparenţă corectată de o transparenţă.”

Autoarea posedă arta încifrării straniului, în sensul că mai la tot pasul  graniţa dintre imaginar/ oniric şi real este estompată, glisajul personajelor dintr-un plan în celălalt făcându-se imperceptibil: „La început, a crezut că i se năzare când a văzut crucile mici de piatră semănate pe tot islazul, și acolo unde cosise, și acolo unde cosise, și acolo unde iarba era încă în picioare. Cred că preotul vrea să mute cimitirul – s-a gândit – și a pus crucile drept semne, cât am dormit eu (…) Cosea atent, să nu strice tăișul când, ocolind o tufă de măceș, a tras o brazdă mai lungă, iar coasa a trecut printr-o cruce ca printr-un abur, fără nici un zgomot. Uluit, a lăsat coasa jos și a început să pipăie pietrele presărate peste tot, dar nu erau decât umbre fără consistență. <Am dormit sub nuc, apoi m-a bătut  și luna asta plină în cap, își zise. Iaca, nu credeam când ziceau unii că poate să te lovească damblaua, ori de la nuc, ori de la luna plină. Dacă-i așa, să cosim atunci, măi tată, până se duce urâtul pe pustii…> Trăgea cu sete brazdele mari.” (Cosind prin cimitir, p. 121).

În raportul être – paraître, un rol important îl au amintirea şi lirismul. În „activarea” amintirii intervine, de fiecare dată, un stimul exterior: „Am ieșit pe ușa magazinului, ca pe poarta dintre două lumi. Am mers pe sub umbra iluzorie a câtorva castani mutilați și aproape uscați din fosta Grădină Publică, al cărui natural a fost amputat și înlocuit cu proteze hidoase și inutile (…) Pe drumul spre casă, (…) se aude slujba de duminică, potențată prin stația de amplificare, vălurind aerul cu miros de salcâm înflorit (…) Mă așez pe o bancă la umbră și ridic ochii spre cer, acolo unde știam că se împletesc de mulți ani coroanele arborilor purtători de nostalgii biblice (…0 Așteptam albul pur al florilor, profilat pe cerul albastru, așa cum știam că arătau salcâmii înfloriți, care rezemau dealul din spatele casei copilăriei mele (…) Ceva ce era pe cale să  închege clipa aceea în memorie, s-a sfărâmat ca o oglindă, în care cineva a aruncat o piatră.” (Să scuturăm salcâmii, p. 153-154).

În raportul de care aminteam (aparenţă – esenţă), se merge de la real spre imaginar, încât se ajunge la conturarea a două tipuri de real – unul al personajului, celălalt al autorului, cel care contemplă primul tip de real –, iar prin alăturarea acestor două categorii, acestea contrastează. Acest aspect este elocvent în Femeie cu batic: „Mă întreb ce mă ține aici și îmi dau seama că sunt atrasă de o femeie de la masa cea mai apropiată, femeie ce care nu se potrivește nici cu timpul, nici cu locul în care se află (…) Mănâncă singură, cu sfințenie pentru bucate. O desprind din cadru și o așez la masa ei din bucătărie. Îi recunosc gesturile, doar că aici stă cu coatele atârnate în aer (…) Mică și slabă, nu se încadrează în diemnsiuni. Masa pare prea înaltă și scaunul prea scund, ca să-i ofere tihna mâncării. Văd două tablouri, transformate în două holograme suprapuse. În spate un Breugel cel Bătrân, <Joc de copii>. Refuz asocierea cu alte picturi în care este exagerată veselia mesenilor. În față, un N. Grigorescu: <Coliba din pădure>. Sau <Casă țărănească> a lui Corneliu Baba. Mi-ar fi plăcut să pun în spate un Botticelli, dar nu-l văd prin hărmălaia nestăpânită. Femeia cu batic, reală, se suprapune peste un tablou modern, cu amestec violent de culori și linii contorsionate, care-mi provoacă amețeli… (…) Martoră la istoria care tocmai se scrie, prea devreme s-o înțeleagă, prea târziu s-o trăiască, femeia care a terminat cuminte de mâncat, își aranjează gândurile în oglinzi de tăceri (…) Chelnerul mă trezește din halucinații (…) Decid să-mi salvez femeia din tablou. Închid ochii, o decupez și o duc în curtea ei, în casa ei. O ajut să se dezbrace de de hainele bune, trudită cum este, ca după o zi lungă de muncă la câmp. De aici, o las să se descurce singură.” (p. 130, 132-134).

Paradoxal, inanimatul, prin mişcarea privirii, devine animat, provenind parcă dintr-o realitate paralelă, un rol important avându-l estetica priviriii. Aşa se întâmplă în Omul care punea blacheuri : „Din mirarea aceea te-ai înălțat, și acum, dacă te ridici puțin pe vârful adfucerilor aminte. Ajungi să privești spre afară, pe fereastra boltită a bisericii, prin sticla ei vălurită de vreme, sau poate cristalul ochilor tăi s-a aburit în cearcănul golului din jur (…) La capăt de drum, sub poalele unui deal, scundă, năpădită de iarbă, printre copaci noduroși, acoperiți de licheni, casa goală privește speriată, prin geamurile neșterse la timp, la blocul hrăpăreț din poarta ce stă s-o înghită (…) De cuierul prins de ușa care desparte două camere, o bluză înflorată, uitată acolo de vara trecută, privește patul care mai păstrează forma celei care a dormit în el mare parte din ani.” (s. n., p. 145).

Modalitatea aceasta de încifrare a straniului, pe raportul aparență – esență realul glisând în imaginar, cele două categorii confundându-se amintește de tehnica folosită în prozele semnate de Artur Silvestri, în volumele Perpetuum mobile și Apocalypsis cum figures.