Hyperion şi Dan Dionis

de Prof. Dr. Const. MIU

Cei doi protagonişti sunt eroii a două creaţii eminesciene: Hyperion este „marele singuratic” din poemul Luceafărul, iar Dan Dionis, şi el un însingurat, – personajul central al nuvelei fantastice Sărmanul Dionis. Naşterea (întruparea) celor doi eroi stă sub semnul contrariilor (ca trăsătură esenţială a personajelor romantice): părinţii celor doi aparţin unor „zodii” diametral opuse – cerul şi marea (lumina şi întunericul) în cazul lui Hyperion: „Din sfera mea venii cu greu/ Ca să-ţi urmez chemarea, / Iar cerul este tatăl meu/ Şi muma mea e marea.” şi „Din sfera mea venii cu greu/ Ca să te-ascult şi-acuma, / Iar soarele e tatăl meul Şi noaptea-mi este muma” (s.n.); fiica unui preot bătrân şi un aristocrat sărăcit, în cazul lui Dan Dionis.
Aşa stând lucrurile, putem spune că structura sufletească a primului personaj e de esenţă astrală (nelimitată), pe când structura sufletească a celui de-al doilea este de sorginte telurică (limitată).
Dacă cei doi protagonişti au acelaşi ţel – libertatea de acţiune, de gândire şi, nu în ultimul rând, de simţire, având drept suport erosul; nu acelaşi lucru se poate spune despre modalităţile de realizare a scopului lor. Cei doi comit un act cu adevărat titanic, un act de mare curaj: Hyperion îndrăzneşte să nege ordinea stabilită de către Demiurg (dorinţa sa de a se lepăda de nemurire este, în fond, un act de contestare nu numai a lumii Demiurgului, dar chiar a înseşi esenţei sale), în schimb Dan, fără ajutorul manualului de astrologie n-ar fi putut să preschimbe lumea Mariei într-un mărgăritar şi apoi să purceadă la drum, prin spaţiile siderale. De aici reiese în mod pregnant superioritatea Luceafărului, esenţa sa pură de titan: sacrificiul său – dorinţa de a renunţa la nemurire pentru „o oră de iubire” – izvorăşte din preaplinul sufletului său, iar coborârea în lumea limitată a Cătălinei şi dorinţa sinceră de a împărtăşi soarta muritorilor amintesc de suferinţele, de patimile lui Iisus.
Nici gestul lui Dan, acela de a călători spre lună, după ce atât el, cât şi partenera sa renunţă la contingent (lepădarea de propria umbră) nu este mai prejos. Având în vedere tendinţa celor doi îndrăgostiţi de a aspira spre purificare, spre ideal, deci spre iubirea absolută, gestul acesta de a se rupe de lumea terestră are ceva sfânt în el, mai ales că aminteşte de partea a doua a drumului lui Iisus, după pătimirile sale pe pământ.
Hyperion viza – paradoxal – purificarea prin păcat, prin urmare, acceptarea şi celei de-a doua laturi a sufletului muritorilor – demonicul. Amestecul de lumină şi întuneric îl regăsim în realizarea portretului fizic al lui Dan Dionis: „Ridicându-şi căciula cea miţoasă, vedem o frunte atât de netedă, albă, corect boltită, care coincide pe deplin cu faţa într-adevăr plăcută a tânărului meu. Părul numai cam prea lung curgea în viţe până pe spate, dar uscăciunea neagră şi sălbatecă a părului contrasta plăcut cu faţa fină, dulce şi copilărească a băietanului” (s.n.). La Hyperion negarea lumii Demiurgului nu este totală. De aici şi grija Tatălui din ceruri ca Fiul să nu cadă pradă ispitei. În schimb, în cazul lui Dan Dionis negaţia este radicală: el îndrăzneşte să i se substituie Demiurgului. şi-atunci, „căderea” sa pare firească: pedeapsă pentru încălcarea ordinii prestabilite.
Partenerele celor doi eroi aparţin lumii limitate, cu deosebirea că cea a lui Hyperion e de viţă nobilă. şi totuşi, sufletul ei nu e la fel de nobil pe măsura rangului: ea este mai păcătoasă decât Maria, având un suflet întinat. Faptul că renunţă destul de uşor la astrul ceresc şi-l urmează cu suflet senin pe pseudogalantul Cătălin nu traduce oare resemnarea fetei de împărat, recunoaşterea neputinţei de a-şi depăşi condiţia sa de muritoare? În orice caz, Cătălin nu are curaj să ia viaţa pe cont propriu, aşa cum se decisese Hyperion, recurgând la gestul suprem de revoltă a Fiului împotriva autorităţii Tatălui.
Hyperion este un hiperlucid, care înţelege că iubirea adevărată (aceasta presupunând sacrificiul de sine) nu poate fi atinsă decât în vis, aşa cum s-a întâmplat cu Dan Dionis. Drama Luceafărului provine din conştientizarea acestui crud adevăr.