Frumosul divin în Luceafărul

de Prof. Dr. Const. MIU

Vom încerca, în cele ce urmează, să luminăm povestea nefericitului Hyperion şi a Cătălinei – frumoasa fată de împărat, care a rămas cu nostalgia departelui – din perspectiva elementelor constitutive ale vieţii spirituale. Aceasta – precizează teologul Paul Evdokimov 1) – presupune o relaţie binară între două elemente: divinul şi umanul. În Luceafărul, aceste două elemente există, însă nu şi cele două aspecte care definesc vârsta spirituală: curăţirea de patimi (lepădarea de sine) şi inhabitarea divinului în uman. Poetul se opreşte cu precădere asupra celui de-al doilea aspect: intenţia lui Hyperion de inhabitare în lumea Cătălinei.
În poemul eminescian, unirea sacrului cu profanul nu se poate realiza, deoarece nu este îndeplinită principala cerinţă, şi anume purificarea profanului. Oamenii nu pot a se uni cu sacrul, decât curăţindu-se de patimi – declară Sf. Grigore Palama. 2) Cătălina nu numai că nu face acest gest (nu s-a „dezbrăcat de omul cel vechi” – în accepţia Sf. Ap. Pavel), ci a rămas în aceeaşi stare – de păcătoşenie. Dovadă este idila ei cu pajul Cătălin, ca urmare a acceptării invitaţiei acestuia („- Dacă nu ştii, ţi-aş arăta/ Din bob în bob amorul”). „Întâlnirea” ei cu Hyperion are loc numai în vis, pentru că acesta este singura modalitate de „comunicare” a efemerului cu eternul: „Iar umbra feţei străvezii/ E albă ca de ceară -/ Un mort frumos cu ochii vii/ Ce scânteie-n afară.//(…) – O, eşti frumos, cum numa-n vis/ Un înger se arată/ Dară pe calea ce-ai deschis/ N-oi merge niciodată;// Străin la vorbă şi la port, / Luceşti făr’ de viaţă, / Căci eu sunt vie, tu eşti mort, / Şi ochiul tău mă-ngheaţă.”
Recunoaştem în versurile citate câteva aspecte în legătură cu frumosul divin. Mai întâi, relevarea principalului atribut al slavei acestuia: lumina. Cătălina îl vede pe Hyperion nu cu ochi duhovniceşti (singura modalitate de a vedea adevărata slavă a frumosului divin), ci cu cei ai oricărui muritor care nu a recurs la purificarea de patimi. De aceea, el îi apare – paradoxal – ca „Un mort frumos cu ochii vii/ Ce scânteie-n afară”. Iată un aspect al teologiei slavei: lumina scânteietoare (care mărturiseşte despre slava şi frumuseţea divinului), aceasta iradiind în afară, spre lumea profană, pe care vrea s-o înnobileze. Însă Cătălina va rămâne în faza contemplării frumosului divin, fără a cunoaşte vârsta unirii spirituale. Aşa se explică declaraţia ei din strofa a doua citată. Negaţia din finalul acestei strofe nu înseamnă refuzul conlucrării cu sacrul (această intenţie există, de vreme ce îi cere astrului nemuritor să se coboare în lumea ei), ci neputinţa de a-şi depăşi propria condiţie, cu alte cuvinte – de a se purifica. Recunoaşterea aceasta o salvează din perspectivă umană, nu însă şi spirituală. Pentru că în ultima strofă reprodusă observăm că ea nu sesizează care sunt coordonatele vieţii spirituale. Pentru Cătălina, Hyperion este un „străin la vorbă şi la port” şi care luceşte fără viaţă. Concluzia ei („Căci eu sunt vie, tu eşti mort, / Şi ochiul tău mă-ngheaţă”) e făcută din perspectiva profanului care nu poate percepe frumosul divin, dar mai ales nu cunoaşte cea dintâi expunere asupra vieţuirii creştine – Didahia – unde se spune că „Sunt două căi: una a vieţii şi alta a morţii”,3) adică una a virtuţii, a vieţii duhovniceşti, cealaltă a păcatului. Abatele Bergier opinează că “îngerii sunt fiinţe <>; prin urmare, ele nu se supun legilor timpului şi spaţiului (acestea fiind coordonate strict umane – n.n.), deci despre forma sau mişcarea lor nu putem vorbi decât metaforic…” 4) Plecând de la spusele abatelui, putem înţelege de ce Cătălina nu sesizează raportul aparenţă – esenţă; judecăţile sale sunt făcute din punctul de vedere al profanului. Pentru aceasta, frumosul divin rămâne inaccesibil, iar imaginea acestei idei este ilustrată metaforic de ochiul care îngheaţă.
Deşi Hyperion a dorit cu ardoare ca „subiectul” pasiunii sale – fata de împărat – să aibă parte de viaţa spirituală (de unde şi dorinţa lui de inhabitare în lumea profană), această dorinţă nu s-a putut concretiza, pentru că din partea fetei a lipsit de la bun început faza iniţială – lepădarea de sine, prin purificarea de patimi.

NOTE:

1. Paul Evdokimov, Elementele constitutive ale vieţii spirituale, în P.E., Vârstele vieţii spirituale, asociaţia creştină Christiana, Buc., 1993, p. 57-59.
2. Cf. Placide Deseille, Nostalgia ortodoxiei, Editura Anastasia, 1995, p. 188.
3. Cf. Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Dicţionar de teologie ortodoxă, Editura Institutului biblic
şi de Misiune al BOR, Buc. 1996, p. 75.
4. Cf. Serafim Rose, Sufletul după moarte, Editura Anastasia, Buc., 1996, p. 34.