MANUAL DE VIAŢĂ SPIRITUALĂ TRĂITĂ

Prof. Dr. Const. MIU

Deşi aşteptată cu interes, cartea Danielei E. Bogdan (Reflecţii din deşert. Maxime şi cugetări, Editura Gedo, Cluj-Napoca, 2012), a avut parte până acum de o ciudată şi inexplicabilă reticenţă din partea cititorilor de specialitate.

Până la apariţia consideraţiilor noastre, s-a scris despre acest op înfiorător de puţin: o recenzie în ziarul clujean Făclia (din 20. IV. 04. 2013), semnată de o oarecare jurnalistă Mihaela Bocu şi o cronică semnată de Dumitru Manolache, la rubrica Note de lectură, în ziarul Lumina  (din 21. XII. 2013), intitulată Suferinţa care salvează. Titlul trimite în mod explicit la o întâmplare din viaţa autoarei, despre care aceasta aminteşte într-un interviu din Jurnal Spiritual (consemnat de Silvana Chiujdea, în 21. XI. 2013), unde se vorbeşte despre o minune săvârşită de Dumnezeu şi Maica Sa Preacurată, care avea să-i curme suferinţa cauzată de „o boală ciudată, care nu era de medici”.

Cartea Danielei E. Bogdan are o Prefaţă semnată de Răzvan Codrescu şi o Postfaţă a pr. lector dr. Gh. Holbea. Semnatarul prefeţei se autocomunică, în sensul că-şi etalează acribia în privinţa definiţiei şi istoricului aforismului / cugetării şi doar tangenţial vorbeşte despre dialectica vie şi complexă a suferinţei”, ca şi despre „centralitatea pe cea mai autentică linie creştină, iubirea, căreia [autoarea] îi ridică un adevărat imn însumat din contexte disparate, şi în jurul căreia coagulează totul, mistic şi paideic, cu încredinţarea lui Amo ergo sum (…) parafrază carteziană în duh ortodox.” (p. 8).

Pr. lector dr. Gh. Holbea atrage atenţia dintru început asupra ineditului titlului cărţii – Reflecţii din deşert –, acesta fiind, pe bună dreptate, „un soi de captatio benevolentiae, în raport cu cititorul…” (p. 213).

Dacă avem în vedere definiţia pentru aforism dată de Dicţionarul universal ilustrat al limbii române (Editura Litera, 2010, vol. 1, p. 93) – „aforism – propoziţie sau frază care redă concis (şi expresiv) un adevăr sau o opinie (despre viaţă); maximă, cugetare, sentinţă”, respectiv pentru cugetare – „facultatea de a cugeta, gândire, acţiunea de a cugeta şi rezultatul ei, idee, gând, judecată, raţionament, maximă, sentinţă, ansamblu de idei, de opinii ale unui individ, ale unui grup uman.” (vol. 3, p. 175), maximă – „enunţ concis, exprimând un principiu etic, o normă de conduită; aforism, sentinţă.” (vol. 6, p. 224), ca şi pentru reflecţie – „reîntoarcere a gândirii spre sine, pentru a examina mai profund (şi critic) idei, situaţii, probleme; necesitate, cugetare.” (vol. 9, p. 155), considerăm că subtitlul Maxime şi cugetări este superfluu. Totuşi, ţinând cont de faptul că pentru unii filologi, aforismul implică prezenţa eului cugetător (a se vedea volumului de aforisme al lui Blaga – Pietre pentru templul meu), asemenea aforisme prezente şi în cartea Danielei E. Bogdan puteau fi grupate într-o secţiune distinctă de maxime şi cugetări, pentru că acestea din urmă incumbă impersonalitatea cugetătorului, în sensul că ele reflectă experienţa d viaţă a unei colectivităţi, în numele căreia aceasta se condensează în cuvânt. Noi am putut sesiza 12 asemenea formulări aforistice, la paginile 32, 65, 73, 77, 84, 96, 99, 117, 160, 177, 184 şi 185. Putem spune că ele sunt rodul unei experienţe personale, prin trăire. Spre pildă, în privinţa aşteptărilor din partea semenilor, aforismul cultivat de Daniela E. Bogdan are o doză de scepticism: „Eu cred că problema nu este că le cerem oamenilor prea mult; problema este că ei oferă, oricum, prea puţin.” (p. 73). În alt loc, referindu-se la iubirea de aproapele, autoarea sesizează un paradox, formulat retoric: „Adeseori, mă întreb, obsedată: de ce, oare, iubim atât de mult pe cei care nu îi putem şi vindeca?” (p. 77). Nevoirea de sine este una dramatică, disjunctă faţă de ceilalţi: „Dintre toate luptele pe care le-am dat până acum, cea mai grea şi cea mai anevoioasă a fost cu mine însămi, cu patimile şi neputinţele mele. Cu ceilalţi a fost mai simplu.” (p. 96).

Sunt aici – cum observă şi Părintele Holbea – adevăruri de viaţă trăită şi mărturisită. Plecând de la moto-ul cărţii, care distinge între „un deşert al încercărilor şi un deşert al inimii” (p. 11), autorul postfeţei opinează că „această lucrare ajunge să se constituie într-o apologie a suferinţei.” (p. 216). Ca atare, din această perspectivă, sub aspect laic, se poate vorbi despre o adevărată pedagogie a suferinţei: „Încă de la începutul lumii, omul a avut de învăţat mai mult din suferinţă, decât din bucurii.” (p. 101).

Sub aspect mistic, cugetările despre suferinţă pot alcătui o teologie a necazurilor, iar ideea fundamentală pe care Daniela E. Bogdan o comunică în acest sens este aceea că „Orice încercare ce vine asupra noastră trebuie să fie un prilej de adâncă meditaţie (…) la progresul nostru spiritual…” (Pr. Ioan C. Teşu, Teologia necazurilor Asociaţia filantropică medicală Christiana, Bucureşti, 1998, p. 98). Conştientizând cugetările despre suferinţă, cititorul ar trebui, prin smerita cugetare, să înveţe să o primească, spre a-şi putea cunoaşte neputinţa sa lumească. Din păcate, nu oricine ştie să primească şi să conştientizeze valoarea pedagogică a suferinţei: „Dimensiunea suferinţei îndurate de către un om nu este întotdeauna direct proporţională cu dimensiunea valorii, a înţelepciunii sale, unii nu învaţă nimic de la viaţă; nici din suferinţă, nici din greşeli.” (p. 102).

În alt loc, reflecţiile referitoare la suferinţă se vor un fel de memento, autoarea folosind pluralul colectivităţii, disociindu-se prin falsa implicare de cei care nu conştientizează pedagogia suferinţei: „Suferinţa prin care am trecut prin viaţă ar trebui să ne determine să fim mai buni, mai îngăduitori, mai înţelepţi. Din păcate, pe mulţi dintre noi ea nu reuşeşte decât să-i înrăiască sau să-i transforme, în timp, în oameni egoişti, limitaţi, neîncrezători. Şi nu acesta era scopul.” (p. 107). Asemenea formulări demne de o conştiinţă lucidă, care înţelege rostul suferinţei reprezintă „o dovadă de autocunoaştere” (cf. Pr. Ioan C. Teşu, op. cit., p. 114).

Cum era şi firesc, în volumul semnat de Daniela E. Bogdan găsim o seamă de cugetări despre iubire, înţeleasă în accepţia doctrinei ortodoxe, care ia forma iubirii pentru celălalt: „Ce înseamnă iubirea? Să-i vrei celuilalt binele până la sacrificiu şi dincolo de acesta, prin rugăciune şi fapte concrete, indiferent de sentimentele pe care le ai sau nu le ai pentru el.” (p. 86).

În Postfaţă, Pr. lector dr. Gh. Holbea consideră că în cugetările din volumul de care ne ocupăm „Dragostea, în forma ei supremă, este jertfelnică. Dragostea adevărată este cea care se dăruieşte fără ca, mai apoi, să şi pretindă, ceea ce îi lasă celui iubit libertatea de a răspunde sau nu, la rândul lui, cu iubire. Dragostea, în dimensiunea ei evanghelică, aşa cum o prezintă şi cugetările Danielei Bogdan, este cea care nu încetează odată cu refuzul celui iubit.” (p. 218). Aşa cum înţelege Daniela E. Bogdan iubirea, aceasta este una sacrificială: „Iubirea fără sacrificiu nu există. Acesta este singura dovadă plauzibilă. Nu poţi să spui că îl iubeşti pe celălalt dacă nu rupi ceva din tine pentru el, dacă nu faci pentru binele lui măcar un lucru pe care nu l-ai făcut, poate, nici pentru tine. Cu atât mai mult atunci, când celălalt este chiar Dumnezeu.” (p. 87). Iubirea sacrificială, de sorginte divină, este una care – aşa cum demonstrează Mitropolitul Nicolae Mladin (în cartea sa Asceza şi Mistica paulină, Editura Deisis, Sibiu, 1996, p. 67) – „ne hristoformizează, ne face părtaşi ai vieţii divine, ne îndumnezeieşte”. Ca atare, putem spune că prin cele două teme – suferinţa răbdătoare şi iubirea sacrificială – ideatica volumului de faţă se apropie de mistica paulină. În epistolele sale, Sf. Apostol Pavel distinge între omul lumesc şi omul duhovnicesc. Credem că prin reflecţiile sale, Daniela E. Bogdan doreşte ca cititorii să conştientizeze ideea că prin smerenie, omul poate avea parte de inhabitartea sacrului în profan, calea de la omul lumesc, la cel duhovnicesc, pentru care pledează teologul rus Paul Evdokimov, în lucrarea sa  Cunoaşterea lui Dumnezeu în tradiţia răsăriteană (cf. op. cit., Asociaţia filantropică medicală Christiana, Bucureşti, 1995, p. 41). Din aceste considerente, socotim că Reflecţii din deşert capătă  – prin conţinut –  forma unui manual de viaţă spirituală trăită.

UN MODEL DE HAR POETIC

Prof. Dr. Const. MIU

În ziua de azi, când mulţi au pretenţia a fi poeţi, publicând fie pe bloguri personale, fie în ediţie tipărită fel de fel de compuneri puerile, uneori chiar stupide, fără acel fior liric, inerent poeziei, rar mai găseşti un autor înzestrat cu har.

Este cazul pr. Gabriel Constantin – autorul volumului Aripi de heruvim (Ed. Harvia, Tulcea, 2010). Cartea are un Cuvânt înainte semnat de PS Visarion – Episcopul Tulcii –, acesta remarcând sensibilitatea creaţiilor, „care transpun mai întâi experienţa spirituală a autorului şi mai apoi dorinţa ca toţi să se împărtăşească de viaţa cea fericită în comuniune cu Cerul…” (p. 1).

Găsim în volumul de faţă atât poezii de inspiraţie religioasă (a se vedea tripticul hristic Cina cea de taină, Prinderea şi Răstignitul), cât şi de factură laică. Cele din a doua categorie sunt mai numeroase şi dezvăluie tectonica unui suflet de sorginte eminesciană, având nostalgia departelui. Chiar dacă asemenea creaţii pastişează scenariul erotic eminescian, autorul câştigă în uşurinţa versificării, dar mai cu seamă în reconstituirea în detaliu a atmosferei specifice unor astfel de poezii.

Spre pildă,Nălucirea şi Un glas se tânguie în noapte au ecouri din eminescienele Pe aceeaşi ulicioară  şi Pe lângă plopii fără soţ, accentul fiind pus pe ruptura afectivă între cei doi parteneri şi refuzul fiinţei iubite de a se mai arăta celui la fel de îndrăgostit: „La fereastra cu perdele/ Unde-am plâns atât de mult, / Când răsar duioase stele/ Glasul dragostei l-ascult. // Sunt perdelele lăsate/ Peste vise nupţiale, / Nu mai vrea să mi se-arate/ Nestematul gurii tale.” (Nălucirea, p. 40). Dacă la poetul tulcean, refuzul iubitei este relativ, la Eminescu avem de-a face cu negaţia totală, realizată la nivel gramatical prin verbul la negativ, care intră în relaţie cu un adverb de aceeaşi esenţă: „Pe aceeaşi ulicioară/ bate luna în fereşti, / Numai tu de după gratii/ Vecinic nu te mai iveşti.” (s. n., Pe aceeaşi ulicioară).

La cei doi autori, nostalgia departelui este  augmentată nu numai de refuzul iubitei de a se ivi în lume, ci şi sau mai ales de prezenţa motivului marelui singuratic: „Însingurat merg pe cărare/ Şi lung spre casa ta privesc, / Însă la geam nu mai apare/ Femeia pe care-o iubesc.” (s. n., Un glas se tânguie în noapte, p. 99). La Eminescu, în Pe lângă plopii fără soţ, motivul singurătăţii apare prin raportare disjunctivă la colectivitate: „Pe lângă plopii fără soţ/ Adesea am trecut; / Mă cunoşteau vecinii toţi/ Tu nu m-ai cunoscut. // La geamul tău ce strălucea/ Privii atât de des; / O lume-ntreagă-nţelegea/ Tu nu m-ai înţeles.”

Însă, meritul poetului tulcean e acela că în aceste creaţii el se detaşează de model, închipuind alte secvenţe ale scenariului erotic. În Nălucirea, îndrăgostitului i se pare a zări în apa lacului chipul iubitei, însă e numai o părere: „Noaptea-n farmece suspină/ Mângâind păreri de rău, / Luna-n lac răsare plină, / Când mă uit – e chipul tău. // Vreau să îl ating cu mâna/ Dus de vraja nălucirii, / Însă-n nori se-ascunde luna/ Punând capăt fericirii.” (p. 41). Ultima strofă citată relevă, pe de o parte dorinţa palpabilă a atingerii chipului vrăjit, iar pe de altă parte, prin risipirea vrajei îndrăgostitul rămâne cu nostalgia departelui. În cealaltă poezie adusă în discuţie, îndrăgostitul se gândeşte că răceala partenerei este cauzată de el: „Poate că viaţa mea întreagă/ E-un diamant neşlefuit/ Pe care mâna ta cea dragă/ De mult, de mult l-a părăsit. // (…) Căci astăzi eşti precum o stâncă/ La poala căreia eu mor.” (p. 100).

Aceeaşi nostalgie a departelui, dublată de indiferenţa celui care suferă din iubire faţă de cea nerecunoscătoare (ca în eminesciana romanţă Pe lângă plopii fără soţ) o recunoaştem şi în De-atâtea ori… Incipitul are vagi ecouri din Pe aceeaşi ulicioară: „De-atâtea ori am străbătut/ A inimii cărare/ De-atâtea ori eu am trecut/ Să-ţi dau o sărutare.” (p. 56). Eroul liric recunoaşte că şi-a venerat partenera, iar aceasta i-a răspuns cu răceală: „Păşind în al iubirii vis/ Te-am venerat o viaţă/ (…)// Însă privirile-ţi sunt reci/ Lipsite de cuvinte.” (p. 56). atitudinea celui dezamăgit în iubire este aceea de a răspunde cu aceeaşi monedă: „Dar nu mai am păreri de rău/ C-am inima pustie, / Că mă topesc de dorul tău/ Cum ceara pe hârtie. // (…) Şi dacă ochii tăi divini/ Se uită lung spre mine, / Chiar dacă sunt de lacrimi plini/ Mă fac să fug de tine.” (p. 56, 57). E aceeaşi atitudine ca cea a eroului liric din Pe lângă plopii fără soţ: Azi, nici măcar îmi pare rău/ Că trec cu mult mai rar, / Că cu tristeţă capul tău/ Se-ntorce în zadar. // Căci azi le semeni tuturor/ La umblet şi la port, /Şi te privesc nepăsător/ C-un rece ochi de mort.” Aici, indiferenţa este radicală, aidoma atitudinii Luceafărului, din finalul poemului cu acelaşi nume.

Scenariul erotic din poezia Prea multe lacrimi e tipic celui eminescian, ce prelucrează deja amintita nostalgie a departelui. Incipitul pune în evidenţă obturarea relaţiilor celor doi parteneri: „Prea multe lacrimi s-au vărsat/ Pe rând la geamul tău, / Că nici acum nu au secat/ Părerilor de rău. // Că nu mai vii să înfiori/ Al vieţii mele vis/ Pe care tu de-atâtea ori/ C-un zâmbet l-ai aprins.” (p. 68). Urmează partea mediană, axată pe imperfectul evocării, evidenţiindu-se astfel scene de iubire trăite plenar în trecut: „Pe când al cerului izvor, / Ne lumina senin, / Când pasul tău micuţ, uşor, / Călca prin frunze lin. // Şi negrăitei amintiri, / Îmbrăţişaţi visam.” (p. 68). Revenirea la momentul adevărului se realizează prin poziţionarea adverbului acum la început de vers şi elipsa verbului, conturându-se astfel statutul unui mare singuratic: „Acum,pustiu îngrozitor, / Sfâşietoare jale, / C-un negru gând prevestitor/ De-ntunecări rebele.” (p. 68). Ultima strofă conferă structură circulară acestei creaţii, în sensul că eroul liric rămâne prizonierul nostalgiei departelui: „Şi că atât ce-am aşteptat/ Un înger pe pământ, / Că multe lacrimi s-au vărsat/ La geamul tău pe rând.” (p. 69).

O notă distinctă face amplul poem Heruvimul, amintind prin scenariu – iubirea între o fată de împărat, o muritoare, şi un heruvim – fiinţă nepământeană – de Luceafărul lui Eminescu.

Incipitul poemului fixează cadrul natural unde vieţuieşte fata de împărat: „În codrul cel sălbatic/ De secole uitat, / Pe-un munte singuratic/ Se-nalţă un palat. // A fost, a fost odată, / În falnicul palat, / O prea curată fată/ Cu ochi de neuitat// (…)  Ea tânără şi dragă, / Plăcută tuturor.” (p. 130, 131).

Ca şi în poemul eminescian, de fata de împărat se îndrăgosteşte o fiinţă celestă. Şi acolo şi aici, fata recurge la invocaţie, din nevoia de protecţie: „- O, vino, mă păzeşte/ Cu sufletu-şi senin/ Iubirea de-mi urseşte/ În veşnicul destin. // De dorurile mele/ Să fii de-acum cuprins/ (…)// De-a pururi lângă mine/ Pân’-oi muri să fii/ (…)// te voi păzi prea bine/ De rău şi de-amăgiri, / Dar farmecul din tine/ E mai presus de firi. // (…) Şi inima mi-e arsă/ De-al dragostei fior, / (…)// Te-aş prinde cu ardoare/ (…)// Să fii a mea virgină, / Iar eu să-ţi fiu ales/ (…)// Dar tu eşti muritoare/ Şi eu nemurito.” (p. 133-134). Heruvimul se teme că această iubire interzisă va aduce amândurora suferinţă: „Mă tem c-aşa iubire/ Aduce doar amar, /E neagră rătăcire/ Visată în zadar. // Căci lege-nfricoşată/ Opreşte-acel destin/ De-a se uni o fată/ C-un veşnic heruvim.” (p. 134-135). Deşi întristată de vorbele protectorului său, fata nu renunţă şi-i propune fuga în lumea ei: „- Hai, lumea ta o lasă/ Şi-om merge amândoi, / Acolo-n pădurea deasă/ Să nu se ştie de noi.” (p. 135).

Partea mediană a poemului – zborul heruvimului spre origini şi discuţia cu Tatăl Ceresc – este tributară poemului Luceafărul, în sensul că şi în creaţia poetului tulcean recunoaştem acelaşi zbor spre origini al fiinţei celeste, aceleaşi elemente de cosmogonie, precum şi dorinţa adresată cu smerenie Părintelui Suprem de a gusta clipa de iubire, ca şi avertismentul Aceluia faţă de lipsa de idealuri a unor fiinţe limitate.

Noutatea poemului Heruvimul constă pe de o parte în faptul că fata de împărat are acelaşi destin cu cel al soţiei lui Orfeu, iar pe de altă parte în reacţia pur umană a heruvimului la vestea morţii iubitei, amândouă secvenţele fiind inexistente în Luceafărul.

Mai întâi, Orfeu îi face cunoscut fiului celest că trebuie doar să-şi păstreze statutul de înger păzitor, fără a o iubi pe fată. În acest caz, fără îngerul protector, ea e ameninţată de moartea grabnică: „Tu eşti al fetei înger; / Cu ea trebuie să fii –/ S-o scapi de foc, de fulger, / Dar nu o poţi iubi. // Căci de-i avea uitare/ De cele ce îţi spun/ Ea înger nu mai are/ Pe-al vieţii veşted drum. // Şi moartea-ntunecată/ În ghiară-o va răpi.” (p. 140-141).

Apoi, Părintele Suprem îi vorbeşte fiului despre posibila şi nedorita similitudine în privinţa destinelor – al fiului cu al Tatălui, respectiv al fetei cu cel al soţiei Aceluia: „Tu ştii c-a mea soţie/ Muri fără folos, / Muşcată în câmpie/ De-un şarpe veninos. // Atunci pe veci durerea/ În vifor m-a-ngheţat/ (…)// De guşti nefericirea/ Ca mâine vei sfârşi. // (…) Nevinovata fată/ Lângă izvor s-a dus// Desculţă ca nainte/ (…) Privirea ei fierbinte/ O pleacă spre izvor. // Şi cade deodată/ Cu un prelung suspin, / De moarte fulgerată/ (…)// Căci din înalta iarbă, / Un şarpe-otrăvitor/ Văzând-o-atât de dragă/ O prinse de picior.” (p. 141, 145-146).

Bocetul celui care şi-a pierdut iubita şi imprecaţiile acestuia, care e cu totul debusolat sunt cutremurătoare şi relevă dramatismul personajului, surprins cu mare artă de către pr. Gabriel Constantin: „- O lume sfărâmată/ E veacul meu de-acum/ (…)// Că nu avusem parte/ Să strângem la un loc/ Amor fără de moarte/ Şi soartă cu noroc. // În lumea trecătoare/ (…) Cu-a dragostei visare/ Cu-atâta m-am ales.” (p. 146). Imprecaţiile dezvăluie durerea venită dintr-un suflet ce doreşte ca haosul interior să devină unul de proporţii universale: „Mă-ntunec de durere/ (…)// Vreau stelele cu lună/ Să piară-n adâncimi! / Acolo să-mi apună/ A ochilor lumini. // Întunecă-se toate/ Că totul e un vis/ Încătuşat de moarte/ (…)// Infernul să izbească/ Cereştile puteri! / În haos prăbuşească/ Dureri şi iar dureri…” (p. 147).

Tânguirea heruvimului, care nu poate readuce la viaţă aleasa inimii şi resemnarea de a iubi „O moartă-ncântătoare” marchează punctul culminant al dramei fiinţei superioare, ce recunoaşte că are puteri limitate: „- Ah, nu pot da viaţă/ Acestui dulce lut/ (…)// O moartă-ncântătoare/ Atât mai pot iubi/ O umbră călătoare/ A negrei veşnicii. // Puterile mă lasă/ Şi simt că-s fără rost.” (p. 148).

În cazul poeziei de inspiraţie istorică, ne-a atras atenţia Vârfurile dreptăţii, realizată în bună parte după modelul Scrisorii III a lui Eminescu. Ca şi creaţia poetului nostru nepereche, cea a poetului tulcean are la bază antiteza dintre un trecut glorios şi prezentul decăzut sub aspect moral. Chiar dacă personajele istorice diferă (în funcţie de epoca evocată: Mircea cel Bătrân şi Baiazid, în Scrisoarea III, respectiv Vlad Ţepeş şi Mahomed, în Vârfurile dreptăţii), impresionează – în ambele creaţii – atitudinea demnă a fiecărui domnitor român, în faţa dorinţei de expansiune a infatuaţilor sultani. Răspunsul pe care Vlad îl dă solilor trimişi să-l avertizeze că neplata haraciului va atrage pedeapsa concretizată în război de agresiune teritorială pune în lumină arta poetului tulcean, dibaci în a ilustra oratoria lui Vodă: „Ţara noastră nu-i o cârpă aruncată la-ntâmplare/ Să se şteargă când voieşte padişahul pe picioare/ Vine vremea izbăvirii pentru ocina străbună/ Chiar de-o fi ca să ne batem cu vestita semilună/ (…) Sunteţi mulţi, însă credinţa ne va da la toţi putere/ (…) Ca să ştie şi sultanul că  domneşte un bărbat/ Care duce-n spate crucea unui neam neatârnat/ Pentru toţi acei care-n veacuri vor pofti acest pământ, / Să se ştie că aici vor avea în veci mormânt.” (p. 90-91).

Visul de mărire al sultanului este un tablou grandios, bazat pe imagini hiperbolice, care culminează cu o scenă de luptă între spahii şi ghiauri: „Vede ţara sa în slavă (…)/ Cum din patru părţi de lume floarea oştii lui se-ntinde/ Şi-ntr-o clipă semiluna tot pământul îl cuprinde/ (…) Dintr-o dată parcă trece pe-un cal alb cu şa de aur/ Şi o rază străluceşte fruntea lui plină de laur/ Iar în urma lui o mare de spahii aşteaptă glasul/ Care are-acea putere să le facă grabnic pasul/ (…) La un semn şiruri de neferi se avântă ca turbate, / Oastea lui înaintează, cer, pământ, rămân în urmă.” (p. 92). Finalul visului este coşmaresc şi are valoare anticipativă,anunţând dezastrul armatei otomane: un pâlc de soldaţi ghiauri îl înconjoară pe infatuatul sultan şi „Ţepeş îmbrăcat în negru îl dezmiardă c-un cârlig; / Ţi-am zis doar că şi pe tine într-un par am să te-nfig!” (p. 93).

Ultima parte a poemului este un pamflet la adresa guvernanţilor actuali, axat pe caricatural: „Astăzi vezi în fruntea ţării toate mutrele livide/ Şi te uiţi la lighioană burta mare cum şi-o-ntinde. / Pe când oamenii de bine trag la jugul greu ca robii, / Dorm în bănci pe spata ţării toţi smintiţii şi neghiobii; / Huzuresc precum bondarii şi-n tribune fac paradă/ (…) Toată pleava puturoasă vânturată-n coapsa ţării/ (…) Prin cuibarele dreptăţii s-au ouat toţi mincinoşii/ Care n-au nicio ruşine şi ne iau în râs strămoşii.” (p. 96-97).

Din cele arătate în acest studiu, reiese indubitabil harul poetic al pr. Gabriel Constantin, încât volumul Aripi de heruvim se cuvine a fi recomandat – prin tematica abordată şi scriitură – drept model de har poetic pentru tânăra generaţie de scriitori.

Moştenirea profesorilor mei

Florian BRATU

Cuvântul ca rostire de sine, despre sine, ca mod de a se căuta,

de a se găsi, de a căuta un altul fără de care carisma lui ar dispărea în neant,

acest dar al dumnezeirii ne facem să fim ceea ce suntem.

“lucrul la care […]am râvnit timp de o viaţă, adică cunoaşterea”. Phaidon, 68 a

Adevărul este de fapt singura problemă vitală pentru care merită să trăieşti, îmi spunea unul din profesorii mei de la liceul Ştefan cel Mare din Suceava  acum nu mai ştiu câţi ani. Parcă au trecut peste două mii  de ani de atunci şi nu-mi mai amintesc eu bine ce  s-a întâmplat între timp. Se pare că acest “lucru“ deosebit după care aleargă omenirea, în proporţii diferite, se înţelege de la sine, a constituit şi pentru mine o obsesie care nu a reuşit nici să mă plictisească, nici să mă obosească tot alergând în timp şi vrând de multe ori să-l transpun aşa cum am simţit sau l-am intuit în clipe privilegiate pe care nu le voi numi, aşa cum, de altfel s-au definit acestea şi prin ele adevărul şi iubirea.

La început am crezut că e o simplă legendă, vreun mit care mi s-a întipărit în memorie şi care îmi propunea o piesă în care trebuia să fiu şi eu personaj.  Dincolo de imaginea ascunsă pe care o citeam cu dificultate, de parcă aş fi avut de a face cu hieroglife ce nu se lăsau captate de privirea-mi avidă de a le cunoaşte ca pe nişte fiinţe vii, extrem de dinamice, uneori torsionate de o durere ascunsă, se afla cu certitudine ceva mult mai complex, nedefinit, o dorinţă îmbrăcată sobru, în aparenţă rece, dar demnă şi discretă ca tot ascunsul ce ne înconjoară. Da, acesta era cuvântul pe care-l căutam cu înfrigurare, cu dinţii strânşi, dârdâind, culmea, de parcă ar fi fost prima întâlnire de dragoste. Adevărul, iubirea şi ascunsul, aceste trei cuvinte atât de simple în aparenţă dar cu o încărcătură magică, sălbatică, deseori tragică, sunt mai mult decât simple instrumente de comunicare între subiecţi, amorţiţi prea adesea de obişnuinţe, de reflexe nocive, de argumentele furnizate de grijulia inteligenţă prea sigură de puterea ei de desvăluire, de duşul rece al “adevărurilor” pe care le aruncă în lume; impurităţi cu aere de esenţe pe care le face să ţâşnească din adâncurile invizibilului: aparenţe, iluzii ştiinţifice când, de fapt, totul se amestecă în Tot. Ambiguitatea ştiinţei nu vine din relativ ci, mai curând, dintr-un exces de zel terminologic, din construcţii cu orice preţ, ceea ce nu a condus niciodată la ceva de durată: e voinţa de traducere a ceea ce nu trebuie, iar atunci când e necesar, nu se mai poate, căci substanţa se abstrage, se ascunde. E nefirescul pudrat! E deschidere temporară care nu face să-mi dăinuie bucuria.

Ascunsul din lucruri, din fiinţe l-a împins pe om să caute întotdeauna acel ceva care nu se ascunde întotdeauna decât pentru a chema încontinuu, cu voci diferite, cu umbre şi lumini ce se întrec întru înstăpânirea celei mai misterioase fiinţe din univers: Omul.

Cred că ceea ce-l determină pe subiect să intre în jocul căutării este atât acel ceva ce emite semnale ale cărui semne incită privirea, cât şi calea de parcurs, ea însăşi sursă a unei dorinţe de cunoaştere.

Ascunsul dorit îşi defineşte singur spaţiul de protecţie şi discreţie, spaţiu pe care cel ce doreşte a-l pătrunde trebuie să-i parcurgă treptele iniţierii mistagogice. A trebui, verb din zona necesităţii, nu este suficient, tocmai datorită imperativului pe care îl conţine. Poate numai adevărul acceptă uscăciunea ascunsă a acestui verb.

Şi când te gândeşti că şi iubirea este cea care se află sub semnul acestui “verb” al cărui singur merit este acela de a ne ţine mereu în sfera atât de apropiată a lui a fi iubit. A iubi nu înseamnă oare o perpetuă căutare, o căutare a ceea ce este ascuns? Proust a fost cel care m-a făcut să înţeleg cât de dificil este drumul spre adevăr atunci când treptele pe care ţi le impune celălalt sunt atât de strânse, atât de dureroase, oricât s-ar bagateliza acest sentiment prin formule psihologice mai mult sau mai puţin sofisticate.

Nimic mai urât firii umane decât despicarea unui fir în patru, dar se pare că sentimentul care “dă cea mai mare bătaie de cap” oamenilor nu a fost şi nu va fi probabil niciodată elucidat, pentru că nu este o simplă ecuaţie cu una sau mai multe necunoscute şi pentru că substanţa lui mecanică infimă, ori mai curând partea materială este aceea care ne îndepărtează de esenţă.

Am mai demonstrat cândva că ceea ce este pare a fi sau că ceea ce este nu este. Aparenţă şi esenţă ar zice un filozof. A apărea în câmpul meu vizual nu înseamnă şi a putea să percep adevărul, nu înseamnă neapărat a-l capta cu adevărat în esenţa lui, căci ceea ce el îmi oferă îmi îmbracă privirea dar nu o şi locuieşte, nu este viaţă, ci simulacru.

Imaginea dintâi şi-a pierdut din puritate când  privirea a captat-o, din nefericire parţial, eşec al unei incapacităţi de stăpânire, deci a trădat-o.

Şi totuşi, din acest eşec originar, din această primă impuritate s-a născut aspiraţia, paradoxal, spre puritatea imaginii, a trăirii întru puritatea dintâi a firii.

Fără credinţă profundă nu se poate pătrunde misterul lucrurilor, al firii. Nevoie de mister dar şi o nesfârşită nevoie de cunoaştere! Unul fără celălalt nu pot exista! Două aspiraţii, de fapt, două necesităţi adânci care aspiră la Tot.

Expresia nefericirii, a resemnării e rezumată de formula “nu poţi avea totul”. Mai corect ar fi: nu se poate cunoaşte tot universul, ci ici, colo câte un fragment.

Din păcate, majoritatea oamenilor au o perspectivă redusă asupra totului. Şi cum ar putea-o avea când se trăieşte sub semnul reducţiei, a minimului, a necesarului, a aproximativului, clamat ca adevăr asupra întregului? Partea şi întregul nu sunt simple noţiuni pe care să le folosim la voia întâmplării; dar fiinţa umană este prin ea însăşi parte! E drept că uneori este partea care aspiră la un întreg, căci întregul, Totul nu poate fi cuprins decât în şi prin imaginaţie.

Se confundă adesea voinţa în general cu voinţa de cuprindere a mai mult decât ne oferă spectrul sumei de imagini a universului care ni se dă. Universul ni se dăruieşte, dar oare putem noi să-l captăm aşa cum este în sine, în esenţa lui adevărată sau numai în spaţiul imaginar, cel oferit de dorinţa nedefinită, adică necontrolată?

Şi ne apropiem de problema primatului dorinţei faţă de voinţă, în măsura în care datele enunţului pot satisface.

A le judeca ca forme total separate este o eroare deoarece nu prin separatio se ajunge la adevăr, ci poate la o anumită evidenţă care este valabilă nunc et hic. Veritas est adaequatio intellectus ad rem, se spune în filosofie. Nu ne mai rămâne decât să vedem dacă şi la nivelul demonstraţiei se adevereşte ceea ce pare a fi deja un adevăr indubitabil.

N-am reuşit să înţeleg de ce oamenii operează prin disjuncţii în loc să o facă prin conjuncţie.

Cum altfel s-ar putea ajunge la adevăr decât intuindu-l şi apoi rostindu-l? Ceea ce se face se face în şi prin limbaj; Nimic nu este mai construit decât limbajul; E adevărat că nu tot ce pare articulaţie verbală ţine de registrul adevărului.

La Tot se ajunge printr-un tot, adică deschiderea se realizează prin deschideri succesive, căci ce altceva este Lumea decât poarta care aşteaptă să fie deschisă?

Orice afirmaţie presupune existenţa unei sume de întrebări anterioare dar, paradoxal, amândouă înseamnă deschideri, priviri înlăuntru şi înafară. Privirea a fost şi va rămâne, orice s-ar spune, un mod esenţial de a se rosti pe sine, de a se rostui în lume, de a se aşeza ca fiinţă într-un spaţiu, de a-l locui şi de a fi locuit de acesta.

Spune-mi cum vezi lumea ca să-ţi spun cine eşti, unde a vedea înseamnă a o privi, a o judeca, a o asimila, a o iubi sau a o dispreţui când nu o înţelegi, a o goni ca un vis urât când te face sclav, când îţi răstoarnă proporţiile, când îţi distruge armonia la care ai aspirat şi-ai visat să durezi prin ea. Aceasta ar fi formula care ar rezuma poziţia transmisă de dascălii mei despre rostirea îndrăgostită de Adevăr.

ziua lui EMINESCU

Poezia lui Eminescu

este dorul de nemurire al neamului românesc.

În această zi de 15 ianuarie, gândul şi simţirea noastră se îndreaptă câtre Astrul ce ne tutelează sufletele, luminându-le şi ocrotindu-le cu Lumina geniului său. Prin poezia lui Eminescu – izvor de adăpat aripa – sufletele noastre îşi păstrează nealterată tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte!.
Ziua aceasta de 15 ianuarie ar trebui declarată Sărbătoarea cugetului şi a simţirii româneşti, căci nimeni altul, prin opera sa, n-a ilustrat mai fidel spiritualitatea românească decât Eminescu. Poezia Poetului nostru nepereche reprezintă şi rezumă tectonica sufletului românesc. Ea este apa vie, dătătoare de puteri miraculoase, vindecătoare de nevroze.
Eminescu n-a murit! El este sufletul nostru şi va dăinui cât neamul românesc! În Compendiul său de Istoria literaturii române…, G. Călinescu vorbea de cele patru mituri fundamentale, definitorii pentru spiritualitatea românească: etnogeneza (Traian şi Dochia), jertfa zidirii, pentru trăinicia atemporală a operei de artă (Monastirea Argeşului), relaţia osmotică a omului cu natura (Mioriţa) şi mitul erotic (Zburătorul). Însă, spiritualitatea românească are de mai bine de un veac şi jumătate un al cincilea mit, căruia îi spuneam simplu – Eminescu. El este mitul devenirii noastre întru fiinţă, căci sufletul nostru, prin sufletul poeziei sale tinde către veşnicie.
Începând de astăzi de15 ianuarie, în loc de nemurire aş spune Eminescu, în loc de iubire – Eminescu, în locul urii – tot Eminescu. Pentru că el a fost, în egală măsură, hulit şi preţuit. Chiar şi în zilele noastre sunt spirite gregare care încearcă din răsputeri să-l nege. Dar steaua lui „Încet, pe cer se suie”, strălucind mai tare, şi aceasta cu cât pseudovalorile se înverşunează în a-i minimaliza opera. Valoarea autentică – cum este cea a Poetului nostru nepereche – nu poate fi sugrumată, glasul ei nu poate fi redus la tăcere, pentru că aceasta este invulnerabilă în faţa morţii.

Prof. Dr. Const. MIU

călcâiul inimii

MOTO: 

            „Orice inimă are un călcâi al lui Ahile!”

                                           Anton ONIGY

Orice poet şi-ar dori o Veronica – muza inspiratoare… Nu ştiu cât de veronian e sufletul tău, însă al meu are combustia eminesciană!

ADEVĂRURI ASCUNSE DE BIBLIE

Dino ADMINO

 

Omul acelor timpuri era un pitic, nu era stăpânul naturii, ci sclavul ei,un rob tot atât de supus naturii ca şi celelalte animale. El,piticul, începe încet, încet să se desprindă din sălbăticie şi să avanseze spre cunoaştere. Omul cavernelor devenind in timp datorită raţiunii un gigant care reuşeşte să stăpânească natura. A trebuit să treacă multe sute de mii de ani, timp în care omul cu creier îl depăşeşte pe omul cu muşchi. Nu vom lua în discuţie cele două teorii privind apariţia omului: Teoria evoluţionistă a lui Darwin dar nici marea minciună pe care o vehiculează religia (omul a apărut cu aproximativ în urma cu 7500 de ani). Pe tot parcursul existenţei sale, omul din cauza unei necunoaşteri a fenomenelor naturii a căzut în misticism, şi astfel apar tot felul de personaje cu puteri supranaturale care stăpâneau şi dădeau naştere fenomenelor pe care nu şi le putea explica. Aceste fiinţe încep să devină valori sacre şi să facă parte dintr-o lume superioară, supranaturală. Aceştia sunt zeii şi astfel apar şi miturile diferitelor popoare. Creatorii lor ca şi beneficiarii cred ca într-o realitate netăgăduită a unei lumi paralele. Zeilor li se ridicau clădiri fastuoase        (temple) unde sunt slujiţi de preoţi şi preotese care transmit oamenilor voia şi poruncile acestora. Casta aceasta este foarte puternică şi e formată din persoane care ştiu carte şi deţin  multe secrete. În natură, totul se naşte şi moare şi aşa se întâmplă şi cu credinţa în zei. Trec iar foarte multe secole şi oamenii au nevoie de altceva. La orizont se întrevede deja o altă religie: Creştinismul care are foarte multe asemănări cu vechea religie politeistă. La început, creştinii sunt persecutaţi peste tot în lume şi sunt nevoiţi să se întâlnească pe ascuns. Grele timpuri pentru primi creştini ! Trece şi această perioada şi li se dă undă verde, pentru a putea să se afirme ca religie. De la micile adunări şi case de rugăciuni se trece la construirea de noi locaşe de cult iar persoanele care ştiau carte sau care au fost în fruntea  lor devin preoţi şi încep să aibă puteri asupra maselor .Nu urmăreau decât un singur scop acapararea puterii. Timp de 2000 de ani de la apariţia lui Iisus, preoţii şi religia au jucat un rol foarte important în istoria omenirii. Sunt personalităţi ale lumii ştiinţifice care afirma că dacă nu ar fi fost religia, omenirea ar fi fost cu cel puţin 1000 de ani mai avansată. Creştinii au dat foc celei mai mari biblioteci din antichitate, unde erau depozitate toate cunoştinţele omenirii de până atunci şi au fost arse zeci de mii de papirusuri. Se pare că acest lucru a fost ordonat de Chiril al Alexandriei, care ulterior a fost ridicat la rangul de episcop, iar după moarte a fost sanctificat. În numele religiei sunt declanşate cruciadele, unde au fost omorâţi sute de mii de oamenii. Tot în numele religiei s-a trecut la creştinarea populaţiei băştinaşe din lumea nouă. Cine nu este cu mine este împotriva mea propovăduiau preoţii din biserici, iar călugării din diferite ordine împreună cu soldaţii omorau în numele crucii cu sabia într-o mână şi biblia în cealaltă. Au fost omorâţi astfel milioane de băştinaşi. Mai amintim de noaptea Sf. Bartolomeu, când în numele credinţei s-au omorât între ei mii de francezi. În plin Ev Mediu biserica dă „naştere” celei mai criminale şi monstruoase organizaţii care a existat vreodată: Inchiziţia. Pentru că oamenii nu aveau voie să aibă acces la cultură, preoţii au ordonat să fie scoase în piaţa publica şi să se dea foc tuturor CĂRŢILOR care existau în casele oamenilor. Cea mai mare conflagraţie mondiala a fost condusă de doi creştini: Hitler catolic şi Stalin ortodox. Nu voi mai insista în continuarea acestor aspecte şi vom trece la ceea ce ne interesează: Biblia

 Cap.IV

In urma relaţiei dintre Adam si Eva se naşte Cain si mai apoi Abel .

Vs.2 – Abel a fost păstor de oi iar Cain lucrător de pământ

Vs.3-Dar după un timp, Cain a adus jertfă lui Dumnezeu din roadele pământului

Vs.4 – Si a adus si Abel din cele întâi născute ale oilor sale şi din grăsimea lor. Şi a căutat Domnul spre Abel şi spre darurile lui.

Vs.5- Iar spre Cain şi spre darurile lui nu a căutat .

Şi acum fiţi atenţi ! Dumnezeu sta pe un nor prin cer şi strâmba din nas când ajunge la el fumul jertfei lui Abel, care provenea de la roadele pământului, in schimb aspira cu plăcere fumul care provenea de la jertfa animalelor lui Cain. Aşa ceva este pur si simplu bataie de joc la adresa adevăratului Dumnezeu. Mai departe Cain il omoară pe Abel şi Dumnezeu îl alungă, iar Cain a locuit în ţinutul Nod, la răsărit de Eden.

Vs.17- După aceea a cunoscut Cain pe femeia sa şi ea, a născut pe Enoh

Vs. 18 – Iar lui Enoh i s-a născut Irad care la rândul lui are fii.

Vs.19 – Unul din fii, Lamah, şi-a luat două femei: numele uneia era Ada iar cealaltă era Stela.

Încurcate sunt căile Domnului ! Se minte cu neruşinare pentru că tot această carte spune că la început nu au fost decât Adam si Eva care au avut doi fii. Atunci de unde a apărut femeia pe care a cunoscut-o Cain?  Enoh a fost zămislit cu femeia lui, fiul lui Enoh face si el copii cu bunica lui. Pe urmă unul dintre strănepoţii lui Cain îşi ia două femei : Ada şi Stela. Femeile astea de unde au mai apărut? Vă daţi seama cât de multe lucruri sunt puse sub semnul întrebării în această carte care chipurile are răspunsuri la toate ? Cine poate să creadă toate bazaconiile scrise in Biblie ?

  Abia după 230 de ani ,Adam mai are un fiu – Set. Adam mai trăieşte încă 700 de ani, timp în care mai are fii şi fiice. În capitolul IV aflăm numele patriarhilor de la Adam până la Noe, care sunt foarte mulţi, iar ca un paradox toţi au trăit in jur de un secol. Suntem îndreptăţiţi să ne întrebăm dacă anul biblic tot 365 de zile sau Dumnezeu a înscris in ADN-ul nostru o viaţă foarte lungă pe care apoi a blocat-o? Nu există nicio explicaţie că toate aceste personaje au trăit în jur de un mileniu fiecare.

Fărâme de viaţă

Elena CRÎNGAŞU – clasa a IX-a D, LTNB

Mestec viaţa.

Uneori are un gust amar,

Astăzi pare mai dulce.

Mi-am colorat vârfurile degetelor

Cu albastrul zorilor.

Hainele mele fragede palpită

Sub ochii vigilenţi ai trecătorilor.

Amestec gândurile de azi

Cu gândurile de ieri

Şi-mi înfăşor lirica fiinţă

Cu visuri mari. Trăiesc!

 

 

Sculptură

Plutiri de himere

Se revarsă din ochii cu sclipiri de aur,

Mă pierd în nisipul pecetluit

De iubirea valurilor.

M-ai sculptat deasupra mării

Cu vorbe învăluite în minciună.

Mă rescriu pe foaia albă,

Lăsând versuri coliere

Să se deşire peste amintirea ta.

 

 

Mă scriu

Mă-mbrăţişează cuvintele,

Lăsându-mi pe buze o rimă nespusă.

Mă lovesc de versul juvenil al inimii,

Ce-l cântam cu bucurie odată,

Strigându-mi libertatea…

Mă pierd în jur şi mă găsesc

Scrisă pe-o foaie, precum

Versurile-mprăştiate de pană,

Mi-am ascuns privirea în călimară,

Să se reverse peste rândurile albe.

GALAXIA BIZAR

Cosmin ŞTEFĂNESCU

Totul se transformă zi după zi în durere şi moloz

Drepturile omului acum devin drepturile ţintei

Aşadar, aşezaţi-vă docili cu pieptul în faţa flintei

Speraţi şi poate astfel veţi vedea viaţa mai roz.

Fragment dintr-un manifest interzis din insula Fuwa

 

 

În ultima vreme pe planeta Iahim revoltele se intensificaseră din cauza lipsei de mâncare. Erau într-adevăr vremuri tulburi. Sărmanii oameni priveau cu durere crescândă cum copiii le mureau de inaniţie. Cazurile de malnutriţie şi rahitism se înstăpâniseră pe toate insulele. De când fusăseră instalaţi pe planetă guvernatorul planetei şi cu protipendada de la curte, oamenii fusăseră privaţi de mijloacele de subzistenţă deoarece guvernatorul nu permitea nimănui să se atingă de nimic din zona logistică dar le permisăse tuturor celor care trăiau pe planetă să cultive mici terenuri. Datorită acestui lucru, lumea era mulţumită.

Lucrurile au luat însă o turnură urâtă în momentul în care guvernatorul numit de companie a fost detronat şi apoi omorât de către otecazi după care i-a luat locul guvernatorul otecaz Reltih. Acest nou guvernator avea ambiţii nemăsurate şi era animat de o răutate criminală care atingea paroxismul. În decursul a câteva zile a ras de pe faţa planetei două insuliţe cu tot cu populaţia existentă… fără regrete ori mustrări de conştiinţă. Cu toate că în timpul cât stătuseră pe planetă se luptaseră cu diverse boli şi cu animalele vorace pe care le găsiseră pe aceste locuri reuşiseră să treacă mai departe… adevăraţii prădători veniseră… cu aceştia nu au mai avut cum să lupte, aceştia erau înarmaţi până în dinţi, antrenaţi în cele mai grele condiţii imaginabile şi aveau o genetică metisată extraordinară.

Trupele terrali împreună cu cele otecaze la ordinul guvernatorului Reltih au ars din temelii insuliţele după care au difuzat pachete holo HV în toată lumea cu sfârşitul crunt al insularilor. Reltih a ordonat tehnicienilor holo HV să subtitreze pe manşeta materialului cu majuscule: ASTFEL NIMENI NU VA MAI ÎNDRĂZNI SĂ SE REVOLTE.

      Cert este că nu atrecut prea mult timp de la cest eveniment dureros şi pe insula Fuwa au apărut noi frământări… o altă revoltă se anunţa. O dilemă îngrozitoare îl măcina pe guvernator. Ar fi dorit să procedeze întocmai ca pe celelalte insule dar pe această insulă îşi avea cartierul general şi nu ar fi vrut să îşi mute toată logistica şi armamentul pe altă insulă… ar fi arătat rău această procedură ca şi cum ar fi dat semne de slăbiciune. Puse iscoade peste tot ca să ştie care este motivul revoluţionarilor. Motivele erau aceleaşi… nu se schimbase nimic… sărăcie, foame, mizerie, boli nemaîntâlnite, moarte etc. Acest lucru nu îl deranja pe guvernator câtuşi de puţin… aceste lucruri puteau fi rezolvate prin mită, promisiuni şi cîţiva lideri executaţi pentru a fi daţi exemplu. Un alt lucru îi dădea mari bătăi de cap, acesta era că de astă dată revoluţionarii păreau să îşi fi găsit un conducător din cadrul tagmei preoţeşti, un membru al ordinului Graal. Otecazii se temeau de preoţii păstori, era ceva instinctiv ca şi cum în ordin ar fi văzut o putere inegalabilă, mulţi otecazi priveau ordinul sfântului Graal ca pe sălaşul creatorilor supremi. Aşadar otecazii nu îndrăzneau să ucidă feţe bisericeşti cu toate că existau ordine clare în sensul acesta de la cartierul general de pe Hillan – compania Sarona.

Reltih spunea mereu că ordinele sunt făcute ca să fie încălcate. Stafiile erau foarte derutate referitor la ordinele venite de pe Hillan şi toate acestea puteau degenera într-un haos de proporţii.

Preotul-păstor Gedy era foarte iubit şi respectat de oiţele pe care le păstorea iar mulţi îl supranumiseră profetul. Acesta era foarte iubit de oameni atât pentru ceea ce reprezenta în tagma preoţească cât şi pentru poemele pe care le scrisăse în decursul timpului, poeme considerate nepreţuite care într-o bună zi vor putea egala opera venerabilului Ucsenime Iamih. Versurile lui au fost folosite de către muritorii de rând în ode şi în cântece populare şi toţi tinerii îi cunoşteau opera chiar dacă otecazii îi minimalizaseră valoarea şi îi cenzuraseră opera. Scânteia revoltei pe insulă a apărut când tineri curajoşi au creat pachete holo HV cu aparatură pirat şi astfel informaţia se împrăştiase prin toate casele. Au făcut foarte multe manifeste anti-otecazi iar revolta mai era ţinută în frâu doar de Gedz şi nu de către hoardele otecaze. Reltih văzând că este pe puntul de a îşi pierde autoritatea ordonă trupelor să ucidă fără somaţie pe cei care răspândeau afişe antiregim ori instgatori la revoltă şi să îi fie adus mort ori viu capul revoltei. Otecazii au dat dovadă de foarte mult zel în îndeplinirea ordinului şi foarte mulţi tineri au fost luaţi cu forţa şi supuşi la interogatorii interminabile după care îi ucideau fără milă.

Guvernatorul îl admira pe Gedy şi îl considera un adversar de temut datorită faptului că reuşise să câştige respectul şi iubirea maselor prin vorbe simple despre iubirea aproapelui şi prin versuri profunde nicidecum pentru pentru sutana pe care o purta – acea ţesătură ieftină şi ponosită. Citise şi el în ultima vreme câteva volume ale preotului-păstor şi simţise că răutatea din el era ştearsă parcă de un burete nevăzut.

Se uită absent pe birou şi alese la întâmplare un volum din ultime scrieri ale lui Gedy şi citi un poem. Închise volumul cu zgomot şi-şi şterse cu repeziciune o lacrimă ce îi traversă faţa dură. Încă o dată înţelese că în construcţia corpului său cel de om prima şi sentimente total necunoscute pentru sine de multe ori îi invadau fiinţa. Toată acea ură neâmpăcată pentru umanitate se voala în faţa frumosului, în faţa lecţiilor de viaţă ale lui Gedy Corana… unul dintre duşmanii lui nedeclaraţi.

Asemănări şi deosebiri între periplul lui Harap Alb şi cel al lui Gavrilescu

Gabriela AXENIA – calsa a X-a B

 

Periplurile celor doi protagonişti: Harap Alb şi Gavrilescu se aseamănă, dar se şi deosebesc.

Dacă in opera scrisă de Mircea Eliade: “La ţiganci” timpul este determinat: “Bucureştiul de la inceputul secolului xx”, in basmul “Harap Alb” timpul este nespecificat (illo tempore): “Amu cică era odată”. Ambii protagonişti vor avea de trecut proba ghicitului. Harap Alb ghiceşste adevarata fată a impăratului Roş, însă Gavrilescu ratează această probă (Gavrilescu nu este capabil sa ghicească: ţiganca, grecoaica si ovreica). În ambele opere este prezent motivul labirintului. Bordeiul ţigăncilor este asemănător labirintului din basmul scris de Ion Creangă, acesta fiind un spaţiu al iniţierii. Spre deosebire de Gavrilescu, Harap Alb este neînfricat. Acesta trece proba de curaj iniţiată de tatăl său, procură sălăţi din grădina ursului, aduce Spănului capul cerbului împreună cu pietrele preţioase, ultima proba de curaj dându-se la curtea lui Roş împărat. Gavrilescu are o stare de beatitudine şi simte o teribilă nevoie de a-şi povesti tragedia vieţii lui. Faptul ca nu îsi aminteşte ce s-a întâmplat pe bancă il putem interpreta ca pe o ruptură temporală. În opera lui Mircea Eliade, fantasticul este anunţat prin prezenţa hazardului (întamplare neprevazută): modestul profesor de pian îşi aminteşte că a uitat partiturile acasă la Otilia Voitinovici şi coboară din tramvai, spre a lua altul in sens invers. În padurea labirint crăişorul este întampinat de Spân, acesta reuşind să îl păcălească pe Harap Alb. Are loc un schimb de roluri, stăpânul devenind slugă. Gavrilescu este întămpinat de babă (in bordeiul ţigăncilor), aceasta fiind cerberul de la intrarea în infern. Gavrilescu va trebui sa plătească trei sute de lei, taxă care echivalează cu plata vămilor pe lumea cealaltă şi cu trei lecţii de pian. Harap Alb se naste de trei ori: prima dată este vorba de naşterea naturală, cea de a doua naştere are loc în fântână (locul in care protagonistul primeşte botezul), iar cea de a treia naştere are loc atunci cand Harap Alb este reînviat cu ajutorul apei vii adusă de fata împăratului Roş. Gavrilescu se naşt de doua ori: prima dată este vorba de naşterea naturală, a doua naştere se realizează atunci cand Gavrilescu o reîntalneşte pe Hildegard. Cei doi vor pleca spre padure, refăcându-se cuplul romantic. Pentru protagonist, timpul este unul comprimat. În opera lui Mircea Eliade sacrul este camuflat in profan (realul se împleteşte cu irealul). Harap Alb va fi ajutat de: Sfanta Duminecă in drumul său spre curtea lui Verde împărat. Aceasta îi spune crăişorului ce recuzită să ceara tatălui. El greşeşte spunând că a stricat orzul pe gâşte, deşi proba curajului fusese picată doar de fiul cel mare si cel mijlociu.

 

Periplul fiecărui protagonist are o motivaţie aparte: pentru Harap Alb acesta are ca finalitate devenirea de sine, iar pentru Gavrilescu: cunoaşterea sinelui. La sfărşit fiecare protagonist îşi va intalni aleasa inimii: crăişorul pe fata împăratului Roş, iar Gavrilescu pe Hildegard. În cazul primlui cuplu, finalitatea este matrimoniul, iar in cazul celui de al doilea, partenerii se indreaptă spre tărâmul thanatosului prin oniric. Un rol important în procesul de iniţiere al fiului de crai il deţine Spânul. Acesta joacă dublu rol: de regizor faţă de Harap Alb si de actor faţă de Verde împărat si de fetele acestuia. Chiar daca Spânul  a dorit să il compromită pe crăişor, el a contribuit în mod indirect la maturizarea lui Harap Alb. Acesta ar fi putut parcurge distanţa până la curtea lui Verde împărat: “ca gândul” cu ajutorul calului năzdrăvan, însă el trebuie să parcurga drumul gradual, trecând prin toate etapele devenirii. Harap Alb primeşte ajutorul uman şi animalier, în locul celui divin. El a fost ajutat de furnici şi de albine. Acest fapt relevă maturizarea protagonistului. Împăratul Roş îl va supune pe Harap Alb la trei probe de curaj. Pentru a trece aceste probe, crăişorul va fi ajutat de o seamă de uriaşi. Gavrilescu se rătăceşte in trecut şi regretă faptul că în tinereţe a ales iubirea fizică in locul celei spirituale. În ambele opere este prezentă cifra magică: trei. Sintagma de la sfârşitul operei scrise de Mircea Eliade: “nu ne grăbim” este un refuz al morţii.

Întrunind acestea, am demonstrat ca periplurile celor doi protagonişti se aseamană, dar se şi deosebesc.

Asemanari si deosebiri intre peripul lui Harap Alb si cel al lui Gavrilescu

Andreea GHEORGIŢĂ – clasa a X-a B

 Cele doua opere literare atat „Povestea lui Harap Alb” cat si „La tiganci” prezinta atat asemanari cat si deosebiri.

O prima asemanare este reprezentata de motivul drumului si anume: in „Poveste lui Harap Alb” protagonistul parcurge un drum al desavarsirii de sine, pe cand in nuvela „La tiganci” Gavrilescu parcurge un drum al cautarii de sine. O alta deosebire este faptul ca Harap Alb parcurge un drum voluntar, acesta plecand cu stiinta spre curtea unchiului sau, iar Gavrilescu parcurge un drum involuntar spre taramul fantastic al tigancilor si unul voluntar in planul real si anume lectiile de pian pe care i le dadea Otiliei Voitinovici. O alta asemanare este cifra magica „trei” care apare in ambele opere literare: in „Povestea lui Harap Alb” : trei feciori ai Craiului, trei fice ale imparatului Verde, trei probe de curaj iar in „La tiganci” trei fete(tiganca, grecoaica, evreica), ora trei. De asemene, fiecare are o punte de trecere catre lumea fabuloasa: in „Povestea lui Harap Alb” podul este punte de trecere catre lumea fabuloasa a spanului iar in „La tiganci” Gavrilescu este atras de mirosul nucilor si umbra teilor catre lumea tigancilor.

In „Povestea lui Harap Alb” acesta are parte de mai multi adjuvanti care au contribuit la desavarsirea sa iar in „La tiganci” Gavrilescu are parte de hazard sau de intamplarea neasteptata care l-a facut sa se intoarca din drum si sa ajunga la tiganci, motivul fiind servieta cu partiturile uitate acasa la Otilia Voitinovici. De asemenea proba ghicitului este comuna celor doua opere literare: in „Povestea lui Harap Alb” protagonistul este pus sa ghiceasca care este adevarata fata a imparatului Ros iar in „La tiganci” Gavrilescu este pus sa ghiceasca cele trei fete: tiganca, grecoaica si evreica. Harap Alb reuseste sa ghiceasca adevarata fata cu ajutorul unuia dintre adjuvanti(albinele) pe cand Gavrilescu bea prea multa cafea si nu reuseste sa ghiceasca nicio fata.

Periplul lui Harap Alb contine doua etape: prima in care se pierde in padurea labirint si este pacalit de catre Span care va face schimb de identitati si il va boteza pentru a doua oara in „fantana-uter” si a doua etapa care cuprinde cele trei probe de curaj ce reprezinta o incursiune in:regnul animal si vegetal (furtul salatilor din Gradina Ursului), regnul animal si mineral (procurarea pielii si a capului cerbului, impreuna cu pietrele pretioase) si ultima o incursiune in regnul uman care se va desfasra la curtea imparatului Ros. Periplul lui Gavrilescu are ca punct de plecare uitarea servietei cu partituri, atragerea de mirosul nucilor din gradina tigancilor, timpul cautarii cand se pierde in casa acestora, momentul cand se intoarce in lumea reala si realizeaza ca doar cateva ore la tiganci insemnau doisprezece ani in lumea reala. O alta asemanare intre cei doi protagonisti este drumul cautarii fiintei iubite(„La tiganci”) si drumul intalnirii fiintei iubite(„Povestea lui Harap Alb”). De asemenea, Harap Alb isi gaseste jumatatea la curtea imparatului Ros, pe cand Gavrilescu si Hildegard isi formeaza cuplul erotic pe taramul thanatosului. Invierea lui Harap Alb(cea de-a treia nastere) este asemanata cu moartea lui Gavrilescu impreuna cu refacerea cuplului cu Hildegard.

In concluzie, periplul lui Harap Alb este unul al maturizarii, al cunoasterii in care este ajutat de mai multi adjuvanti, fiecare avand o contributie in desavarsirea sa iar periplul lui Gavrilescu este unul al autocunoasterii.