Loteria Rusia

Zully MUSTAFA

 

Cum se schimbă vremurile politice, cum se schimbă și iubirile. Odinioară eram iubitori de ruși, acum de americani. Nici unii nici ceilalți nu sunt mai buni sau mai răi. Sunt oameni ca noi și ca toți ceilalți. Dar așa cum ni s-a inoculat odată că americanii nu există, așa ni se inoculează acum că Rusia este un pericol. Bine, bine, ce se întîmplă atunci cu toate filmele alea rusești pe care le-am văzut în copilărie la Telecinemateca? Nu mai sunt valabile?

Vocile alea blânde din cântecele rusești par a fi a unor oameni puși pe rele? Nicidecum. Rușii cântă când muncesc. Ai noștri doar înjură. Până și turcii diminețile se trezesc la 5.00 și se duc pe scuterele lor muncă fredonând o melodie. Poate sunt bucuroși că au o slujbă sau că nu fac umbră pământului degeaba. De când n-am mai văzut un film românesc în care să se întâmple ceva luminos?

În filme, rușii citesc în metrou, în săli de lectură, au ca decor biblioteci sau librării. Ai noștri înjură de mama focului și vorbesc numai despre sex. Un popor mai venal care să se creadă mai intelectual ca al nostru, nu am văzut nicăieri. Nici în filme, nici în cărți. Nici în călătorii. Rușii muncesc de rup în filme. Se laudă cu grădinile lor. Cu fabricile lor. Cu producția de pâine. Ce fac ai noștri? Fac mișto de ăia care muncesc. Se hăhăie la femei cu balele la gură, privindu-le ca pe niște obiecte, fără să-și dea seama nici regizorii, nici producătorii ce mare rău fac, la nivel subliminal, acestei conștiințe îmbolnăvite cu exemple proaste, numită România.

Ce-și doresc femeile ruse? Bărbați deștepți. Ce-și doresc ale noastre? Șmecheri. Unde se duc femeile ruse să întâlnească bărbați demni de privirea lor? În biblioteci, galerii de muzeu, săli de conferințe. Vor gene deștepte pentru copiii lor. Unde se duc ale noastre? În cluburi unde nu-ți trebuie mai mult de un neuron să găsești un mascul înfierbîntat atras de fustele scurte cu vedere la bikini. În ce investesc femeile ruse? În minte și calitățile lor de femei. Chiar se mândresc că știu găti. Ale noastre, în ultima vreme, strâmbă de nas, pe principiul că sunt mai mult decât femei la cratiță. În ce investesc ale noastre, conform exemplelor de peste tot? În buze și fund. De parcă acolo s-ar ascunde tot secretul feminității.

Peste tot sunt părăsite femei cu copii în burtă, lumea nu este un loc onorabil. Dar cred că nicăieri melodrama asta nu se transformă în atâta circ prost ca la noi. Nu mai intrăm în amănunte, discuțiile pe tema asta ar putea continua la nesfârșit.

Pentru că nu am putut înțelege aversiunea față de ruși, am încercat s-o aflu la fața locului. De ce se teme lumea de ruși, dar lăudăm literatura rusă, chiar dacă mulți snobi nici nu apucă să o citească? Iată o întrebare al cărei răspuns încă-l mai caut, de când a apărut colecția de cărți de la Adevărul, pe care o cumpărau românii cu evlavie, dar abia dacă reușeau să deschidă copertele cărților.

Moldovenii din Chișinău și din toată Moldova (mă rog, cei pe care i-am întrebat noi) nu au reușit să-mi explice. M-am dus mai încolo în Transnistria, fost pământ românesc, acum al nimănui, dar sub influența rusă, să aflu ceva mai mult decât răspunsul: ”au fost răi cu noi”. Până să trec în Transnistria toată lumea a făcut tot posibilul să mă sperie. Că dacă nu știu limba rusă, nu am ce căuta acolo. Că să am grijă să nu-i privesc pe ruși sfidător în ochi că mă țin în graniță trei zile și trei nopți și că dacă fac asta nu am la cine apela. Cu frica în sân, am trecut granița și parcă am pășit în altă lume. Una civilizată. Cum îți dai seama că ești într-o țară civilizată? Simplu. Mașina nu te mai hurducăie, e curat peste tot și lumea e mai senină. Ieși din Moldova unde, dacă nu te transformi într-un sac de cartofi, din cauza drumurilor proaste, sigur intri în deprimare văzându-i pe moldoveni atât de triști și cu umerii căzuți.

Ei bine, nu m-a oprit niciun rus la graniță. Dimpotrivă, a fost cea mai rapidă vamă dintre toate prin câte a trebuit să trec până acum. Și, de altfel, întreaga Transnistrie a fost o experiență plăcută. Nu m-a alergat nimeni cu pușca în mână pentru că nu știam limba rusă. Ba chiar, am auzit dulcele grai românesc acolo, unde cândva, a fost pământ românesc.

Apoi, altădată, am ajuns la Moscova, unde trebuia să ne întâlnim cu un șofer care nu știa engleză, iar eu nu știam rusă. Dar cred că mă voi apuca de învățat, mai ales scrierea slavă, că dacă mai ajuns pe acolo, că tot nu m-am dumirit de unde e aversiunea asta pentru ruși. Aflându-mă în situația asta, singură într-o mare de ruși, am încercat marea cu degetul. I-am zis singurului taximetrist pe care l-am găsit și care știa engleză ce problemă am. A sunat de pe telefonul lui pe telefonului șoferului cu care trebuia să mă întâlnesc și i-a tradus ce-l rugam eu. Astfel, mi-a fost rezolvată problema și nu m-am mai simțit singură într-o mare de ruși. M-am relaxat chiar și mi-am dat seama că orice s-ar întâmpla, nu voi muri la Moscova. Și m-a apucat așa un dor de ruși în drumul înapoi spre casă că după ce m-am întors am revăzut filmele copilăriei mele (pe care, evident, le-am înțeles mai bine acum) și acum m-am înfipt în ”Jurnalul de scriitor” al lui Dostoievski, pentru că e o întreagă radiografie a intelectualității ruse. Nu de-acolo pleacă totul? Poate că data viitoare voi afla de ce sunt rușii răi, deocamdată în timpul prezent, cel în care scriu și trăiesc acum, am întâlnit doar ruși blonzi și sănătoși, care trăiesc în cea mai curată țară din lume.

Reclame

ARGUMENTE LINGVISTICE ÎN PRIVINȚA SUSȚINERII VECHIMII SCRIERII DE PE TĂBLIȚELE DE LA TĂRTĂRIA

Prof. Dr. Const. MIU

În cartea sa STRĂMOŞII NOŞTRI REALI: GEŢII-DACII-TRACII-ILLIRII…, naţiunea matcă din vatra „Vechii Europe” (Ediţia a v-a revăzută şi adăugită, Casa de Editură şi Librărie „Nicolae Bălcescu”, Bucureşti, 2010, Editura „Mica Valahie”, Bucureşti, 2010), domnul  conf. univ. G. D. Iscru, doctor în istorie, referindu-se la scrierea de pe tăblițle de la Tărtăria, notează: ”…pentru prima tăbliţă de la Tărtăria (cea rotundă), arheologul rus V. Titov a propus următoarea lectură: „În <cea de a> patruzecea domnie, pentru buzele (gura) zeului Şaue, cel mai vârstnic, după ritual, <a fost ars>. Acesta-i al zecelea”. Era vorba, deci, despre o jertfă umană adusă zeului Şaue. Şi cercetătorul Paul Lazăr Tonciulescu, observând toponimia şi hidronimia Ardealului, pornind din zona descoperirii tăbliţelor, a întocmit o hartă  şi a constatat că zona în care apar denumiri având rădăcina cuvântului Șaue este „destul de întinsă”, populația care îl adora fiind, desigur, „destul de numeroasă”. Notăm că rădăcina cuvântului (Şa) se regăseşte şi in onomastica Ardealului (vezi Şăuleanu).” (p. 85).

Acceptând teza că tăblițele de la Tărtăria includ cea mai veche scriere din lume și coroborând opinia arheologului rus V. Titov referitoare la mesajul de pe tăblița rotundă, precum și concuzia cercetătorului Paul Lazăr Tonciulescu cu privire la rădăcina șa (de la Șaue), care ”se regăseşte şi in onomastica Ardealului”, considerăm că în limba română sunt moștenite și alte cuvinte din aceeași categorie: șale – ”Parte a spinării din regiunea lombară” (care corespunde cu locul unde se pune șaua pe cal); șabracă  – ”Pătură înflorată care se așază pe spinarea calului sub șa.”  – Dex.

Dar, rădăcina șa– o regăsim și în componența altor cuvinte: spre pildă, cifrele șapte și șase. În cazul primului cuvânt, aducem în discuție și forma grafică a acestei cifre, grafiată în partea de sus, caligrafic, asemenea cu o șa – ~ -, iar în cazul celui de-al doilea cuvânt – șase -, propunem cititorilor să aibă în vedere felul cum se încolăcește șarpele. Din aceste considerente, venim cu următoarea supoziție, care ar putea șoca: așa-zisele cifre arabe și-ar avea aceeași sursă, având în vedere și fenomenul roirii populațiilor străvechi.

CARTEA COINCIDENȚELOR

Prof. Dr. Const. MIU

 

Cartea doamnei Petruța Petre – El și ea, adică noi  (Libris Editorial, Brașov, 2019) –, prin tematică și trama romanescă, amintește de romanele Sandrei Brown. Este povestea unui cuplu al zilelor noastre, fiecare membru având copii din relații anterioare; el – arhitectul Alex Popescu, ea – Irina Mihai – ”profesoară de română (la Colegiul Caragiale, unde învață Diana, fiica cea mare a lui Alex, și care face româna cu Irina – n. n.), redactor, speaker motivațional, voluntar convins”, după cum putem citi  de pe cartea ei de vizită. Cei doi se cunosc la o petrecere privată, organizată de Vera – o cunoștință comună.

Interesantă, pentru primele capitole ale cărții în discuție, este tehnica structurală, folosită de către autoare – cea a oglinzilor, în sensul că și Alex și Irina trec prin filtrul gândirii și al simțirii, ca într-o oglindă, aceleași aspecte, în legătură cu felul de a fi al fiecăruia, vestimentația și trăsăturile fizice. Mai mult chiar, putem vorbi de coincidențe ale detaliilor (cartea având la bază o multitudine de coincidențe – unele verosimile, stranii, altele reale – n. n.): după plecarea intempestivă a fiecăruia de la petrecere, acasă nici bărbatul, nici femeia nu poate dormi, gândurile lor fiind acapartae de noua cunoștință: ”Nu am închis un ochi, mă port ca un adolescent și nu am nicio explicație. Toată noaptea m-am uitat la ceas, m-am zvârcolit ca peștele pe uscat, nu am reușit să mi-o scot din minte nici măcar o secundă…” – mărturisește Alex (p. 15); ”N-am închis un ochi toată noaptea!   M-am simțit aiurea de tot, gândindu-mă la el! Da, am stat trează toată noaptea cu gândul la el!    M-am zvârcolit în așternuturi, până când n-am mai rezistat, m-am plimbat prin casă, am încercat orice truc, numai să-l scot din gând. – s. n. – se văicărește în sinea sa Irina (p. 22).

Fiecare încearcă să găsească o justificare a plecării intempestive de la petrecere, și într-un caz și în celălalt, primul gând se referă la teama de a nu fi vânat: ”Ea a ales doar să mă alerge, să mă obosească, să mă rănească, dar nu să mă vâneze.” (p. 12); ”Am plecat brusc. Nu vreau să las loc interpretărilor, dar nici în pradă nu mă transform, indiferent de um arată vânătorul.” (p. 13).

O altă coincidență, pe care o putem observa în oglindă, este aceea că și Alex și Iirna rețin frumusețea mâinilor și a ochilor: ”Am și acum în fața ochilor mei mâinile ei mici și delicate, de un alb imaculat (…) Ochii ei străluceau ca două mărgele, când i-a ridicat spre mine…(s. n., p. 19); Cât am păcătuit, privindu-i mâinile albe cu vene proeminente, vizibile la fiecare mișcare, cu degete lungi și drepte, perfecte (…) avea ochii atât de verzi, încât în clipa aia nu mi-a venit decât versurile din poezia lui G. Vieru.” (s. n., p. 24).

Seria coincidențelor continuă: fata mai mare a lui Alex – Diana – și  Vlad – fiul Irinei – ajung să se cunoască și să fie amici, fără să știe că părinții lor trăiesc o frumoasă poveste de dragoste. Și ca suspansul să persiste, autoarea se folosește de tehnica retardației. Vlad îi mărturisește mamei că a cunoscut la Centrul de ajutor social un tip, de care s-a atașat, căci are principii de viață pe gustul său: ”Azi-noapte, la Centru, am cunoscut un tip, cred că-l mai văzusem pe acolo (…) Foarte de treabă! Imediat și-a dat seama că mă frământă ceva și am plecat spre casă împreună (…) Părea rupt dintr-o poveste cu prinți, așa cum îți place ție. Ah! Acum mi-am dat seama, o să-ți fac cunoștință cu el! Chiar vă potriviți, gândiți la fel!” (p. 83). Deși știe că mama sa are pe cineva, Vlad nu se dă bătut și ține morțiș ca Irina să-l cunoască pe tipul despre care îi vorbise de mai multe ori: ”Dacă vrei, poți să mergi și tu sâmbătă și duminică, să ajuți la Centrul social. Ce zici? (…) voiam doar să te întâlnești și tu cu tipul acesta. E super! Și așa n-o să mai pară că vă fac eu lipeala.” (p. 110). Irina va tot amâna întâlnirea propusă de Vlad, însă acesta tot nu renunță, mai cu seamă că ajunsese să lucreze la patron, nimeni altul decât tipul pentru care insista ca mama sa să-l cunoască: ”- Tot te iau cu mine într-o zi, ca să-l cunoști și tu. Nu știi ce pierzi! O să-i dai inelul înapoi imediat  (celui cu care Irina se logodise – n. n.). Ia să vezi! (…) Știu că vrei să scapi de mine, ca să-i scrii mesaje! (logodnicului – n. n.) (…) Poți să-i scrii că abia mâine îl vei întâlni pe cel predestinat.” (p. 391). Tânărul rămâne plăcut surprins, când își dă seama că Irina îl cunoaște pe patronul său, nimeni altul decât Alex, logodicul mamei: ”- Deci tu ești Alex, care intră noaptea în apartamentul nostru? (…) Și eu nu mai sunt nevoit să te laud în fața mamei, ca să o despart de celălalt. Acum se leagă toate în mintea mea. Prea se potriveau descrierile noastre! (…) Mie îmi place foarte mult de Alex: este exact bărbatul pe care îl voiam pentru tine” (p. 402) – îi va spune Vlad mamei sale.

O altă coincidență se referă la Vlad și Daria – fiica mai mică a lui Alex. Veniți în grabă la spital, deoarece micuța avusese un accident (căzuse, se lovise rău și pirduse mult sânge), Alex, Irina și Vlad află de la medicul care se ocupa de pacientă că aceasta are nevoie urgent de o transfuzie de sânge. Pentru că nici Alex și nici Irina și nici Sorin (o cunoștință comună, soțul Verei, în casa căreia primii doi se cunoscuseră) nu sunt compatibili, se oferă Vlad să doneze sânge. Și din aproape în aproape, se descoperă că Vlad și Daria sunt frați: ”Cum a ajuns Daria la tine? De ce? (întreabă, la un moment dat Irina – n. n.) (…) Mama Dariei mi-a fost prietenă bună. Doar prietenă (îi va explica Alex – n. n.) (…) într-o seară, a venit la mine și mi-a spus că e bolnavă. Avea și ea o formă de leucemie rară. La fel ca Daria! (…) M-a făcut să-i promit că voi avea grijă de de fetiță, pentru că urma să fie o fată și că după moartea ei, o voi înfia (…) Daria este sora ta (îl va lămuri Alex pe Vlad – n. n.) (…) Cum? a exclamat Vlad. Simplu: amândoi aveți același tată (care nu este Alex – n. n.) (…) Mă gândeam eu că este ceva ciudat la mijloc. Nu înțelegeam de ce era atracția aia între noi  (…) Avem amândoi semnul ăsta la mână. Am obesrvat asta în timp ce o țineam de mână în salon.” (p. 497, 500).

Dar despre misterul semnului de la mână, avut de Vlad și Daria, vom afla cu siguranță, citind volumul al doilea al cărții, despre care autoarea ne dezvăluie deocamdată doar titlul: Același el, o altă ea.

ÎNSEMNĂRI DE CĂLĂTORIE ale unei firi independente, de tip camusian

Prof. Dr. Const. MIU

  

Al treilea călător (Editura Cartea Daath, Bucrești, 2013) – carte semnată de Zully Mustafa – este o amplă colecție de însemnări de călătorie ale unui peregrin, însetat de aventuri pe cont propriu, precum și de peisaje , descrise cu lux de amănunte. Cartea este structurată în trei părți, la care se adaugă și un Epilog: I. Hai-hui prin lume; II. De capul meu; III. Bărbatul de la capătul pământului; Epilog: A doua intrare în Santiago de Compostela.

Cum era de așteptat, autoarea mărturisește că de multă vreme avea obsesia plecării, evadarea din cotidianul anost și o meserie – cea de jurnalist –, care presupune stres și risipirea energiilor, spre a da publicului senzaționalul de moment, încât pentru autoare ”…nu conta decât că plecam pentru o vreme departe de tot”. (p. 23).

Din primele însemnări, înțelegem că prima dovadă a începerii aventurii este întâlnirea și discuția avute cu un sociolog, originar din Mexic, care ”a acceptat să-mi vorbească, să-mi spună povestea plecării lui pe Camino.” (p. 50). Acesta îi va trimite autoarei, printr-un mail, cântecul pelerinilor, în franceză, urându-i ”Buen Camino!” – cf. p. 59.

Nu puține sunt paginile în care Zully Mustafa evidențiază puterea sa de a se detașa de ceea ce este în jurul ei, această capacitate venind dintr-o luciditate accentuată: ” În balconul meu, de la etajul 3, se lăsa întunericul. Claxoanele mașinilor spintecau orașul în mii de voci asurzitoare, sfâșiind timpane și urcând colesterolul unora peste limitele acceptabile. O liniște ciudată mi-a îndopat urechile și o senzație de calm a uract rece spre timpane. Zgomotele din jurul meu s-au estompat. Nu mai eram acolo cu sufletul. Nici cu inima (într-o convorbire telefonică avută cu fostul iubit, de la care își lua rămas bun, înainte de a pleca în excursie – n. n., C. M.). Vorbeam la telefon cu ceea ce mai rămăsese dintr-un amor de capitală. Și nu de la el îmi luam rămas bun, ci de la mine, cu luciditatea aceea tăioasă, la fel de ireală ca acele ultime zile care vse scurseseră până la plecare, luciditatea aceea pe care o aveam de fiecare dată, când știam că încep ceva important, că fac ce trebuie și că voi ajunge unde mi-am propus, lăsând destul loc pentru suferință și bucurie, dar mai ales pentru tăcere.” – s, n., C. M. (p. 59-60). În alt loc, găsim notații despre adrenalina oboselii, tot cu luciditatea specifică unei firi independente: ”Când eram foarte obosită după ce depășeam un anumit prag, deveneam mai lucidă ca niciodată, și ceva ludic se trezea în mine, o chicoteală inexplicabilă. Un râs negru care se năștea în pântece și urca sus, spre tâmple, amețindu-mă de o bucurie fantastică. O fericire asemănătoare cu emernica asta de insolație, dar în loc să plâng de durere, hohoteam și mai ceream alte șfichiuiri.” (p. 255).

Descrierea unor locuri cu încărcătură istorică ia forma unor reportaje, în care autoarea își etalează informațiile livrești. Iată ce notează Zully Mustafa despre faimosul Cântec al lui Roland: ”Pe drumurile astea s-a născut Cântecul lui Roland, o viziune epică a bătăliei dintre francezii lui Charlemagne și sarazini, o cruciadă pornită pe motive religioase între creștini și musulumani (…) Mi-a plăcut varianta lui Alexandru Mitru, repovestită pentru copiii din România. În care vorbea într-un stil cantabil, aproape șoptit, despre onoare și trădare, despre prietenie și sacrificiu, insistând mai mult pe motivațiile personale care l-au împins la luptă pe Roland, și anume răzbunarea morții lui Olivier, prietenul lui (acset fapt amintește de aceleași motive care l-au determinat pe Ahile să intre în rîzboiul troian, după moartea nefericitului său prieten, Patrocle – n. n., C. M.) (…) Pare-se că exact pe poteca asta, pe care urcam noi, trecuseră armatele franceze (…) Aveam să dăm un pic mai încolo peste fântâna lui Roland…” (p. 80-81).

Descriera unei statuete a Fecioarei Maria – sufocate de fel de fel de obiecte prin care pelerinii credincioși voiau să lase ca amintire dovada devoțiunii lor îi prilejuiește autoarei – de religie musulumană – reflecții amare, rod al lucidității detașate: ”…am datr peste o statuetă a Fecioarei Maria. Avea brațele încărcate cu tot felul de suveniruri lăsate de pelerinii ce trecuseră înaintea noastră, cu ni în urmă sau doar cu câteva ore. Mărgele colorate, talismane, scoici, hârtii cu dorințe, cu rugăciuni, cruci de lemn micuțe, buchete de flori arse de soare, brățări de mână (…) Cum ar putea să te protejeze o statuie sau o simplă rugăciune detot răul pe care oamenii și-l fac unii altora?” (p. 88). Vederea statuii de porțelan ”ca un pom de crăciun mai ciudat, în care în loc de globuri strălucitoare, necunoscuți atârnaseră vise efemere, sute, mii…” (p. 88) îi creează autoarei o imagine deplorabilă, semn că nu aceasta este adevărata manifestare a credinței.

Prezentarea bulevardului Hrmingway din Pamplona, ca și descrierea statuii scriitorului sunt realizate sintetic, reținându-se esențialul, comunicat cititorului și unor virtuali alți pelerini: ”Bulevardul Hemingway, unul dintre principalele din Pamplona, se află chiar în centrul orașului, în fața Corridei. La capătul bulevardului, chiar în partea dreaptă a porții principale a marii arene de unde năvăleau taurii pe străzi, atunci când le venea și lor vremea, se află bustul scriitorului. Ochii lui din bronz încă mai cercetau adevărul din atâtea istorii, pe care le-a notat în carnetele lui, atâtea subiecte pe care le-a verificat la fața locului. Pamplonezii se mândreau cu faptul că orașul lor a găzduit cândva unul dintre cei mai mari scriitori și reporteri ai lumii.” (p. 134).

Chiar înainte de a porni la drum, Zully Mustafa își exprimase dezacordul față de intenția prietenei sale, ALexandra, de a-l invita alături de ele pe ioghinul Alin – mare specialist în astrograme, dar mai ales un masor desăvârșit. (cf. p. 29-31). La un moment dat, ruptura autoarei de grupusculul amintit se va produce: ”Mi-am scos carnetul de drum și-am început să scriu, ca să mă mai liniștesc (…) Cel puțin acum nu mă mai simțeam vinovată că-mi văd de treburile mele. Eram pe cont propriu, cum fusesem mai mereu.” (p. 267).

Așa cum apreciam la începutul considerațiilor noastre despre acest op și felul de  a se manifesta al autoarei, firea sa independentă, ușor revoltată, relevă structura sa de sorginte camusiană: ”În relațiile cu oamenii, am învățat să nu mai am așteptări, ci doar să mi le împlinsec pe ale mele.” (p. 165).

Să mai spunem doar că la o eventuală a doua ediție a acestei cărți, îi sugerăm autoarei să renunțe la așa-zisul cuvânt înainte, căci prin nimic nu stârnește cititorul nici spre lectură și nici spre apetența pentru călătorie!

 

 

 

 

 

 

 

 

UN MAESTRU AL MISIVEI

Prof. Dr. Const. MIU

 

Cartea dlui Vasile Durloi – Țărmul psihedelic (Editura Ex Ponto, Constanța, 2019) – invită cititorul într-un periplu imaginar, spre un tărâm al cugetului și simțirii.

Sub aspect structural, volumul în discuție, în forma unor epistole prozo-poematice, are două compartimente: Misive din larg și Epistole străvezii.

Din majoritatea misivelor, se desprinde tonul confesiv, imperfectul rememorării fiind elocvent în acest sens: ”De ea îmi amintesc. Ea aștepta, să-mi treacă dorul, / ajunsese Acolo și tulburată aproape real, / îmi spunea că nu trebuie să-mi fac griji/ (…) // Ea descompunea simptomul călătoriei în intuiții/ fluide, sub tâmpla sculptată în taverna cu trident, / iar presiunea cuvintelor ei, însoțite de gesturi banale, / preschimba în descântec și patimă, imaginea/ feminității voluptuoase și apetisante, de hetairă.” (Notă supraacută, p. 23). Sunt amintiri mozaicate – cum declară emițătorul mesajelor în Vreme alunecoasă (p. 50).

Sunt o serie de misive, în care emițătorul mesajului este descriptiv-narativ, imaginarul poetic fiind axat pe epitete ornante: ”Prin abur și fum, o răcoare grațioasă se ridica/ din amforele mării ca prin magie, în mod progresiv.” (Mirosul algelor, p. 44); ”Între pleoape, mi s-a cuibărit durere de spirit/ spre a nu uita ce înseamnă să ai griji…/ Cu falsă foaie de parcurs și vântul sărăcie-n vele,/ liniștea-i grea pe dinăuntru, travestit în matelot, / plutesc, o ultimă noapte, printre alge albastre-verzui/ într-o sinuoasă odisee privată, clepsidra-i de gheață. / încerc să nu mă mai dau dispărut!” (Dincolo de stare, p. 48).

În partea a doua a cărții de care ne ocupăm, maniera introspectiv-meditativă a epistolelor străvezii este anunțată la pagina 64. ”…apoi se întâmplă să crească ceața amintirilor/ incurabile deasupra și în adâncul mâhnirilor sărat/ pe care pluteam în derivă…” (Între deja și nu încă).

Tonalitatea meditativ-introspectivă, detectabilă din astfel de misive, relevă vasta experiență de viață a autorului: ”Nu știu dacă senzația de sete include particula divină/ ori dacă este numai o excitație fiziologică în exces/ provocată de oceanul care s-a coplicat/ odată cu dreptul lui Zevedeu de a fi pescar adevărat/ chiar și numai pe două-trei molecule amare.” (Tribulație, p. 71); ”Simbolul pentru melancolie ar trebui să fie o inimă/ tatuată cu semnul ancorajul interzis, iar eu ar trebui să-l expun pe arborele artimon, țintit să nimerească/ moartea deznădejdii, iar plânsul, din tăcere, să alunge/ stresul care prevestește lipsa instinctului de conservare…” A se observa, din folosirea registrului verbal, că asemenea speculații se fac la modul ipotetic. (În nesfârșit); ”Mi-am urcat inima pe o cochilie maculată de frisoanele/ negre ale mării, cu intenția ascunsă de a înstrăina amintirile furate de pe țărmul tău…” (Peregrin).

Din cele arătate până aici, reiese clar faptul că dl Vasile Durloi este un maestru al epistolei – specie literară la îndemâna unui spirit meditativ, dornic să împărtășească cititorului frumusețile unei călătorii spre un țărm  psihedelic.

MAICĂ SFÂNTĂ…

Const. MIU

Trubadurii și truverii

Te-au cântat în toiul verii,

Doar pe tine te-au slăvit,

Că ești soi blagoslovit!

 

Te-au purtat în straie fine

Și la ei și-n țări străine,

Te-au vândut precum o sclavă

Pe un bob, mai mult zăbavă!

 

De la greci până-n Parnas

Le-ai făcut la toți popas

Și-ai dat fagure de miere

Limbii ce le-a fost cu fiere!

 

Strălucești, căci ești aleasă

Ca icoană pusă-n casă:

Fiecare să te știe

Maică, Sfântă Poezie!

 

21.03.2019,

Ora 18,25

SUFLET

Const. MIU

Suflet preschimbat în pâine,

Frământată doar din vise,

Tot nădăjduieşti un mâine,

Aburind în mâini întinse.

 

Cin’ te-o frânge, stând la cină,

Semnul crucii să îşi facă!

Inima să-i fie plină,

Şi de foame să îi treacă!

 

Suflet – lacrimă divină –

Plângă inima, suspină,

Doar pe tine te-oi chema

Ca să stai la masa mea!