Primul meu autograf de la Marin SORESCU

Prof. Dr. Const. MIU

 

Ar fi împlinit anul acesta 84 de ani, pe 29 februarie…

Pe Marin Sorescu l-am cunoscut la Brașov, în decembrie 1987, la Serbările revistei Astra, organizate de redactorii acestei publicații, care îl aveau ca șef pe Daniel Drăgan. De câțiva ani, redacția revistei inițiase un concurs de receptare a poeziei contemporane și publicau în fiecare lună câte o poezie, invitând cititorii să trimită pe adresa redacției comentariul respectiv. Acestea erau trimise criticului Laurențiu Ulici, care propunea spre publicare cele mai bune – în număr de trei (din cauza limitei de spațiu editorial). La sfârșit de an, participau la un colocviu de critică literară cei care au fost publicați în timpul anului calendaristic. Redacția revistei Astra trimitea câte o invitație participanților, cu mențiunea că pentru faza finală – POETUL COMENTAT – participa ca invitat special și autorul respectiv.

Din 1986, până în 1989, am participat la toate colocviile finale. Când am primit invitația pentru luna decembrie 1987, m-am bucurat că voi avea ocazia să îl văd pe renumitul scriitor Marin Sorescu! Întîlnirea și discuția cu maestrul, avea să-mi marcheze destinul de critic literar!

În vara lui 1987, Marin Sorescu publicase volumul de versuri Apă vie, apă moartă și m-am gândit la un eseu, abordând poeziile din volumul menționat, prin prisma miturilor biblice și laice. Colocviul s-a desfășurat în aula Colegiului Național Andrei Șaguna, din Brașov. Fiecare participant la faza finală a citit materialul pregătit. Am făcut-o și eu, sub privirile iscoditoare ale lui Sorescu, așa cum avea să-mi spună soția, care asistase și ea la acest eveniment…

La masa festivă, de la restaurantul Cetate, lumea se înghesuia să ia autografe de la maestru. Masa la care stătea, era vis a vis de cea la care eram eu. La un moment dat, m-a fixat cu privirea. Observând acest aspect, soția m-a îndemnat să merg să iau și eu autograf. Din păcate, nu luasem niciun volum la Brașov și îmi părea nespus de rău. Dar, la insistențele soției, mi-am luat inima în dinți și apropiindu-mă de Marin Sorescu, m-am recomandat și l-am rugat să îmi dea un autograf pe carnețelul meu cu adrese și notițe. După ce mi-a înmânat carnețelul, Sorescu mi-a spus:

– Să știi că mi-a plăcut cum ai abordat noul meu volum de versuri. Să-mi trimiți eseul la Ramuri (revista apărea Craiova și îl avea redactor-șef pe maestru – nota mea).

– Maestre, vă rog să-mi dați adresa revistei, ca să vă pot trimite eseul, prin poștă.

– De unde ești? m-a întrebat Sorescu, părând că nu e atent la rugămintea mea.

– Dintr-un oraș, la 40 de km de Constanța. Medgidia e orașul unde locuiesc.

– Las’ că te duci tu frumușel la Constanța și iei revista. Bănuiesc că Ramuri  nu vine la voi la chioșcurile de ziare…

La întoarcerea acasă, i-am scris lui Sorescu, vorbiondu-i pe larg despre activitatea mea publicistică, precizând revistele la care publicasem până atunci cronici și eseuri. Am trimis și eseul solicitat. La câteva luni, în martie, mi-a fost publicat eseul, iar din aprilie deveneam colaborator al revistei. Așa a început colaborarea cu Marin Sorescu, cel care , de câte ori avea prilejul, mă recomanda și la alte reviste literare, pentru colaborare cu eseuri.

Dumnezeu să-i dea Lumină veșnică, întru dreapta slujire a literaturii române și pe tărâmul îngerilor!

S. În semn de recunoștință și prețuire a tot ceea ce a făcut pentru Mine Marin Sorescu, pe tărâm literar, în 2006, am publicat la Editura Cellina din Craiova volumul Publicistica lui Marin Sorescu.

Julien CEKU – fragmente de roman

FUGA

Zorile se revărsau dincolo de holdele sătenilor, aducându-i aminte că trebuie să se întoarcă acasă pentru celelalte treburi ale gospodăriei.  Plecă udându-și picioarele în bruma dimineții și asta i-a creat un sentiment plăcut. Se apropie de ulița satului și, pe neașteptate, dădu cu ochii de Ababei, învățătorul satului.

-De unde vii? Arăți minunat în dimineața aceasta.

-Am fost la câmp.

-În curând voi pleca din sat. Acesta este unul dintre motivele mele de-a te întâlni.

-Nu știam că pleci din sat. Unde vei merge?

-Am luat hotărârea să mă mut la Iași. De fapt, mă voi duce acasă. Aici consider că totul a devenit rutină. Cineva de la minister mă sprijină să mă mut acolo pe un alt post. Voiam să știi asta.

-Ce aș putea să spun?

Vorbea bâlbâindu-se :

-Plec. Însă, după cum bănuiești, o parte din inima mea rămâne aici, în satul vostru. De fapt, este singurul lucru după care regret. Restul nu contează pentru mine.

Mioara îi plăcuse din prima clipă. Îi plăcea când o vedea în sat, când trecea sau venea de la câmp sau când zâmbea cu o duioșie oarecum ghidușă. Îi plăcea când mergea la lac sau la fântâna din centrul satului pentru a scoate apă. Când trecea pe lângă școală, i se părea că îi zâmbește într-un mod deosebit, dăruindu-i parcă anume aceste zâmbete. Sentimentele care înfloriseră în inima lui, îi alina suferința pricinuită de singurătate. Când se afla la catedră, simțea un aflux de sentimente contradictorii, reconfortante și, de câte ori se așeza în fața clasei pe scaun, își imagina că Miora se afla lângă el. Îi mângâia buclele galbene ce-i ieșeau uneori de sub năframă și îi săruta buzele roșii ca cireșele. Fără să își dea seama, se apropie de fată. Îi venea să o îmbrățișeze, ca beat. Deși tânăra nu se mișcă din loc, buzelei ei păreau să șoptească: ”Ce faci? Ne vede tot satul”

-Nu-mi pasă de nimeni! Te …iubesc!

Ea înțelesese ce se petrecuse cu el. Își dădu seama de starea lui sufletească. Apoi, îl îndepărtă ușor cu mâna ei delicată, mângâietoare.

-Nu pot pleca fără tine! Vino cu mine!

Seara, istovită, căzu într-un somn adânc, greu. Se visă că străbătea o pădure întunecoasă până ce ajunse la o casă situată exact în mijlocul ei. Totul în jur era cenușiu iar în mijlocul camerei era un mormânt înconjurat de un gărduț cu uluci de diferite înălțimi, cu o cruce la cap. Pe mormânt era pământ proaspăt. Un bărbat i-a spus să culeagă florile de pe mormânt iar apoi, împreună, le-au plantat din nou dar florile deveniseră negre. Se făcea că mormântul era al unei tinere omorâte de bărbat și de câte ori îl întreba ceva, bărbatul își mișca buzele a neputință, nereușind să scoată sunete.

În noaptea aceea nu-și mai află locul. Se trezi leorcă de sudoare. Ca să nu trezească pe nimeni, se dădu jos din pat, își aruncă pe umeri un șal, se strecură afară, în curte și, cu sufletul plin de o presimțire rea, se depărtă spre grădină.

Fără să știe de ce, era convins că fata va veni. Într-adevăr veni când el era aproape gata de plecare. Se apropie încetișor de el în întunericul care începuse să se destrame și se așeză lângă el pe banchetă. Ababei îi luă mâna. Nu reușise, până acum, să cunoască această mână pe care o atingea. Mâna ei părea altfel. Hărăzită lui. ”Pentru prima dată îmi dau seama că există lucruri prețioase, care nu se repetă, care nu se întâmplă decât rareori în viață” gândea el. ”Iată, în sfârșit, am și eu parte de o asemenea satisfacție întruchipată de țăranca asta blondă cu ochi albaștri care din tot satul m-a ales pe mine. Iată, stă lângă mine în umbra zorilor. Privesc cum pieptul ei bogat urcă și coboară sub ia puternic înflorată. Până acum, ocrotită de fotă, ie, și de tot satul, a fost parcă de neatins. Lumea aceasta, hainele ei de țară, au despărțit-o de mine ca un baraj de netrecut, dar acum toate aceste lururi nu mă mai despart de ea”.

-Numai în hainele astea puteai veni? nu  găsi altceva de spus.

Atunci, nu-și dădu seama din ce pricină, a simțit înlăuntrul ei un gol imens care se întindea cu repeziciune perfid, la fel de tăcut ca un șoarece și la fel de neplăcut.

 

 

ODESA

 În timp ce Armata a 3 română lupta între Nistru și Nipru și la nord de Marea Azov, Armata 4 română a început ofensiva la 8 august 1941. Până la 6 septembrie a reușit să ajungă în fața celei mai importante poziții de rezistență a armatei sovietice: Liman, Suhoi, Tatarka, Dalnik, Gnileakovo. Din cauza presiunii formidabile, bombardamentelor puternice și interceptării comunicațiilor realizate de armata română, armata roșie a executat în raionul Cebanka o amplă operatiune de desant și debarcare maritimă care a obligat Corpul 5 armată român să se retragă 10 kilometri spre Kubanska între limanurile Kujalnik și Adjalik, iar puțin mai târziu, la începutul lunii octombrie a mai executat un contraatac pe direcția Dalnik–Freundental. Însă în fața Armatei a 4 care a reluat ofensiva cu și mai multă hotărâre, armata sovietică nu a avut sorți de izbândă. Cucerirea Odesesei a durat două luni, succesul fiind obținut cu angajarea în luptă a șase corpuri de armată cu optsprezece divizii și alte unități și mari unități, totalizând 340223 de militari. Armata română a plătit greu această victorie pierzând 90020 de militari.

 

 

 

-Și când te gândești că mareșalul zicea că ne batem aici cu chelnerii și birjarii din Odesa, zise cu obidă Petre, dând pe gât ultima picătură de rachiu.

-Am numărat zilele. Nu credeam să scăpăm cu viață după șaișpe zile de atac continuu, fără a fi schimbați și doar o masă pe zi și aia proastă, se văita Blidaru.

-Bine că am scăpat! Am avut noroc și de astă dată. Batalionul 2 a fost distrus complet.  Au murit o grămadă de oameni la Gnileakovo și Kubanska. La calea ferată spre Odessa erau morți peste tot ca ciupercile pe câmp. O să aibă de treabă preotul, asta dacă o mai fi și el în viață, spuse Tudor, încercând să se așeze cumva mai confortabil în trenul pe care îl transformaseră în tren sanitar din cauza răniților în număr foarte mare.

Zăceau în vagon, puțind a mizerie amestecată cu sânge, cu păduchii colcăind pe rănile deschise. Sergentul major Gheorghe de la Plutonul 3, aflat la ușa vagonului, încetase să mai urle de durere.

-Cred că s-a dus, zise încet Tudor.

-S-a dus cum s-a dus cea mai mare parte din divizie. Nu credeam că valorez eu ceva nici în civilie, dar acilișa omul nu e nimic. Nu e nici cât o ceapă degerată. Ca să vezi! Nu suntem decât un proces verbal. Ai murit, un proces verbal și gata! filozofă Blidaru.

Fusese aproape scalpat, avea un bandaj imens pe cap și un glonț în coapsa piciorului stâng. Rana din jurul glonțului începuse să devină vineție. Se uită cu încântare la rană:

-Cu puțin noroc sper să-mi taie piciorul. Sigur nu o să mă mai trimită înapoi.

-Nu fi așa de sigur! O să te ducă undeva la intendență. Poți fi de folos și cu un singur picior, numeri chiloții soldaților, specifică posomorât Petre.

-Hai să zicem că acolo aș accepta că e rost de mâncare! Măcar am haleală și mai pot pune ceva și deoparte.

Tudor avea febră din cauza rănii infectate de mai multe zile. Bandajul mustea a puroi. Petre stătea pe burtă și suferea în tăcere. O schijă îi pătrunsese în omoplatul drept iar fesa  stângă era tăiată mai mult de jumătate.

-A dracu javră de rus! A văzut că sunt lovit de schije și a tăbărât pe mine să mă înjunghie. Noroc că m-am întors la timp și mi-a tăiat curul că altfel îmi tăia gâtul, râse încetișor Petre.

-Apă, apă! scâncea plutonierul Dumitru care fusese lovit de o rafală de mitralieră în stomac și zăcea într-un colț al vagonului.

În celălalt capăt al vagonului un caporal cu burta deschisă delira. Își chema mama. Râdea fericit ca apoi să blesteme înfiorător și numai după câteva momente să urle ca un animal rănit. Un sergent rănit la unul din brațe încercă să ia bidonașul de apă și să meargă la Dumitru, dar Petre îl opri.

-Chiar și un bou ca tine ar trebui să știe că atunci cînd ești lovit în burtă, nu ai voie să bei apă.

-Unde ne duc ăștia? întrebă un vânător de munte imens, la fel de voinic ca Petre, care purta pe cap boneta lor specifică pe care avea prinsă vestita ramură de brad cu o coroană deasupra de metal. Șosetele lui albe se răsfrângeau peste bocancii speciali de munte cu crampoane și ținte metalice. Avea picioarele zdrobite.

-Cred că îți dai seama că mergem acasă, dar mai întâi ne vor duce la spitalul de campanie din Tiraspol, îi răspunse un camarad mai în vârstă care făcea parte din aceleași trupe de VM. Avea un ochi scos și suferea îngrozitor. Cred că pentru tine războiul s-a sfârșit. Și asta e minunat. Pe mine mă vor trimite înapoi pe front…un ochi pierdut în războiul ăsta, nu e mare lucru.

-Camarade, dacă tot nu mai ai nevoie de bocanci, ținând cont de faptul că picioarele sunt la fel de mari ca ale mele și…ăăă..ăăă, cum să spun…știi tu, dă-mi mie bocancii ăia de VM-ist. De mult timp caut așa ceva…

VM-istul nu mai apucă să-i răspundă. Moartea plutea peste trenul sanitar. Un avion se auzi rotindu-se în aer amenințător, cu un zumzăit din ce în ce mai tare. Cu motorul turat la maxim zbura în lungul trenului. Se putea vedea clar steaua roșie de pe fuselaj. Luă înălțime ca apoi să coboare în picaj împroșcând pereții și tavanul trenului cu gloanțe. Se auziră instantaneu urlete și horcăituri. Cineva dintr-un colț gemea iar altul începu să plângă încetișor, molcom, ca un foc abia ațâțat. Trenul șuieră prelung și apoi intră într-o pădure.

-Ai dracului bărzăuni! La Tatarka la fel făceau! Te trezeai că te atacă dintr-o dată și nici nu știai de unde apar, spuse un tanchist cu bereta lui neagră trasă prea mult peste ochiul drept. Unde suntem?

Cineva deschise ușa bou-vagonului și apăru fața buhăită a unui subofițer sanitar.

-Bună, camarazi! articulă acesta fața roșie ca o piftie.

-Apă, se auzi stinsă vocea plutonierului din colț care zăcea pe niște paie murdare.

-O să primești apă după ce te vede medicul. Este cineva rănit grav? încercă să se uite în interiorul vagonului.

-Știi că ești glumeț? îi zise răstit VM-istul cu ochiul scos. Tu ori ești prost ori te faci! Ai impresia că venim de la vreo nuntă cu lăutari?

Sanitarul își luă tălpășița și peste ceva timp sosi un medic tânăr într-un halat alb, însoțit de plutonierul sanitar și de trei caporali sanitari.

Se uită în fiecare vagon, spunând cu nonșalanță:

-E bine! Nu e grav!

Când ajunse la Petre, izbucni scandalul:

-Ce nu-i nimic grav? Jigodie nenorocită ce ești! Mi-au tăiat curul, exact în două, umărul meu e rupt, stau pe burtă de două zile și tu spui că sunt bine? Auzi, e bine! Ce mama dracu  poate fi bine? Te întreb eu pe tine!

-Pentru asta o să răspunzi în fața superiorilor, zise medicul retrăgându-se precaut.

-Dacă pun laba pe tine, dracu te ia! și dădu să se ridice. Auzi, totul e bine! nu înceta să vocifereze într-un accent de furie.

Au dat jos cadavrele, în total douăzeci, dintre care patru uciși în urma raidului aerian. Au vrut să-l coboare și pe sergentul major Gheorghe care avea burta spintecată, dar acesta reuși să îi convingă că încă nu murise. În sfârșit sosi și un bucătar cu o găleată de supă și pâine. Li se distribui supa în gamelele nespălate și două felii de pâine neagră. Făgăduiră că la plecarea trenului o să le mai dea ceva de mâncare, dar totul a fost dat uitării.

-Dacă vom pierde războiul, e din cauza apovizionării foarte proaste, zise cu ciudă VM-istul. Cum dracu să câștigi un război fără mâncare, armament și muniție?

-Aoleu câtă dreptate ai! Mai ales cum să lupți cu burta goală? Eu asta chiar nu pot să pricep! De-aia vreau eu la intendență! M-am săturat de pifăneală! completă Blidaru.

DEPLINĂTATEA MATURITĂȚII CREATOARE

Prof. Dr. Const MIU

membru USR, Filiala „Dobrogea”

Cine vrea să vadă, să cunoască și să înțeleagă evoluția zicerilor poetice semnate de doamna Theia Presadă – poetă  trăitoare în Dublin, Irlanda – trebuie să citească volumul său de versuri, Alexandrina (Editura Proșcoala, Râmnicu Vâlcea, 2019).

În volumul amintit, o primă categorie o formează creațiile pe tema dezrădăcinatului. Ilustrative, în acest sens, sunt poeziile Regina mea, Mirajul Occidentului, Rute diferite.

O altă categorie de creații este axată pe prozaism, stilul narativ fiind predominant. Aici amintim Nălucă, printre armonii, Speranța, Lacrimă de dor. Dacă Vis magic, în doi are un vădit iz de poveste, elocvent fiind pluralia tantum („Am cuprins atâtea continente în noi/ și tărâmuri de vis cum nu s-au aflat/ ți-am fost Zână bună, mi-ai fost Împărat/ aștri și îngeri ne-am fost – vals în doi”), în Cu inima în primăvară, maniera descriptiv-narativă amintește de pastelurile lui Alecsandri: „Pe o colină, în primăvară, stă ciuta și al ei puiuț!/ Mugurii dau să plutească, adiați de-un vânt călduț./ Par s-asculte bucuria ce-o vestește firul ierbii,/ Când vor fi toți, laolaltă, restul ciutelor și cerbii.// În văzduh, tresaltă păsări, nu-s din cele alarmate/ Se rotesc a-mperechere… vânătorul e departe./ O cobză de greieraș își rescrie armonia…/ Parc-așteaptă înserarea, să-și înceapă simfonia.// Peste punte, trec codane, spre izvorul fermecat,/ Mlădioase și sprințare, căci e timpul de udat!”

Partea cea mai consistentă din cele 422 de pagini ale volumului Alexandrina aduce în prim-plan fluxurile și refluxurile unui suflet ardent, tectonica acestuia relevând chemări, împliniri, dăruiri (vom aminti aici doar câteva dintre cele mai valoroase: Vin!, Imn de slavă, Pe legea sărutului, Alb de catifea, Reverență, Iubire!, Gențiana purpurea), dar și reproșuri, dublate de un noian de dezamăgiri – Transplant de fluturi fiind cea mai elocventă creație. Lăsăm cititorului plăcerea de a urmări zborul acestui suflet însetat de frumos, pentru care iubirea este una ziditoare.

Aducem în discuție un aspect ce nu a mai fost sesizat nici de către prefațatorii la celelalte volume ale doamnei Theia Presadă, nici de către cei care au făcut referiri la creația poetică a autoarei. Este vorba de ironia înțelegătoare, dublată de parodie. Bunăoară, în Dilemă, la început, autoarea mimează naivitatea, ca mai apoi refuzul tranșant să îmbrace haina ironiei: „M-ameninți cu răpirea, dar știi, am o dilemă:/ Nu înțeleg nicicum: <<Ce-i dragostea supremă? >> / Așa că-ți spun cinstit: nu m-aștepta la toamnă/ Via să ți-o culeg, eu sunt o doamnă!”

Însă, locul unde poeta se dovedește a fi o adevărată maestră a ironiei este microsecțiunea din volum, rezervată colindelor. Spre exemplu,, în Colindă de Halloween, remarcăm autoironia: „Așadar, costumul Evei, chiar de pare desuet,/ Mai salvează o lățcaie între maluri de buget.// N-am teamă, de ce m-aș teme?… rafale de artificii/ Vin să-mi netezească visul, așa, împotriva fricii/ Nu care cumva, zorită, vulnerabilă, plăpândă/ Să se răzvrătească duhul și iubirii să mă vândă.”. Colinda Julietei este abordată în registru parodic: „Fraged, pieptul Julietei, tresări în tril duios/ dintre fluturași și murmur, când zări pe Făt Frumos, / (…)//  S-a ițit, drag, Făt Frumos-ul, la cravată și costum,/ Asudat, de cazna, – i spune: <<Fericit voi fi postum…/ dacă sufletu-mi se duce, dusu-m-am, mă duc și eu/ în aceeași Odisee, până Sus, la Dumnezeu! >> / Și sorbi, sorbi ce-i fuse scris… otravă/ văzând tragicu-i destin, prăvălindu-se-ntru slavă.// Vestala, îndrăgostită, lăcrimase în pocal/ elixirul tinereții și un strop de senzual.// <<Julieta mea zăludă, spune sincer, cui te dai? >> / <<Vai, Romeo… Ah, Romeo, Colțișorul Meu de Rai!>>.

Prin tematica abordată, ca și prin tehnicile multiple de realizare a creațiilor, volumul Alexandrina relevă deplinătatea maturității creatoare a poetei Theia Presadă.

Loteria Rusia

Zully MUSTAFA

 

Cum se schimbă vremurile politice, cum se schimbă și iubirile. Odinioară eram iubitori de ruși, acum de americani. Nici unii nici ceilalți nu sunt mai buni sau mai răi. Sunt oameni ca noi și ca toți ceilalți. Dar așa cum ni s-a inoculat odată că americanii nu există, așa ni se inoculează acum că Rusia este un pericol. Bine, bine, ce se întîmplă atunci cu toate filmele alea rusești pe care le-am văzut în copilărie la Telecinemateca? Nu mai sunt valabile?

Vocile alea blânde din cântecele rusești par a fi a unor oameni puși pe rele? Nicidecum. Rușii cântă când muncesc. Ai noștri doar înjură. Până și turcii diminețile se trezesc la 5.00 și se duc pe scuterele lor muncă fredonând o melodie. Poate sunt bucuroși că au o slujbă sau că nu fac umbră pământului degeaba. De când n-am mai văzut un film românesc în care să se întâmple ceva luminos?

În filme, rușii citesc în metrou, în săli de lectură, au ca decor biblioteci sau librării. Ai noștri înjură de mama focului și vorbesc numai despre sex. Un popor mai venal care să se creadă mai intelectual ca al nostru, nu am văzut nicăieri. Nici în filme, nici în cărți. Nici în călătorii. Rușii muncesc de rup în filme. Se laudă cu grădinile lor. Cu fabricile lor. Cu producția de pâine. Ce fac ai noștri? Fac mișto de ăia care muncesc. Se hăhăie la femei cu balele la gură, privindu-le ca pe niște obiecte, fără să-și dea seama nici regizorii, nici producătorii ce mare rău fac, la nivel subliminal, acestei conștiințe îmbolnăvite cu exemple proaste, numită România.

Ce-și doresc femeile ruse? Bărbați deștepți. Ce-și doresc ale noastre? Șmecheri. Unde se duc femeile ruse să întâlnească bărbați demni de privirea lor? În biblioteci, galerii de muzeu, săli de conferințe. Vor gene deștepte pentru copiii lor. Unde se duc ale noastre? În cluburi unde nu-ți trebuie mai mult de un neuron să găsești un mascul înfierbîntat atras de fustele scurte cu vedere la bikini. În ce investesc femeile ruse? În minte și calitățile lor de femei. Chiar se mândresc că știu găti. Ale noastre, în ultima vreme, strâmbă de nas, pe principiul că sunt mai mult decât femei la cratiță. În ce investesc ale noastre, conform exemplelor de peste tot? În buze și fund. De parcă acolo s-ar ascunde tot secretul feminității.

Peste tot sunt părăsite femei cu copii în burtă, lumea nu este un loc onorabil. Dar cred că nicăieri melodrama asta nu se transformă în atâta circ prost ca la noi. Nu mai intrăm în amănunte, discuțiile pe tema asta ar putea continua la nesfârșit.

Pentru că nu am putut înțelege aversiunea față de ruși, am încercat s-o aflu la fața locului. De ce se teme lumea de ruși, dar lăudăm literatura rusă, chiar dacă mulți snobi nici nu apucă să o citească? Iată o întrebare al cărei răspuns încă-l mai caut, de când a apărut colecția de cărți de la Adevărul, pe care o cumpărau românii cu evlavie, dar abia dacă reușeau să deschidă copertele cărților.

Moldovenii din Chișinău și din toată Moldova (mă rog, cei pe care i-am întrebat noi) nu au reușit să-mi explice. M-am dus mai încolo în Transnistria, fost pământ românesc, acum al nimănui, dar sub influența rusă, să aflu ceva mai mult decât răspunsul: ”au fost răi cu noi”. Până să trec în Transnistria toată lumea a făcut tot posibilul să mă sperie. Că dacă nu știu limba rusă, nu am ce căuta acolo. Că să am grijă să nu-i privesc pe ruși sfidător în ochi că mă țin în graniță trei zile și trei nopți și că dacă fac asta nu am la cine apela. Cu frica în sân, am trecut granița și parcă am pășit în altă lume. Una civilizată. Cum îți dai seama că ești într-o țară civilizată? Simplu. Mașina nu te mai hurducăie, e curat peste tot și lumea e mai senină. Ieși din Moldova unde, dacă nu te transformi într-un sac de cartofi, din cauza drumurilor proaste, sigur intri în deprimare văzându-i pe moldoveni atât de triști și cu umerii căzuți.

Ei bine, nu m-a oprit niciun rus la graniță. Dimpotrivă, a fost cea mai rapidă vamă dintre toate prin câte a trebuit să trec până acum. Și, de altfel, întreaga Transnistrie a fost o experiență plăcută. Nu m-a alergat nimeni cu pușca în mână pentru că nu știam limba rusă. Ba chiar, am auzit dulcele grai românesc acolo, unde cândva, a fost pământ românesc.

Apoi, altădată, am ajuns la Moscova, unde trebuia să ne întâlnim cu un șofer care nu știa engleză, iar eu nu știam rusă. Dar cred că mă voi apuca de învățat, mai ales scrierea slavă, că dacă mai ajuns pe acolo, că tot nu m-am dumirit de unde e aversiunea asta pentru ruși. Aflându-mă în situația asta, singură într-o mare de ruși, am încercat marea cu degetul. I-am zis singurului taximetrist pe care l-am găsit și care știa engleză ce problemă am. A sunat de pe telefonul lui pe telefonului șoferului cu care trebuia să mă întâlnesc și i-a tradus ce-l rugam eu. Astfel, mi-a fost rezolvată problema și nu m-am mai simțit singură într-o mare de ruși. M-am relaxat chiar și mi-am dat seama că orice s-ar întâmpla, nu voi muri la Moscova. Și m-a apucat așa un dor de ruși în drumul înapoi spre casă că după ce m-am întors am revăzut filmele copilăriei mele (pe care, evident, le-am înțeles mai bine acum) și acum m-am înfipt în ”Jurnalul de scriitor” al lui Dostoievski, pentru că e o întreagă radiografie a intelectualității ruse. Nu de-acolo pleacă totul? Poate că data viitoare voi afla de ce sunt rușii răi, deocamdată în timpul prezent, cel în care scriu și trăiesc acum, am întâlnit doar ruși blonzi și sănătoși, care trăiesc în cea mai curată țară din lume.

ARGUMENTE LINGVISTICE ÎN PRIVINȚA SUSȚINERII VECHIMII SCRIERII DE PE TĂBLIȚELE DE LA TĂRTĂRIA

Prof. Dr. Const. MIU

În cartea sa STRĂMOŞII NOŞTRI REALI: GEŢII-DACII-TRACII-ILLIRII…, naţiunea matcă din vatra „Vechii Europe” (Ediţia a v-a revăzută şi adăugită, Casa de Editură şi Librărie „Nicolae Bălcescu”, Bucureşti, 2010, Editura „Mica Valahie”, Bucureşti, 2010), domnul  conf. univ. G. D. Iscru, doctor în istorie, referindu-se la scrierea de pe tăblițle de la Tărtăria, notează: ”…pentru prima tăbliţă de la Tărtăria (cea rotundă), arheologul rus V. Titov a propus următoarea lectură: „În <cea de a> patruzecea domnie, pentru buzele (gura) zeului Şaue, cel mai vârstnic, după ritual, <a fost ars>. Acesta-i al zecelea”. Era vorba, deci, despre o jertfă umană adusă zeului Şaue. Şi cercetătorul Paul Lazăr Tonciulescu, observând toponimia şi hidronimia Ardealului, pornind din zona descoperirii tăbliţelor, a întocmit o hartă  şi a constatat că zona în care apar denumiri având rădăcina cuvântului Șaue este „destul de întinsă”, populația care îl adora fiind, desigur, „destul de numeroasă”. Notăm că rădăcina cuvântului (Şa) se regăseşte şi in onomastica Ardealului (vezi Şăuleanu).” (p. 85).

Acceptând teza că tăblițele de la Tărtăria includ cea mai veche scriere din lume și coroborând opinia arheologului rus V. Titov referitoare la mesajul de pe tăblița rotundă, precum și concuzia cercetătorului Paul Lazăr Tonciulescu cu privire la rădăcina șa (de la Șaue), care ”se regăseşte şi in onomastica Ardealului”, considerăm că în limba română sunt moștenite și alte cuvinte din aceeași categorie: șale – ”Parte a spinării din regiunea lombară” (care corespunde cu locul unde se pune șaua pe cal); șabracă  – ”Pătură înflorată care se așază pe spinarea calului sub șa.”  – Dex.

Dar, rădăcina șa– o regăsim și în componența altor cuvinte: spre pildă, cifrele șapte și șase. În cazul primului cuvânt, aducem în discuție și forma grafică a acestei cifre, grafiată în partea de sus, caligrafic, asemenea cu o șa – ~ -, iar în cazul celui de-al doilea cuvânt – șase -, propunem cititorilor să aibă în vedere felul cum se încolăcește șarpele. Din aceste considerente, venim cu următoarea supoziție, care ar putea șoca: așa-zisele cifre arabe și-ar avea aceeași sursă, având în vedere și fenomenul roirii populațiilor străvechi.

CARTEA COINCIDENȚELOR

Prof. Dr. Const. MIU

 

Cartea doamnei Petruța Petre – El și ea, adică noi  (Libris Editorial, Brașov, 2019) –, prin tematică și trama romanescă, amintește de romanele Sandrei Brown. Este povestea unui cuplu al zilelor noastre, fiecare membru având copii din relații anterioare; el – arhitectul Alex Popescu, ea – Irina Mihai – ”profesoară de română (la Colegiul Caragiale, unde învață Diana, fiica cea mare a lui Alex, și care face româna cu Irina – n. n.), redactor, speaker motivațional, voluntar convins”, după cum putem citi  de pe cartea ei de vizită. Cei doi se cunosc la o petrecere privată, organizată de Vera – o cunoștință comună.

Interesantă, pentru primele capitole ale cărții în discuție, este tehnica structurală, folosită de către autoare – cea a oglinzilor, în sensul că și Alex și Irina trec prin filtrul gândirii și al simțirii, ca într-o oglindă, aceleași aspecte, în legătură cu felul de a fi al fiecăruia, vestimentația și trăsăturile fizice. Mai mult chiar, putem vorbi de coincidențe ale detaliilor (cartea având la bază o multitudine de coincidențe – unele verosimile, stranii, altele reale – n. n.): după plecarea intempestivă a fiecăruia de la petrecere, acasă nici bărbatul, nici femeia nu poate dormi, gândurile lor fiind acapartae de noua cunoștință: ”Nu am închis un ochi, mă port ca un adolescent și nu am nicio explicație. Toată noaptea m-am uitat la ceas, m-am zvârcolit ca peștele pe uscat, nu am reușit să mi-o scot din minte nici măcar o secundă…” – mărturisește Alex (p. 15); ”N-am închis un ochi toată noaptea!   M-am simțit aiurea de tot, gândindu-mă la el! Da, am stat trează toată noaptea cu gândul la el!    M-am zvârcolit în așternuturi, până când n-am mai rezistat, m-am plimbat prin casă, am încercat orice truc, numai să-l scot din gând. – s. n. – se văicărește în sinea sa Irina (p. 22).

Fiecare încearcă să găsească o justificare a plecării intempestive de la petrecere, și într-un caz și în celălalt, primul gând se referă la teama de a nu fi vânat: ”Ea a ales doar să mă alerge, să mă obosească, să mă rănească, dar nu să mă vâneze.” (p. 12); ”Am plecat brusc. Nu vreau să las loc interpretărilor, dar nici în pradă nu mă transform, indiferent de um arată vânătorul.” (p. 13).

O altă coincidență, pe care o putem observa în oglindă, este aceea că și Alex și Iirna rețin frumusețea mâinilor și a ochilor: ”Am și acum în fața ochilor mei mâinile ei mici și delicate, de un alb imaculat (…) Ochii ei străluceau ca două mărgele, când i-a ridicat spre mine…(s. n., p. 19); Cât am păcătuit, privindu-i mâinile albe cu vene proeminente, vizibile la fiecare mișcare, cu degete lungi și drepte, perfecte (…) avea ochii atât de verzi, încât în clipa aia nu mi-a venit decât versurile din poezia lui G. Vieru.” (s. n., p. 24).

Seria coincidențelor continuă: fata mai mare a lui Alex – Diana – și  Vlad – fiul Irinei – ajung să se cunoască și să fie amici, fără să știe că părinții lor trăiesc o frumoasă poveste de dragoste. Și ca suspansul să persiste, autoarea se folosește de tehnica retardației. Vlad îi mărturisește mamei că a cunoscut la Centrul de ajutor social un tip, de care s-a atașat, căci are principii de viață pe gustul său: ”Azi-noapte, la Centru, am cunoscut un tip, cred că-l mai văzusem pe acolo (…) Foarte de treabă! Imediat și-a dat seama că mă frământă ceva și am plecat spre casă împreună (…) Părea rupt dintr-o poveste cu prinți, așa cum îți place ție. Ah! Acum mi-am dat seama, o să-ți fac cunoștință cu el! Chiar vă potriviți, gândiți la fel!” (p. 83). Deși știe că mama sa are pe cineva, Vlad nu se dă bătut și ține morțiș ca Irina să-l cunoască pe tipul despre care îi vorbise de mai multe ori: ”Dacă vrei, poți să mergi și tu sâmbătă și duminică, să ajuți la Centrul social. Ce zici? (…) voiam doar să te întâlnești și tu cu tipul acesta. E super! Și așa n-o să mai pară că vă fac eu lipeala.” (p. 110). Irina va tot amâna întâlnirea propusă de Vlad, însă acesta tot nu renunță, mai cu seamă că ajunsese să lucreze la patron, nimeni altul decât tipul pentru care insista ca mama sa să-l cunoască: ”- Tot te iau cu mine într-o zi, ca să-l cunoști și tu. Nu știi ce pierzi! O să-i dai inelul înapoi imediat  (celui cu care Irina se logodise – n. n.). Ia să vezi! (…) Știu că vrei să scapi de mine, ca să-i scrii mesaje! (logodnicului – n. n.) (…) Poți să-i scrii că abia mâine îl vei întâlni pe cel predestinat.” (p. 391). Tânărul rămâne plăcut surprins, când își dă seama că Irina îl cunoaște pe patronul său, nimeni altul decât Alex, logodicul mamei: ”- Deci tu ești Alex, care intră noaptea în apartamentul nostru? (…) Și eu nu mai sunt nevoit să te laud în fața mamei, ca să o despart de celălalt. Acum se leagă toate în mintea mea. Prea se potriveau descrierile noastre! (…) Mie îmi place foarte mult de Alex: este exact bărbatul pe care îl voiam pentru tine” (p. 402) – îi va spune Vlad mamei sale.

O altă coincidență se referă la Vlad și Daria – fiica mai mică a lui Alex. Veniți în grabă la spital, deoarece micuța avusese un accident (căzuse, se lovise rău și pirduse mult sânge), Alex, Irina și Vlad află de la medicul care se ocupa de pacientă că aceasta are nevoie urgent de o transfuzie de sânge. Pentru că nici Alex și nici Irina și nici Sorin (o cunoștință comună, soțul Verei, în casa căreia primii doi se cunoscuseră) nu sunt compatibili, se oferă Vlad să doneze sânge. Și din aproape în aproape, se descoperă că Vlad și Daria sunt frați: ”Cum a ajuns Daria la tine? De ce? (întreabă, la un moment dat Irina – n. n.) (…) Mama Dariei mi-a fost prietenă bună. Doar prietenă (îi va explica Alex – n. n.) (…) într-o seară, a venit la mine și mi-a spus că e bolnavă. Avea și ea o formă de leucemie rară. La fel ca Daria! (…) M-a făcut să-i promit că voi avea grijă de de fetiță, pentru că urma să fie o fată și că după moartea ei, o voi înfia (…) Daria este sora ta (îl va lămuri Alex pe Vlad – n. n.) (…) Cum? a exclamat Vlad. Simplu: amândoi aveți același tată (care nu este Alex – n. n.) (…) Mă gândeam eu că este ceva ciudat la mijloc. Nu înțelegeam de ce era atracția aia între noi  (…) Avem amândoi semnul ăsta la mână. Am obesrvat asta în timp ce o țineam de mână în salon.” (p. 497, 500).

Dar despre misterul semnului de la mână, avut de Vlad și Daria, vom afla cu siguranță, citind volumul al doilea al cărții, despre care autoarea ne dezvăluie deocamdată doar titlul: Același el, o altă ea.

ÎNSEMNĂRI DE CĂLĂTORIE ale unei firi independente, de tip camusian

Prof. Dr. Const. MIU

  

Al treilea călător (Editura Cartea Daath, Bucrești, 2013) – carte semnată de Zully Mustafa – este o amplă colecție de însemnări de călătorie ale unui peregrin, însetat de aventuri pe cont propriu, precum și de peisaje , descrise cu lux de amănunte. Cartea este structurată în trei părți, la care se adaugă și un Epilog: I. Hai-hui prin lume; II. De capul meu; III. Bărbatul de la capătul pământului; Epilog: A doua intrare în Santiago de Compostela.

Cum era de așteptat, autoarea mărturisește că de multă vreme avea obsesia plecării, evadarea din cotidianul anost și o meserie – cea de jurnalist –, care presupune stres și risipirea energiilor, spre a da publicului senzaționalul de moment, încât pentru autoare ”…nu conta decât că plecam pentru o vreme departe de tot”. (p. 23).

Din primele însemnări, înțelegem că prima dovadă a începerii aventurii este întâlnirea și discuția avute cu un sociolog, originar din Mexic, care ”a acceptat să-mi vorbească, să-mi spună povestea plecării lui pe Camino.” (p. 50). Acesta îi va trimite autoarei, printr-un mail, cântecul pelerinilor, în franceză, urându-i ”Buen Camino!” – cf. p. 59.

Nu puține sunt paginile în care Zully Mustafa evidențiază puterea sa de a se detașa de ceea ce este în jurul ei, această capacitate venind dintr-o luciditate accentuată: ” În balconul meu, de la etajul 3, se lăsa întunericul. Claxoanele mașinilor spintecau orașul în mii de voci asurzitoare, sfâșiind timpane și urcând colesterolul unora peste limitele acceptabile. O liniște ciudată mi-a îndopat urechile și o senzație de calm a uract rece spre timpane. Zgomotele din jurul meu s-au estompat. Nu mai eram acolo cu sufletul. Nici cu inima (într-o convorbire telefonică avută cu fostul iubit, de la care își lua rămas bun, înainte de a pleca în excursie – n. n., C. M.). Vorbeam la telefon cu ceea ce mai rămăsese dintr-un amor de capitală. Și nu de la el îmi luam rămas bun, ci de la mine, cu luciditatea aceea tăioasă, la fel de ireală ca acele ultime zile care vse scurseseră până la plecare, luciditatea aceea pe care o aveam de fiecare dată, când știam că încep ceva important, că fac ce trebuie și că voi ajunge unde mi-am propus, lăsând destul loc pentru suferință și bucurie, dar mai ales pentru tăcere.” – s, n., C. M. (p. 59-60). În alt loc, găsim notații despre adrenalina oboselii, tot cu luciditatea specifică unei firi independente: ”Când eram foarte obosită după ce depășeam un anumit prag, deveneam mai lucidă ca niciodată, și ceva ludic se trezea în mine, o chicoteală inexplicabilă. Un râs negru care se năștea în pântece și urca sus, spre tâmple, amețindu-mă de o bucurie fantastică. O fericire asemănătoare cu emernica asta de insolație, dar în loc să plâng de durere, hohoteam și mai ceream alte șfichiuiri.” (p. 255).

Descrierea unor locuri cu încărcătură istorică ia forma unor reportaje, în care autoarea își etalează informațiile livrești. Iată ce notează Zully Mustafa despre faimosul Cântec al lui Roland: ”Pe drumurile astea s-a născut Cântecul lui Roland, o viziune epică a bătăliei dintre francezii lui Charlemagne și sarazini, o cruciadă pornită pe motive religioase între creștini și musulumani (…) Mi-a plăcut varianta lui Alexandru Mitru, repovestită pentru copiii din România. În care vorbea într-un stil cantabil, aproape șoptit, despre onoare și trădare, despre prietenie și sacrificiu, insistând mai mult pe motivațiile personale care l-au împins la luptă pe Roland, și anume răzbunarea morții lui Olivier, prietenul lui (acset fapt amintește de aceleași motive care l-au determinat pe Ahile să intre în rîzboiul troian, după moartea nefericitului său prieten, Patrocle – n. n., C. M.) (…) Pare-se că exact pe poteca asta, pe care urcam noi, trecuseră armatele franceze (…) Aveam să dăm un pic mai încolo peste fântâna lui Roland…” (p. 80-81).

Descriera unei statuete a Fecioarei Maria – sufocate de fel de fel de obiecte prin care pelerinii credincioși voiau să lase ca amintire dovada devoțiunii lor îi prilejuiește autoarei – de religie musulumană – reflecții amare, rod al lucidității detașate: ”…am datr peste o statuetă a Fecioarei Maria. Avea brațele încărcate cu tot felul de suveniruri lăsate de pelerinii ce trecuseră înaintea noastră, cu ni în urmă sau doar cu câteva ore. Mărgele colorate, talismane, scoici, hârtii cu dorințe, cu rugăciuni, cruci de lemn micuțe, buchete de flori arse de soare, brățări de mână (…) Cum ar putea să te protejeze o statuie sau o simplă rugăciune detot răul pe care oamenii și-l fac unii altora?” (p. 88). Vederea statuii de porțelan ”ca un pom de crăciun mai ciudat, în care în loc de globuri strălucitoare, necunoscuți atârnaseră vise efemere, sute, mii…” (p. 88) îi creează autoarei o imagine deplorabilă, semn că nu aceasta este adevărata manifestare a credinței.

Prezentarea bulevardului Hrmingway din Pamplona, ca și descrierea statuii scriitorului sunt realizate sintetic, reținându-se esențialul, comunicat cititorului și unor virtuali alți pelerini: ”Bulevardul Hemingway, unul dintre principalele din Pamplona, se află chiar în centrul orașului, în fața Corridei. La capătul bulevardului, chiar în partea dreaptă a porții principale a marii arene de unde năvăleau taurii pe străzi, atunci când le venea și lor vremea, se află bustul scriitorului. Ochii lui din bronz încă mai cercetau adevărul din atâtea istorii, pe care le-a notat în carnetele lui, atâtea subiecte pe care le-a verificat la fața locului. Pamplonezii se mândreau cu faptul că orașul lor a găzduit cândva unul dintre cei mai mari scriitori și reporteri ai lumii.” (p. 134).

Chiar înainte de a porni la drum, Zully Mustafa își exprimase dezacordul față de intenția prietenei sale, ALexandra, de a-l invita alături de ele pe ioghinul Alin – mare specialist în astrograme, dar mai ales un masor desăvârșit. (cf. p. 29-31). La un moment dat, ruptura autoarei de grupusculul amintit se va produce: ”Mi-am scos carnetul de drum și-am început să scriu, ca să mă mai liniștesc (…) Cel puțin acum nu mă mai simțeam vinovată că-mi văd de treburile mele. Eram pe cont propriu, cum fusesem mai mereu.” (p. 267).

Așa cum apreciam la începutul considerațiilor noastre despre acest op și felul de  a se manifesta al autoarei, firea sa independentă, ușor revoltată, relevă structura sa de sorginte camusiană: ”În relațiile cu oamenii, am învățat să nu mai am așteptări, ci doar să mi le împlinsec pe ale mele.” (p. 165).

Să mai spunem doar că la o eventuală a doua ediție a acestei cărți, îi sugerăm autoarei să renunțe la așa-zisul cuvânt înainte, căci prin nimic nu stârnește cititorul nici spre lectură și nici spre apetența pentru călătorie!