de Pred. Prof. Dr. Const. MIU
Dacă acceptăm „teza” că Iisus şi-a însuşit doctrina de sorginte zamolxiană, trebuie să vedem cum a propovăduit-o, cu alte cuvinte, care a fost „instrumentul” de răspândire… În Facerea, 11: 1 citim că „În vremea aceea era în tot pământul o singură limbă şi un singur grai la toţi.” – s. n. Care să fi fost acel idiom primordial? Marija Gimbutas, cercetător şi profesor la Universitatea California din Los Angeles, studiind începuturile culturii şi civilizaţiei în Europa, afirmă în prefaţa cărţii sale Cultură şi Civilizaţie: „România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între 6.500-3.500 î. Cr., axată pe o societate matriarhală, teocrată, paşnică, iubitoare şi creatoare de artă, care a precedat societăţile indo-europenizate, patriarhale, de luptători, din epocile bronzului şi fierului (…). Uluitoarele descoperiri făcute în România şi în ţările învecinate, după cel de-al doilea război mondial, asociate datărilor cu radio-carbon, au făcut posibilă înţelegerea importanţei începuturilor culturii vechi europene, o cultura a unei societăţi de agricultori. A devenit, de asemenea, evident că această străveche civilizaţie europeană, o precede cu câteva milenii pe cea sumeriană….” Marija Gimbutas şi G. Rachet sunt de părere că leagănul indoeuropenilor ar fi in stepele ponto-caspice de unde aceştia s-au revărsat către Europa şi Asia în trei valuri. Primul (4400-4200 î. Cr.) şi al doilea (3400-3200 î. Cr.) au afectat cu precădere Europa, în timp ce al treilea (3000-2800 î. Cr.) a afectat profund şi Asia. (cf. Marija Gimbutas, Civilizatie şi cultură, Editura Meridiane, Bucureşti, 1989, p. 227-228). Cine au fost purtătorii civilizaţiei vechi europene despre care vorbeşte Marija Gimbutas, aflăm din cartea lui Nicolae Densuşianu, Dacia Preistorică (Editura Arhetip, Bucureşti, 2002): „…(pelasgii) au fost cei dintâi care au adunat în societate familiile şi triburile răspândite prin caverne, prin munţi şi păduri, au întemeiat sate şi oraşe, au format cele dintâi state, au dat supuşilor lor legi şi au introdus modul lor de viaţă mai blând… Pentru poporul grec, pelasgii erau <<cei mai vechi oameni de pe pământ>>. Rasa lor li se părea atât de arhaică, atât de superioară în concepţiuni, puternică în voinţă şi în fapte, atât de nobilă în moravuri, încât tradiţiunile şi poemele greceşti atribuiau tuturor pelasgilor epitetul de – dioi – divini, ce întru adevăr l-au meritat prin darurile lor fizice şi morale.” Întărim aceste consideraţii şi cu opiniile lui Paul Lazăr Tonciulescu: „…putem afirma că izvorul populaţiilor din spaţiul central-european, de la Oceanul Atlantic până la Munţii Urali şi apoi de aici până la hotarul cu China a fost locuit în antichitate de popoarele geto-dace” (Paul Lazăr Tonciulescu, RAMANIA – paradisul regăsit, Editura Obiectiv, Craiova, p. 54). Referindu-se la lexic, autorul precizează. „Roirea unor strămoşi ai daco-românilor (pelasgii – n. n.) în cele mai vechi timpuri (neolitic – n. n.) explică numărul foarte mare de cuvinte daco-româneşti în limba unor popoare situate în nordul, estul, sudul şi vestul României de azi, popoare ai căror strămoşi au plecat din spaţiul carpato-danubiano-pontic, patria daco-geţilor.” (op. cit., p. 55).
Prin urmare, Iisus cunoştea această limbă, din perioada formării sale spirituale la „şcoala ascetică eseniană”, iar esenienii – precizează Alexandru Doboş (în cartea deja amintită, citând din Flavius Iosef, întâiul mare cărturar al antichităţii care remarca sfinţenia unor mari grupuri de daci şi care îi aşeza pe dacii pătrunşi de sfinţenie alături de vechile triburi iudee de esenieni): „şi-au orientat viaţa după cea a dacilor (Dakon), numiţi <<Fondatori>>.” (p. 77). După ce şi-a recrutat ucenicii, e de la sine înţeles că Iisus i-a învăţat pe aceştia limba în care el propovăduia – numită de autorii antici lingua prisca adică limba bătrână, după cum ne spune Isidor din Sevilla.
În Biblie, vorbirea ucenicilor în limbile naţiilor la care aveau să aducă Noua Lege instituită de Iisus este cunoscută sub numele de Pogorârea Sfântului Duh sau Cincizecimea, praznic ce cade la 50 de zile după Înviere şi la 10 zile după Înălţarea Domnului. Este una dintre cele mai scumpe sărbători ale Ortodoxiei, pentru că atunci, s-a întemeiat Biserica noastră creştină. Pogorârea Sfântului Duh fusese proorocită cu sute de ani înainte de venirea Mântuitorului în lume, mai întâi de Dumnezeu însuşi, prin proorocul Ioil (2: 28-38), apoi de Sfântul Ioan Botezătorul (Matei, 3: 11). Dumnezeiasca făgăduinţă s-a împlinit, într-adevăr, la 50 de zile după Paşti, când Sfântul Duh-Mângâietorul s-a pogorât peste Apostoli, în chip de limbi de foc, dându-le darul glosolaliei, adică al vorbirii în limbi: „Din cer, fără de veste, a venit vuiet ca de vijelie şi a umplut toată casa unde şedeau ei (Apostolii, n.n.). Şi li s-au arătat, împărţite, nişte limbi de foc, şi deasupra fiecăruia dintre ei s-a oprit câte una. Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, precum Duhul le dădea ca să vorbească.” (Faptele Apostolilor, 2: 2-4). Cel dintâi semn al acestei îmbelşugate revărsări, peste Sfinţii Apostoli, a darurilor cerului a fost acela al grăirii în limbi, întrucât mulţimea evreilor – venită la Ierusalim pentru sărbătoarea Cincizecimii – se mira auzindu-i vorbind fiecăruia pe limba sa (Faptele…, 2: 7-11). Nedumerirea lor a fost risipită de Sfântul Pavel, cel mai în vârsta dintre Apostoli, care a rostit o cuvântare, vorbind despre Iisus celor ce nu auziseră încă de Domnul (Faptele…, 2: 14-40). Se ştie că cel care a adus Cuvântul Domnului pe plaiurile scitice, în Dobrogea, a fost Apostolul Andrei, cunoscut în popor sub numele de apostolul lupilor… Ei bine, oricine îşi poate pune întrebarea cum a putut un străin să convingă localnicii să îmbrăţişeze noua religie, dacă nu ar fi cunoscut atât limba, cât şi tradiţiile acestora, ştiut fiind faptul că în privinţa credinţei/ a religiei, la vremea respectivă oamenii erau cu mult mai conservatori? Cu siguranţă, Apostolul Andrei însuşise de la Învăţătorul său „lecţia” despre spiritualitatea geto-dacilor – cultură/ tradiţii şi limbă. Numai astfel un străin a putut să intre în dialog cu localnicii, iar aceştia să adopte încetul cu încetul noua religie, care, în fond, era cea veche în haine noi.
În cartea Moşul din Carpaţi: mistica iconică (Editura Platytera, 2009), ieromonahul Ghelasie Gheorghe, de la Mănăstirea Frăsinei, aminteşte de o tradiţie „tainică” referitoare la continuitatea spirituală a „duhului de trăire în acest specific de caracter carpatin”. Este vorba despre o tradiţie păstrată şi comunicată de la un pustnic la altul, până în zilele noastre, referitoare la momentul trecerii geto-dacilor la creştinism:
„Se vorbeşte de o tradiţie care spune ca in acest loc a fost ultimul urmaş al ultimului «preot al dacilor», după cucerirea de către romanii lui Traian. Acesta «s-a ascuns» în munţi, «sub chipul unui iconar-purtător de icoană»… Se zice ca marele preot a venit aici cu o icoană ce reprezenta pe Fecioara cu Pruncul Hristos în braţe. Trădat, l-au găsit, dar când au vrut să-l omoare, minune, un foc a ieşit din icoană. Şi ostaşii au orbit, scăpând astfel. Întors pe pământul străbun din călătoria la învăţaţii piramidelor din Egipt, ultimul urmaş al lui Zalmoxis descoperea Dacia cucerită de romani, cu populaţia care nu vrea să se supună decât legilor străbune. După moartea lui Decebal, marele preot-mag, ascuns prin sihăstrii cunoscute doar de băştinaşi, travestit în iconar, (…) încearcă să arate Noua Taină geto-dacilor. La început, a fost suspectat că şi-a schimbat credinţa strămoşească, punându-i-se clar, într-o adunare, problema alegerii: Zalmoxe sau Hristos. Iată ce le-a răspuns «moş-magul», de data aceasta, cu «limba preoţească»: «Poporul meu iubit, ştiţi din moşi-strămoşi că Înţelepciunea Cerului S-a pogorât şi pe acest pământ prin chipul magului preot, al cărui nume de taină era Zalmoxe. Din neam în neam, moş-magul lasă un altul după chipul şi asemănarea sa şi Glasul de Sus niciodată nu lipsea. Au trecut şi peste noi şi zile bune şi zile rele… Dar Puterea de Sus prin magul de jos le spulbera… Lumea căzu din chipul creat, dar Ziditorul nu putea lăsa chipul cel stricat. Iată taina ce de acum lumii se arată: Însuşi El din cer pe pământ vine, ca nimeni să nu-L mai închipuie în zei şi idoli şi în înţelepţi. Iată poporul meu ce trebuie să vă spun: Eu, magul – urmaşul Zeului – Moş al acestui pământ, pe Cel ce este Însuşi Dumnezeu Care coboară din cer şi se descoperă la faţă, eu L-am cunoscut şi L-am întâlnit şi I-am căzut în genunchi, la picioare, şi El mi-a pus mâna pe cap şi chipul meu de mag s-a prefăcut în alt chip. Aşa, poporul meu, de acum nu mai aveţi pe magul-bătrânul, ci pe preotul lui Hristos. »
La o asemenea mărturisire, preotul a fost acuzat de trădare, dar el le-a explicat că însuşi Zalmoxe a lăsat cuvânt: «Când v-a veni Însuşi Dumnezeu pe pământ, chipul meu va trece în alt chip. Că eu sunt doar umbra acestuia. Aşteptaţi marea zi pe care s-o primiţi cu toate inimile deschise, că sufletul acestui neam are deja taina lui… Recunoaşteţi, poporul meu, în chipul lui Hristos şi pământul neamului nostru. Eu, magul, preotul acestui neam, am împlinit porunca lui Zalmoxe». Apoi un ostaş, concluzionând, întreabă: «Vasăzică, te-ai creştinat ?, după care îi spune: «Se vorbeşte că un apostol al lui Hristos a venit în Dacia noastră şi tu însuţi, marele mag, l-ai primit şi din peştera de taină a lui Zalmoxe ai făcut biserică», după care îl condamnă: «Bătrânule mag, va trebui să mori pentru această schimbare de credinţă. Lasă-ne în schimb un urmaş, un alt mag ca să nu rămână pământul nostru fără legătură cu cerul.» Preotul-mag spune poporului că el nu a trădat, ci că a împlinit credinţa în Chipul ei mult aşteptat. «Apostolul lui Hristos, Andrei, într-adevăr a fost la noi şi ne-a adus chipul lui Hristos în faţa Căruia eu, chipul lui Zalmoxe, am îngenunchiat şi am dezbrăcat haina de mag şi am primit haina nouă de preot al lui Hristos. » Preotului lui Zalmoxe, îmbrăcat în haina cea nouă, i se cere să moara, dar să lase un urmaş de mag, lucru acceptat: «Voi merge până la Zalmoxe căruia îi voi duce haina de creştin în locul celei de mag, haina sufletului dac, care începe o nouă naştere de viaţă nemuritoare, aşa cum a crezut din moşi-strămoşi că se va împlini şi această mare zi». Magul le spune celor care îl ascultau că în curând vor auzi din sufletul însuşi glasul lui Hristos, după care a săvârşit primul botez al vieţii făgăduite, noul preot fiind numit Andrei, după numele apostolului ce ne-a adus pe Hristos. «Eu însumi am noul nume tot de Andrei, în locul celui de Zalmoxe». Aruncat în suliţi, de către trei ostaşi legaţi la ochi, solul mag este primit de zeul Zalmoxe, ca ultim urmaş al lui, devenit preot al lui Hristos, chip probat cu însăşi jertfirea sa. Astfel, ultimul urmaş al lui Zalmoxe a devenit primul mucenic dac creştin, sângele lui sfinţit ridicând acest pământ la cer, care s-a făcut haina lui Zalmoxe, ce de acum nu va mai fi zeu şi înţelept, ci preotul lui Hristos, pentru că doar Hristos este Adevărul şi Unicul Dumnezeu al Cerului şi Pământului.”
Coroborând cele expuse de noi mai sus în legătură cu Apostolul Andrei cu legenda relatată de părintele Ghelasie, vom conchide că translaţia de la credinţa zamolxiană la creştinism pe meleagurile carpato-danubiano-pontice s-a făcut în mod firesc, „corpul” enoriaşilor nu a respins „grefa” spirituală, ci a asimilat-o în mod firesc, datorită similitudinilor, pe care noi le-am punctat în acest studiu. Poporul fusese pregătit/ avertizat că va veni un trimis al lui Zamolxis – cum spuneam şi noi – într-o nouă haină spirituală, iar trimisul lui Zamolxis cel Nou – Iisus – le-a adus Noua Lege a Vechiului Cod zamolxian.
METAMORFOZE 