Grupaj: ”Poeme nerostite”

volum de versuri în curs de pregătire semnata de

Mihaela Roxana BOBOC

Tălpile cuvintelor

fiecare om își cunoaște la un moment dat îngerul;

stând la masa de scris poetul plânge

îngerul lui întârzie astă-seară prin cotloanele copilăriei

are mâinile pline de cretă și miroase a baloane de săpun,

poetul așteaptă o oră sau mai multe

se așază pe canapeaua freudiană și întoarce ceasul –

la ora 3 a dimineții îngerul se întoarce în trupul nopții și plânge

poetul doarme, vezi bine, are pe chip încercările șchioape ale zilei

și pe tine la căpătâi –

femeia poemelor inegale,

femeia cerului,

îngerul de femeie care rătăcește bolnav în haina fără buzunare a poetului

nimic al lui, Doamne!

sâmburele de poem îi încolțește pe buze

când ridică durerea pe umeri

îngerul vede și tace,

îngerul vede și vindecă

anotimpul când se făcea a ploaie –

din pieptul lui stropi incolori ating chipul femeii,

cerul din ea ațipește la marginea dimineții

norii se destramă

în visul poetului –

îngerul are gustul caiselor coapte

când sărută tălpile cuvintelor

copilul din mine doare

cât toate poemele la un loc.

 

Vremea mărturisirilor

 

în crângul orașului meu

minutele se cern în căutarea celui mai bun poem,

care să-ți vorbească despre iubire fără să explice cum

dintre toate gurile pe care le-am sărutat

sărutul tău s-a adâncit în povestea începută invers –

de la adio către prima mângâiere

am așezat un intermezzo absurd de liric,

în casa gândurilor mele un înger păzește fereastra –

arunc din când în când iubirile de carton

iar el le prinde în zbor fără lumină,

le îngroapă într-un lut moale

unde îmi arunc bănuții de noroc ca-ntr-o fântână –

o femeie aidoma mie se ridică noaptea din lutul acela

și poeții o prind în brațe,

o sărută până ce buzele îi crapă de sete;

în poemul acela fără titlu

via dolores ridică pipa păcii

absent, trupul meu se înfășoară în ploaie

e liniște și sub mine poetul doarme cu mâna pe femeia care pleacă din poem

într-o scorbură plină de rugăciuni;

nu înțelegeam de ce oamenii atârnă în ramuri ofrande zeilor

când singura jertfă e strânsă în tine și macină timpul,

praful lui se așază pe ridurile cuvintelor –

înlăuntrul meu moara huruie

semn că Dumnezeu nu m-a uitat.

 

Mama atinge bulgărele rostogolit din lună

 

 

mama scoate timpul din mânecă

îmi șterge lacrimile

apoi ține soarele sub genunchi –

candela din suflet întinde brațele

spre copilul din mine:

hai să vedem zăpada cum se așterne domol

peste creștetul poeziei!

drumul mi se încurcă în snopii de ceară,

mama atinge bulgărele

rostogolit din lună,

să înghită nopțile

când sfinții coboară din icoane

și mâinile ei

dezleagă șireturile copilăriei
să mă ierți, mamă,

scriu rar deși

poeții spun adesea

te iubesc;

pânza se țese singură,

copilul întinde pasul dincolo –

doar ochii țin dimineața flămândă

adulmec orele duminica,

când timpul e o anafură în potirul cu vin

și tu stai înăuntrul lui

cu soarele sub genunchi

 

să mă ierți, mamă,

poezia seamănă cu tine –

are trupul iernii și prea mult dor în raniță

aleargă sălbatic prin lume

și uneori se adapă din suflet ca dintr-o tipsie

pe care ai așezat copilăria

prefăcută în chihlimbare.

 

Laotong (să scriu despre tine e o dependență asumată)

 

femeile laotong știu că viața e o adiere de dor

își țin în brațe sufletul, îl legănă în nopțile cu lună

picioarele lor mici răzbesc prin suferința scrisă într-un evantai –

femeile știu aproape totul despre copiii lor,

despre tabieturile bărbaților și despre torsul cuvintelor,

când dimineața se așază între inimă și cuget

mai beau o ceașcă de ceai în iatacul înțesat cu speranțe și pânze,

altfel scrierea lor respiră

ca o icoană pe care o strângi la piept până te doare –

și tu mă dori când simt că anotimpul trece prin poemele mele

răzvrătindu-se din ce în ce mai tare;

au ajuns târziu la mine necuvintele –

cu gândul că evantaiul se va deschide într-o zi,

mă agăț de umerii unui Dumnezeu blând și aștept

poemele să-și ridice silabele de pe chipul femeilor

pe care le-am iubit –

fiica mea va alerga liberă,

va îmblânzi caii din suflet la porțile orașului,

mama țese o pânză din rugăciuni și așteaptă ora când toate ale pământului dorm

cerul iese din matcă și mâinile ei îl primesc,

mama mamei mele doarme un somn cât toți anii mei

nu știu dacă e mult, știu că inima ei bate înlăuntrul meu și uneori tace să-l aud pe Dumnezeu;

e vremea semănatului,

femeile îngroapă cuvintele și ce rămâne lasă hrană păsărilor care ciupesc zorile –

scriu de parcă am adunat la râu toate durerile lor într-o albie,

spăl fața femeilor mele, le sărut ochii și aștept.

 

CURIOZITATE

Const. MIU

– Auzi, tu cum vezi relația noastră? se trezi vorbind într-o zi coana Fulvina, imitând-o pe o damă, dintr-o reclamă publicitară.

Preotul Demirel își făcea de lucru la birou, scriind ceva într-un registru și nu dădu importanță unei întrebări de-a dreptul stupide.

– Te faci că n-auzi, părinte? Sau te deranjează sinceritatea mea!?

Preotul își puse ochelarii și o cercetă cu luare-aminte. Nu se grăbi să răspundă. Își văzu mai departe de scris.

– Auzi, tu cum vezi relația noastră? se auzi iar întrebarea.

Și pentru că preotul continua să-și vadă impasibil de ale lui, coana Fulvina se ridică de pe fotoliu și începu să se apropie de birou, repetând:
– Auzi, tu cum vezi relația noastră?

Preotul ridică ochii în tavan, ca și cum s-ar fi gândit bine ce răspuns ar trebui să dea unei astfel de întrebări existențiale. Apoi, își văzu liniștit de lucru.
Când preoteasa ajunse în dreptul biroului și tocmai se pregătea să mai pună încă o dată întrebarea, aceasta tresări la gestul brusc al părintelui Demirel, care ridicase brusc capul din registru, își sprijini cotul stâng de birou, cu degetul mare întins lateral, iar cel arătător depărtat şi îndoit, încercă să prindă în fanta dintre cele două degete capul preotesei.

– Jumătatea mea, veni sec răspunsul.

Cu siguranță nu era cel așteptat. Femeia se trânti pe fotoliu și își acoperi fața cu palmele. Oftă din greu.

– Jumătatea plină sau aia goală? ceru lămuriri coana Fulvina.

Preotul Demirel se lăsă pe spate și aruncă pixul, care căzu cu zgomot peste registru. Se văzu nevoit să explice situațiile posibile, îndoind câte un deget:
– Dacă spun plină, o să-mi scoți ochii că nu văd decât că ești cam plinuță, ca să nu spun grasă… Dacă spun goală, e mai rău!… Parcă te și aud urlând: „Părintele se uită la filme deochiate!”
– Și ce, ori nu e așa?!
– Vezi că spui prostii!
– Jură că nu te uiți la filme d-alea! ceru preoteasa.
– Ei, cum o să jur?!… E păcat! se apără preotul.
– Măcar recunoaște că așa e…
– Nu mă uit, cum să mă uit! se răsti Demirel.
– Da’, ce faci, dacă nu te uiți?
– Mă documentez.
– Cum adică te documentezi, când io văd că te uiți!
– Ca să le vorbesc oamenilor, să se ferească de păcatul trupesc, trebuie mai întâi să văd și eu ce-i cu el… Nu o pot face pe deasupra!… O să zică lumea că vorbesc ca din cărți. Oamenilor trebuie să le vorbești pe înțelesul lor, adică lor le trebuie exemple concrete!
– Aaa, și tu le povestești scenele fierbinți, ca exemple concrete…
– Păi, în școala generală, am luat premiu’ pentru cel mai bun povestitor! se mândri părintele Demirel.
– Acum pricep de ce te-ascultă cu gura căscată toate babele, se lămuri coana Fulvina.
– Ai, că și pe tine te-am văzut așa, se apără preotul. Dacă nu ți-ar plăcea, n-ai rămâne ca ele!
– De mâine, îl pun pe Pantelică să strângă semnături, spuse coana preoteasă, fără să ia în seamă ironia.
– Ce să faci cu ele?
– Când ducem cotizația la Patriarhie, le spunem să-neapă negreșit demersurile pentru canonizare.
– A cui?
– A ta, părinte.
– Cum să mă canonizeze?
– Dacă e nevoie și de credincioși drept-mărturisitori, Pantelică face rost și de-așa ceva!… Cu câte zece euro de căciulă, strângem două-trei milioane!… Avem de unde, nu te zgârci!
– Bine, da’ crezi că o să vrea? și aici preotul îndreptă capul în sus de câteva ori.
– Se duce lumea peste el, dacă nu vrea! asigură coana Fulvina. Lumea vrea să vadă pe noul Ioan Gură de Aur, încă din viață!
– Știi cum îl dăm pe brazdă?
– ‘Ai, s-auzim!
– Instituim o taxă dublă.
– Cum adică dublă?
– Una la intrare și alta la ieșire: aia de la intrare, ca să intre în transă, iar ailaltă, ca să nu rămână gură-cască!
– Și taxa dublă o dăm acolo?
– Numai aia de intrare! Ailaltă o păstrăm noi, ca să ne recuperăm investițiile pentru semnături și mărturii!

După ce primi listele cu semnături și casetele video și audio ale drept-mărturisitorilor, casierul de la Patriarhie îl întrebă pe părintele Demirel:
– Auzi, tu cum vezi relația noastră?

 

SIMȚIRI

Mihaela-Daniela Ștefănescu

Volumul de poezii sugestiv intitulat „Sânge balcanic” este compus din trei părți bine închegate și strâns legate între ele, ce fac referire la trecut, prezent și lumea imaginară pe care poetul a creat-o în jurul lui precum o carapace a sufletului, a caracterului și propriilor lui simțiri.

Poeziile sale, deși par a avea un caracter de revoltă, ele sunt de fapt o constatare a realității dure trăite în trecut, dar și în prezent de noi toți, citez:„ avem , bineînteles, un rol și noi/ de curve și de trădători,/ de masochiști, violatori de tratate,/ suntem ce-i ce-l înjunghie pe la spate/ pe frate//.(„ Zvasticato”- pag. 7).

„ Sânge balcanic” este o comparație între ceea ce am fost și ceea ce suntem, ceea ce am trăit și ceea ce trăim, o comparație între două epoci, ce au aparținut întregii lumi și care, pe de o parte, i-au adus poetului nostru dezamăgire contemplativă, iar pe de altă parte dezgust și repulsie la tot ce se întâmplă în întreaga societate, motiv pentru care în a treia parte a acestui op, poetul descrie o lume imaginară creată doar în jurul său asemeni unui scut prin care ar vrea să nu se piardă speranța, bunul simț și încrederea în sine și aș exemplifica aici cu poeziile: „ Evrika”, „ Efemeride”, „ Gânduri” și „ Labirintul gândurilor”.

Acest volum de poezii, deși lasă impresia că aparține unui om plin de revoltă, dezgustat de tot ceea ce se întâmplă în jurul lui, este de fapt o constatare a sentimentelor reale pe care le trăim cu toții, dar pe care, mulți dintre noi nu avem curajul de a le expune. În același timp este un îndemn la a nu ne pierde încrederea în noi, simțul moralității și al eticii, speranța și în aceiași măsură optimismul. Citez: „ Acum vreau liniște/ Vreau zâmbet/ Vreau viață/ Mi-am osândit trecutul/ ghețurilor veșnice/ Acum privesc prezentul/ Și-i îi surâd viitorului/ Mulțumescu-ți Doamne/ Că mi-ai arătat cărarea/ Și că mă alimentezi/ Din nou cu viață.//.

(„ Trecut osândit”- pag. 143).

Este un  îndemn adresat tuturor de a recunoaște față de noi înșine, nemulțumirea   sufletească,  morală, dar și materială, precum și un îndemn în a nu ne pierde spiritul națiunii din care facem parte.

Cu toate acestea, poetul încearcă să ne reamintească și despre frumusețea acestei lumi sperând că în acest fel va trezi din nou în noi speranța și optimismul că totul se va îndrepta și va fi bine și vom ști să fim și să gândim uman, depășind astfel, starea de instinct sălbatic ce planează asupra noastră.

În concluzie, Cosmin Ștefănescu este un poet complex, plin de originalitate, care reușește, prin poezia sa,să ajungă în mintea și sufletul nostru ca o alinare, dar în același timp, într-un mod încurajator și ca un îndemn de a ne trezi din starea de amorțeală și rutină în care ne complacem și de a prinde curaj, din nou, în a deveni mai umani, etici și morali atât ca individ, dar și ca națiune. Citez: ” Ce greu îmi este să înțeleg/ Ce se întâmplă cu ăst neam/ Care s-a luptat să fie întreg/ Și nu prea este întreg//”.(” Pseudo- muzică”- pag. 158).

TIMP, VREME, VREMURI

Lansarea volumului de versuri

“SÂNGE BALCANIC” de Cosmin  Ştefănescu

  • Ediţia a II-a revăzută şi adăugită –

Ed. Sfântul Ierarh Nicolae, Brăila, 2015

 

         Am recitit versurile lui Cosmin Ştefănescu şi mă întrebam, retoric, prin ce vremuri ne e dat să călătorim…mă gândeam că suntem un soi de păpuşi fără aţe… sau cu ele invizibile… că avem parte, prin trecerea noastră, de paradoxuri menite să ne transforme din oameni în … ce? Nu am ştiut să-mi răspund…sau poate că mi-e frică de răspuns…

Omul Cosmin Ştefănescu, nu omul acestor timpuri, ci trăitor prin el, prin timpul acesta încărcat de revoltă, de patimi, de răutăţi şi de nedreptate, debusolante, cel mai adesea, încearcă prin puterea cuvântului scris să-şi explice, să-şi răspundă…(“Greşeală poetică” – p.98), să pună în lumina reflectorului cauze şi efecte……(“Reflector” – p.87)

Uneori cu răspuns, de cele mai multe ori rămânând între întrebare şi răspuns trei puncte de suspensie… ştiind că întotdeauna va urma “ceva“ care să ne transforme, să ne năucească, să ne mire, să ne determine să ne agăţăm de viaţă, să ne ancoreze din trecut spre viitor…(“Şansă” – p.131).

Avem, cu toate acestea, şansa gândului bun şi al bunei-credinţe, şansa reînvierii…(“Trecut osândit” – p.143)

Aceste trăiri din aceste derutante vremuri pe care le “vremuim” împreună, Cosmin Ştefănescu le-a “înscris” spre a fi şi a rămâne, pentru că,  şi acesta este un soi de răzvrătire. (“Întrebări retorice” – p.147)

Şi dacă nu ţipi, scrii.

Şi dacă ai strigat în pustiu şi vorbele au zburat cu vântul, aceste rânduri scrise rămân să vorbească, să spună, să strige, să amintească…

Îi urez lui Cosmin Ştefănescu, aşa cum îi uram în 2007, aceeaşi „peniţă uşoară” şi că îi împărtăşesc bucuria  volumului tipărit…

La mai multe!

Carmen RADU

             12.XI.2016

SANGE BALCANIC – recenzie

Petruta PETRE

Volumul de poezii Sânge balcanic al scriitorului Cosmin Ștefănescu impresionează cititorul  încă de la primele versuri. Pe de o parte descoperim un poet cu o vastă cultură istorică însetat de aflarea adevărului, iar pe de altă parte ni se dezvăluie în fața ochilor un suflet sensibil, plin de dragoste și de frumos.

sam_3983

Cunoscându-l oarecum pe poet, am încercat să pătrund mai adânc sensul conotativ al cuvintelor pentru a ajunge la eul creator. Deși la început cititorul este șocat de tonul dur și ferm, încet, încet ajunge să vădă sensibilitatea  și dorința eului de armonie cu sine și cu ceilalți.

Sunt atinse toate sferele existenței, latura politică este ușor ironizată, figurile politice capătă aspecte grotești, poetul fiind scârbit de atitudinea acestora față de societatea românească aflată în decădere.

Mi-a atras în mod deosebit atenția poezia Înstinct primar. care este poziționată a doua în volum, dar care poate fi considerată o artă poetică ( ars poetica – poezia manifest). Poetul își exprimă aici viziunea despre lume și rolul poetului în societate. Această poezie poate fi laitmotivul volumului, acest instinct primar cu care ne naștem: credința. patriotismul, iubirea față de aproape.

sam_3984

Poezia are la bază antiteza  eu-lume și este o confesiune lirică: îmi este mult mai ușor/ să spun lucrurilor pe nume/ cu creierul înotând în mocirla alcoolului… Eul mărturisește că poate schimba această lume asemeni unui vrăjitor, lucrurile par o joacă de copil, dar pentru asta ar trebui ca lucrurile să înceapă de la zero c-aș mai inventa o dată istoria…

L-am văzut în această poezie, ca în multe altele, pe Cosmin Ștefănescu, un descendent  al lui Tudor Arghezi, valorificând în poeziile sale estetica urâtului (capacitatea limbajului poetic de a transforma orice cuvât, orice materie lexicală în materie poetică). Este cunoscut faptul că poemele lui Arghezi au fost primite cu reticență la început, criticii au fost duri, pentru ca ulterior să i se recunoască adevărata valoare (Nicolae Iorga afirma: poemele cuprind ceea ce poate fi mai scârbos ca idee și ce poate fi mai ordinar ca formă). Cosmin Ștefănescu nu se teme de cuvinte și nu dorește în mod vădit să fie pe placul tuturor, el transmite ceea ce gândește, ceea ce simte. Este conștient de mesajul său, tocmai de aceea folosește verbe la modul conjunctiv, timpul prezent, reușind să exprime cât mai simplu posibilitatea de a face totul din nou.

sam_3988

Majoritatea poeziilor au o construcție astofică, lipsite de rimă ( vers alb),  cu măsură variată, figura de stil predominantă este metafora, iar ca procedeu artistic întâlnim ingambamentul.

Pe tot parcursul lecturii am pendulat încercâd să-l încadrez într-un curent literar, poetul, contemporan fiind, păcălește ușor un cititor neavizat prin abordarea sa. Te întrebi dacă nu cumva citești ceva aparținând  roamantismului ( Mihai Eminescu) sau modernismului ( Tudor Arghezi sau Lucian Blaga). În mod cert, pot afirma că poemele au o valoare incontestabilă.

Bun cunoscător al religiilor, înflăcărat apărător al istoriei neamului, dornic să redescopere originile acestui popor, încearcă prin versurile sale să trezească spiritul național, să reaprindă în sufletele oamenilor dragostea de țară. Poeziile care dezvoltă ca temă istoria, sensibilizează prin forța interioară, prin mesajul profund pe care reușește să îl transmită, prin folosirea șocantă a vocabulelor (Zvasticato,Atunci, Luminița de la capătul tunelului,Era morilor de vânt, Smog în Balcani, Meditație despre vină și iertare ș.a.). Pentru a valorifica cunoștințele religioase, poetul folosește versete ca motto sau introduce o temă religioasă : judecata de apoi, aruncarea cu pietre, elocvente pentru acestă etapă este poezia Sodoma și GomoraPoezia fără sfârșit (pagina 21), o poezie superbă despre viață, un îndemn adresat tuturor la bunătate, la liniște. Deși multe cuvinte sunt folosite cu sens conotativ, cuvinte din masa vocabularului, totuși mesajul este simplu. Ceea ce părea incifrat devine descifrat, clar în fața cititorului : Un sfat: caută să înțelegi sensul cuvântului,/ caută să fii ca un puf pe aripa vântului, lasă-ți cuvântul să se scalde în miere,/ lasă-l căci timpul se scurge și piere. De asemenea, în această creație, predomină verbele la imperativ, sfatul fiind blând de această dată, și verbele la conjunctiv care fac ca totul să pară posibil. Cuvântul stă la baza creației, dar și la baza comunicării – poezia devine o punte între poet și lume. Cuvântul este de fapt piatra de temele, divinatatea, iar acest lucru este bine punctat în poezia La început a fost…, făcânt o trecere atât de subtilă de la religie la ficțiune.

sam_4012

Din poezia Acuarelă ne arată cât de repede se destramă totul, ne învață efemeritatea în cuvinte simple, este o lecție de viață în culori: alb-negru, roșu-alb… metafore ce semnifică pământul și sângele, viața. Poetul ne atrage atenția la final și ne face conștienți că ceea ce am citit nu-i doar ficțiune: Totul se întâmplă în acuarelă / Și chiar în realitate. Adverbul chiar utilizat în versul final, întărește veridicitatea spuselor, finalul fiind închis, fără posibilități de evadare.

Bine-nțeles că dragostea nu putea să lipsescă din acest volum, fie că este o iubire împlinită, fie că este numai un vis sau o dorință, fie că că este o iubire pierdută, ea rămâne sentimentul care înnobilează omul. Scrisoarea unei inime ucise (de remarcat aici forma arhaică a substantivului inimă, declinat la dativ-genitiv, inime),  debutează cu dorința arzătoare a unei metamorfozări: Aș dori să fiu o floare, dar transformarea nefiind posibilă, eul își asumă rolul de muritor, suferă din iubire și pentru iubire, luptă pentru visul său, conștient de rănile încă vii, încercă totul pentru recâștigarea dragostei. Nu este laș și nu renunță, pentru ca în final ca deșteptat dintr-un vis să descopere că absența dragostei produce durere – un sentiment ce acutizează realitatea.

În multe poezii, poetul cinstește memoria înaintașilor. Încearcă și reușește să trezească dintr-un somn profund omenirea, să o facă conștientă de valorile naționale uitate sau abandonate în mâinile altora. Multe poezii sunt concepute ca un strigăt ascuțit, ca o sirenă. Nuanța adevărului (pagina77) este o poezie care strigă prin toți porii pentru ca adevărul să devină miracol. Poezia este o odă adusă marelui sculptor Constantin Brâncuși și este elogiată  coloana infinitului. La final apare perechea de anonime: neadevăr –adevăr, este de remarcat alegerea poetului, el nu folosește termenul minciună, ci preferă forma negativă a cuvântului adevăr, tocmai pentru ca miracolul să poată deveni credibil.

Am observat obsesesia poetului pentru mediu acvatic, peștele sau zodia pești făcând subiectul multor poezii, devenind asfel un simbol al creațiaei. Să fie oare numai o coincidență sau are legătură cu zodia în care s-a născut poetul ?

Parcă în mod conștient poetul a păstrat în finalul volumului o serie de poeme care emană un puternic sentiment patriotic. Poemul Adevărații voievozi (Înapoi în viitor) impresionează prin complexitatea temei tratate, prin numărul imens de personalități elogiate, dar și prin seriozitatea mesajului transmis către generația tânără. Un fel de Epigonii, dar de astă dată Eminescu este modelul demn de urmat.

Citind până la final final volumul am remarcat temele predilecte ale liricii ștefănesciene: istoria ocupă locul promordial, iubirea și timpul. Poetul este un magician, se joacă cu lexemele, oferindu-le conotații neașteptate.

Recomand cu mare drag toturor să citescă volumul de pozii semnat Cosmin Ștefănescu și sper ca în anii următori să apară și în manualele de limba româna, astfel încât strigătul lui mut  să ajungă la generațiile tinere.