DEPLINĂTATEA MATURITĂȚII CREATOARE

Prof. Dr. Const MIU

membru USR, Filiala „Dobrogea”

Cine vrea să vadă, să cunoască și să înțeleagă evoluția zicerilor poetice semnate de doamna Theia Presadă – poetă  trăitoare în Dublin, Irlanda – trebuie să citească volumul său de versuri, Alexandrina (Editura Proșcoala, Râmnicu Vâlcea, 2019).

În volumul amintit, o primă categorie o formează creațiile pe tema dezrădăcinatului. Ilustrative, în acest sens, sunt poeziile Regina mea, Mirajul Occidentului, Rute diferite.

O altă categorie de creații este axată pe prozaism, stilul narativ fiind predominant. Aici amintim Nălucă, printre armonii, Speranța, Lacrimă de dor. Dacă Vis magic, în doi are un vădit iz de poveste, elocvent fiind pluralia tantum („Am cuprins atâtea continente în noi/ și tărâmuri de vis cum nu s-au aflat/ ți-am fost Zână bună, mi-ai fost Împărat/ aștri și îngeri ne-am fost – vals în doi”), în Cu inima în primăvară, maniera descriptiv-narativă amintește de pastelurile lui Alecsandri: „Pe o colină, în primăvară, stă ciuta și al ei puiuț!/ Mugurii dau să plutească, adiați de-un vânt călduț./ Par s-asculte bucuria ce-o vestește firul ierbii,/ Când vor fi toți, laolaltă, restul ciutelor și cerbii.// În văzduh, tresaltă păsări, nu-s din cele alarmate/ Se rotesc a-mperechere… vânătorul e departe./ O cobză de greieraș își rescrie armonia…/ Parc-așteaptă înserarea, să-și înceapă simfonia.// Peste punte, trec codane, spre izvorul fermecat,/ Mlădioase și sprințare, căci e timpul de udat!”

Partea cea mai consistentă din cele 422 de pagini ale volumului Alexandrina aduce în prim-plan fluxurile și refluxurile unui suflet ardent, tectonica acestuia relevând chemări, împliniri, dăruiri (vom aminti aici doar câteva dintre cele mai valoroase: Vin!, Imn de slavă, Pe legea sărutului, Alb de catifea, Reverență, Iubire!, Gențiana purpurea), dar și reproșuri, dublate de un noian de dezamăgiri – Transplant de fluturi fiind cea mai elocventă creație. Lăsăm cititorului plăcerea de a urmări zborul acestui suflet însetat de frumos, pentru care iubirea este una ziditoare.

Aducem în discuție un aspect ce nu a mai fost sesizat nici de către prefațatorii la celelalte volume ale doamnei Theia Presadă, nici de către cei care au făcut referiri la creația poetică a autoarei. Este vorba de ironia înțelegătoare, dublată de parodie. Bunăoară, în Dilemă, la început, autoarea mimează naivitatea, ca mai apoi refuzul tranșant să îmbrace haina ironiei: „M-ameninți cu răpirea, dar știi, am o dilemă:/ Nu înțeleg nicicum: <<Ce-i dragostea supremă? >> / Așa că-ți spun cinstit: nu m-aștepta la toamnă/ Via să ți-o culeg, eu sunt o doamnă!”

Însă, locul unde poeta se dovedește a fi o adevărată maestră a ironiei este microsecțiunea din volum, rezervată colindelor. Spre exemplu,, în Colindă de Halloween, remarcăm autoironia: „Așadar, costumul Evei, chiar de pare desuet,/ Mai salvează o lățcaie între maluri de buget.// N-am teamă, de ce m-aș teme?… rafale de artificii/ Vin să-mi netezească visul, așa, împotriva fricii/ Nu care cumva, zorită, vulnerabilă, plăpândă/ Să se răzvrătească duhul și iubirii să mă vândă.”. Colinda Julietei este abordată în registru parodic: „Fraged, pieptul Julietei, tresări în tril duios/ dintre fluturași și murmur, când zări pe Făt Frumos, / (…)//  S-a ițit, drag, Făt Frumos-ul, la cravată și costum,/ Asudat, de cazna, – i spune: <<Fericit voi fi postum…/ dacă sufletu-mi se duce, dusu-m-am, mă duc și eu/ în aceeași Odisee, până Sus, la Dumnezeu! >> / Și sorbi, sorbi ce-i fuse scris… otravă/ văzând tragicu-i destin, prăvălindu-se-ntru slavă.// Vestala, îndrăgostită, lăcrimase în pocal/ elixirul tinereții și un strop de senzual.// <<Julieta mea zăludă, spune sincer, cui te dai? >> / <<Vai, Romeo… Ah, Romeo, Colțișorul Meu de Rai!>>.

Prin tematica abordată, ca și prin tehnicile multiple de realizare a creațiilor, volumul Alexandrina relevă deplinătatea maturității creatoare a poetei Theia Presadă.

OMUL – EXPERIMENT AL EXTRATEREȘTRILOR ANTICI

Prof. Dr. Const. MIU

Savantul american Dr. Ellis Silver este de părere  în noua lui carte – Oamenii nu sunt de pe Pământ  – că oamenii nu sunt originari de pe planeta Pământ, ci au fost aduşi pe Terra de extratereştri, cu zeci de mii de ani în urmă, ca pedeapsă pentru comportamentul duplicitar al rasei: Se presupune că deşi omul este specia cea mai dezvoltată de pe planetă, dar este surprinzător de inadecvat adaptat şi prost echipat pentru mediul de pe Pământ. Este afectat de lumina soarelui, are o aversiune puternică pentru produsele alimentare care apar în mod natural, iar rata bolilor cronice este ridicol de ridicată”, a mai adăugat savantul american în cartea sa. Potrivit lui Ellis Silver, neanderthalienii, cum ar fi Homo Erectus, ar fi fost încrucişaţi cu alte specii, poate de la Alpha Centauri, care este cel mai aproape de sistemul nostru solar. ”Acest lucru sugerează, pentru mine cel puţin, că omenirea a evoluat pe o altă planetă, şi poate am fost adus aici ca o specie foarte dezvoltată”, a mai adăugat cercetătorul.

În sprijinul afirmațiilor făcute de către Ellis Silver, care ar putea trece drept o speculație de tip SF, vom aduce în discuție textul biblic: „Şi a luat Domnul Dumnezeu pe omul pe care-l făcuse şi l-a pus în grădina cea din Eden, ca s-o lucreze şi s-o păzească. A dat apoi Domnul Dumnezeu lui Adam poruncă şi a zis: <<Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit! >>” (Facrea, 2: 15-17). Din pasajul subliniat de noi, reiese faptul că divinitatea nu amenință, ci avertizează pe Adam, prin intermediul registrului verbal. E vorba de viitorul ipotetic, având valoare stilistică de condițional, însă și acest mod verbal trebuie înțeles ca formulare imperativă: dacă mănânci din pomul cunoșterii binelui și al răului, în acea zi mori ! Edenul despre care textul biblic spune că trăia Adam ar putea fi planeta pe care a fost conceput omul, așa cum susține Elis Silver. Dacă avem în vedere contextul mai larg al textului biblic, din Facerea (cpitolul 3, versetele 16-23, în special fragmentul subliniat de noi mai jos), vom înțelege că nu despre moartea posibilă e avertizat Adam, cide faptul că va fi pedepsit.

În Facerea, 3: 16-23, după ce Dumnezeu și-a dat seama că Adam și Eva au încălcat porunca divină, putem citi următoarele: „Iar femeii  i-a zis: <<Voi înmulţi mereu necazurile tale, mai ales în vremea sarcinii tale; în dureri vei naşte copii; atrasă vei fi către bărbatul tău şi el te va stăpâni>>. Iar lui Adam i-a zis: <<Pentru că ai ascultat vorba femeii tale şi ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit: Să nu mănânci, blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale! Spini şi pălămidă îţi va rodi el şi te vei hrăni cu iarba câmpului! Din sudoarea fetei tale îţi vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care eşti luat; căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce>>. Şi a pus Adam femeii sale numele Eva, adică viaţă, pentru că ea era să fie mama tuturor celor vii. Apoi a făcut Domnul Dumnezeu lui Adam şi femeii lui îmbrăcăminte de piele şi i-a îmbrăcat. Şi a zis Domnul Dumnezeu: <<Iată, Adam s-a făcut ca unul dintre Noi, cunoscând binele şi răul. Şi acum nu cumva să-şi întindă mâna şi să ia roade din pomul vieţii, să mănânce şi să trăiască în veci!…>>. De aceea l-a scos Domnul Dumnezeu din grădina cea din Eden, ca să lucreze pământul, din care fusese luat.” Prima frază pe care am subliniat-o în fragmentul reprodus, din perspectiva teoriei extratereștrilor antici trebuie înțeleasă în felul următor: conștiința supremă înțelege că Adam, mâncând din fructul interzis, „s-a făcut ca unul dintre Noi, cunoscând binele şi răul”, adică a devenit egalul celui care l-a conceput. Pericolul mai mare este dezvăluit în fraza următoare, pe care am subliniat-o: „Şi acum nu cumva să-şi întindă mâna şi să ia roade din pomul vieţii, să mănânce şi să trăiască în veci!” Asta înseamnă că dacă Adam a gustat din fructul interzis, el va continua să mănânce și, prin urmare, va deveni nemuritor, precum tutorele său. Și aici, se cuvine să precizăm că că traiul în veci al lui Adam, din perspectiva Creatorului, înseamnă că și el ar putea astfel să devină creator. Până la gestul consumului din fructul interzis, Adam și Eva erau obiecte/ păpuși confecționate, după comiterea acestui act, ei capătă conștiință de sine (și-au dat seama că sunt goi și s-au rușinat, ascunzându-se de cel care i-a făcut). Dar pentru că pe acea planetă nu putea fi vorba de sclavie, Adam trebuia să fie expulzat din locul unde a fost conceput și trimis în locul de unde a fost adus materialul din care a fost zămislit – „pământ eşti şi în pământ te vei întoarce”. Ca atare, expulzarea de pe planeta „Eden” trebuie înțeleasă ca pedeapsă pentru comportamentul duplicitar al rasei, dar mai ales pentru posibila îndrăzneală a   creaturii de a se crede creator. Adam va deveni „sclav” sieși pe pământ: „…blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale! Spini şi pălămidă îţi va rodi el şi te vei hrăni cu iarba câmpului! Din sudoarea fetei tale îţi vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care eşti luat.”

După cum s-a văzut în cele arătate mai sus, textul biblic recunoaște în mod indirect , așa cum opinează Dr. Ellis Silver că „oamenii nu sunt originari de pe planeta Pământ, ci au fost aduşi pe Terra de extratereştri, cu zeci de mii de ani în urmă”, ca pedeapsă pentru comportamentul duplicitar al rasei.

Să mai spunem doar că ținând cont de faptul că sunt trei rase de om trăitoare pe planeta Pământ – albă, galbenă și neagră – înseamnă că din trei locuri diferite Pământul a fost populat cu oameni, ca experiment al extratereștrilor antici.

 

OMUL-REPTILĂ

Prof. Dr. Const. MIU

În noua serie a documentarului EXTRATEREȘTRII ANTICI, difuzată în data de 25. 09.2019, autorii au adus în discuție posibilitatea ca rasa umană să fi fost rezultatul experiențelor de laborator, sub aspectul mutațiilor genetice, al unei rase de extratereștri – REPTILIENII. Așa se explică multiplele basoreliefuri sau statui de „zei”, în accepția strămoșilor noștri, care se găsesc pe tot mapamondul.

Conceptul de reptilieni pe Pământ a fost popularizat de David Icke, un teoretician al conspirațieicare crede că un popor de reptilieni ce-și pot schimba forma controlează lumea noastră luând înfățișare de oameni și câștigând puterea politică cu scopul de a manipula societatea umană. David Icke a afirmat în repetate rânduri că mulți dintre liderii mondiali sunt reptilieni sau sunt posedați de către reptilieni în încercarea acestora de a obține puterea pentru a conduce rasa umană.

Descrieri variate ale unor umanoizi reptilieni sunt comune în miturile și legendele multor culturi de-a lungul istoriei.

Astfel, în Mezoamerica antică, Quetzalcóatl (a se vedea foto 1)  este numele aztec al divinității descrise ca fiind un șarpe cu pene. Numele Quetzalcoatl înseamnă, literal, șarpele înaripat. La maiași, avea numele Kukulkan (a se vedea foto 2). 

În Grecia antică, primul rege mitic al Atenei – Cecrops I – era pe jumătate om, jumătate șarpe. Apare pe o friză de pe altarul lui Zeus din Pergam (foto 3).

 

 

 

 

 

 

În cultura egipteană antică găsim imagini cu Sobek, zeul cu cap de crocodil (foto 4).

 

 

 

 

 

În scrierile și legendele din India, Naga sunt descrise ca ființe reptiliene care locuiesc în subteran și care interacționează cu ființele umane de la suprafață. În unele versiuni se spune că aceste creaturi au trăit odată pe un continent din Oceanul Indian care s-a scufundat în ape (vezi foto 5). 

 

 

 

 

 

 

 

Chineziivietnameziicoreenii și japonezii povestesc despre Lóng (Yong în coreeanăRyū în japoneză) sau dragoni, care au atât formă fizică dar și metafizică; rareori sunt descriși ca având forme umanoide (foto 6). 

 

 

 

 

 

 

De reținut că toate aceste creaturi –  jumătate om, jumătate reptilă – sunt înfățișate ca având corpul acoperit cu solzi.

În numeroase mitologii întâlnim simbolul șarpelui. Să ne amintim de șarpele din grădina Edenului (Geneza: 3: 1-13). O imagine elocventă o găsim în scena Căderea în păcat, reprezentată în Capela Sixtină de Michelangelo (foto 7).

Sistine Chapel, Le fruit défendu, fresque de Michelange, 1509  (http://commons.wikimedia.org/wiki/Image:Forbidden_fruit.jpg#filehistory)

Dacă privim cu atenție scena, observăm că este singura imagine referitoare la amăgirea Evei de către șarpele biblic, unde acesta are chip uman, coada fiind încolăcită – e de presupus – în jurul pomului  cunoașterii.

 

 

Și asta nu e tot! S-a constatat că fătul, în burta mamei, are într-o primă formă, coloana vertebrală care se termină cu un ciot de coadă, ca la reptile, care se resorbe în cocis. Totuși, sunt cazuri – e drept rarisime – când copilul se naște cu un astfel de coadă.  Acest „fenomen” e cunoscut sub numele de kokcigodiniya. A se vedea foto alăturată. 

Din cele expuse până aici, ar trebui să ne dea de gândit dacă  aceste aspecte detectate din timpuri imemoriale sunt simple supoziții sau o realitate, mai mult sau mai puțin credibilă: până la forma actuală, așa cum o cunoaștem, omul a trecut și prin faze hibride – jumătate om, jumătate reptilă.

 

 

 

REALITATEA LA GRANIȚA CU LEGENDA ȘI ANECDOTA

Prof. Dr. Const. MIU

Rodul muncii de cercetare și documentare cu privire la istoria mai puțin cunoscută a Sătmarului și a zonelor istorico-geografice din județul Satu Mare se vădește în cartea document Istoria secretă a Sătmarului (Editura Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2018), semnată de către infatigabilii oameni de cultură, domnii Felician Pop și Robert Lázlo.

Cartea în discuție se deschide cu un documentar despre Coiful celtic de la Ciumești. Cum era de așteptat și cum vom putea sesiza în cele 24 de capitole, sursele de informație sunt numeroase, iar autorii au, de fiecare dată, și opinii critice bine argumentate, prin care își expun/ susțin punctul de vedere: „În cartea sa Un cimitir celtic în nord-vestul României, arheologul Vlad Zirra face o detaliată prezentare a cimitirului celtic de la Ciumești, dar. În mod surprinzător, nu insistă asupra coifului (…) Avem în schimb în carte prețioase referiri la specificul mormintelor și ritualurilor funerare ale celților.” (p. 15). Nefiind apreciat la justa sa valoare, cei doi autori regretă că faimosul coif nu apare nci măcar pe stema comunei Ciumești (unde a fost descoperit întâmplător, în 1960) și consideră că ar trebui să fie „un simbol emblematic al acestui județ”. O dovadă că în alte localități din țară autoritățile au fost receptive față de asemenea vestigii și le-au trecut pe sigla/ stema orașului respectiv este sabia emblemă tip akinakes, din secolul al V-lea î. Hr., de la Medgidia, care a fost descoperită în anul 1955, în urma unor lucrări de şantier efectuate de muncitori la cariera Fabricii de ciment Medgidia, oferind lumii ştiinţifice prilejul revizuirii vechii concepţii privind arta animalieră tracică. Ca atare, această sabie apare pe stema orașului Medgidia.

Există în lucrarea de care ne ocupăm și note de ironie amară. Bunăoară, acestea apar în capitolul O mascaradă comunistă – sărbătoarea sătmăreană a „Mileniului”: „…faptul că placa aceea sfințită de un sobor de tovarăși, în frunte cu secretarul general (al PCR – n. n., C. Miu), Nicolae Ceaușescu, a stat decenii la rând (din 1972, când la inițiativa culturnicilor vremii s-a sărbătorit cu mare fast un mileniu de existență a orașului Satu Mare, fără a avea un document care să ateste acest fapt – n. n., C. Miu) pe clădirea uneia dintre cele mai vechi clădiri din Satu Mare este o dovadă cât se poate de elocventă că o minciună poate fi foarte ușor nemurită în placa bronzului, dar foarte greu de îndepărtat.” (p. 33).

Spre a nu face din cartea lor o lucrare searbădă, cei doi autori strecoară și note de cancan. Scriind despre Misterioasa moarte a lui Mihnea Vodă, în cetatea Sătmarului, aceștia notează: „Contemporanii lui Mihnea al III-lea spun că (…) ascensiunea lui s-ar fi datorat faptului că era <<giuvan, fiinf frumușăl>> al lui Chinan (Kenan) Pașa, adică amant, dar nu a dat înapoi să ofere favoruri sexuale pentru Valide (mama sultanului) (…) după cum afirmă cronicarul Radu Popescu Vornicul, în Istoriile domnilor Țării Românești.” (p. 79).

Cercetând informațiile despre Procesul lui Pintea și al haiducilor săi, domnii Felician Pop și Robert Lázlo mărturisesc că „Importante pentru noi acum nu sunt declarațiile martorilor (chemați la proces, în 19 februarie 1700 – n. n., C. Miu), ci imaginea pe care ne-o putem face despre orașul Satu Mare, despre oamenii lui, în urmă cu mai bine de 300 de ani…” (p. 93).

După ce dau o sumedenie de informații despre învățământul sătmărean în limba română, datorat preotului Petru Bran (cf. p. 121-126), aflăm despre polemica acestui cărturar avută cu Maiorescu, pe teme de limbă literară și exprimare corectă: „…intră în polemică chiar cu Titu Maiorescu, care publicase în numărul 7/ 1868 al revistei Convorbiri literare articolul critic Limba română în juranlele din Austria. Petru Bran îi răspunde în numerele 50-51-52 din 1869 ale revistei Federațiunea din Budapesta, cu articolul Anomalii lingvistice în jurnalele din România. Cărturarul sătmărean recunoaște justețea unor observații făcute de critic, dar nu se poate abține să nu sublinieze anomaliile pe care le-a găsit la rândul său în revistele Convorbiri literare și Românul lui C. A. Rosetti.” (p. 127-128).

Interesant e și gestul lui Traian Cavassi, care a reușit să convingă Comisia delegată de Conferința de Pace de la Paris, din 1920 pentru delimitarea și fixarea granițelor dintre România și Ungaria că satul Boghiș este unul românesc și, ca atare, deși așezat pe frontiera dintre cele două state, trebuie să aparțină României: „…Traian Cavassi a avut o idee salvatoare (genială, spunem noi – C. Miu). La Boghiș a reunit corul pe care-l înființase în 1909 și l-a pus să interpreteze vestita melodie Pe-al nostru steag a lui Ciprian Porumbescu, fapt care a convins comisia că satul Boghiș este unul românesc…” (cap. Corul care a modificat granițele, p. 177-178).

Îmbrăcând de cele mai multe ori haina legendei și a anecdoticii, informațiile din cartea Istoria secretă a Sătmarului pot suscita interesul celor care vor să aprofundeze istoria locală a acelor meleaguri, fiind și un util instrument de învățare pentru elevi, în săptămâna școala altfel.

Loteria Rusia

Zully MUSTAFA

 

Cum se schimbă vremurile politice, cum se schimbă și iubirile. Odinioară eram iubitori de ruși, acum de americani. Nici unii nici ceilalți nu sunt mai buni sau mai răi. Sunt oameni ca noi și ca toți ceilalți. Dar așa cum ni s-a inoculat odată că americanii nu există, așa ni se inoculează acum că Rusia este un pericol. Bine, bine, ce se întîmplă atunci cu toate filmele alea rusești pe care le-am văzut în copilărie la Telecinemateca? Nu mai sunt valabile?

Vocile alea blânde din cântecele rusești par a fi a unor oameni puși pe rele? Nicidecum. Rușii cântă când muncesc. Ai noștri doar înjură. Până și turcii diminețile se trezesc la 5.00 și se duc pe scuterele lor muncă fredonând o melodie. Poate sunt bucuroși că au o slujbă sau că nu fac umbră pământului degeaba. De când n-am mai văzut un film românesc în care să se întâmple ceva luminos?

În filme, rușii citesc în metrou, în săli de lectură, au ca decor biblioteci sau librării. Ai noștri înjură de mama focului și vorbesc numai despre sex. Un popor mai venal care să se creadă mai intelectual ca al nostru, nu am văzut nicăieri. Nici în filme, nici în cărți. Nici în călătorii. Rușii muncesc de rup în filme. Se laudă cu grădinile lor. Cu fabricile lor. Cu producția de pâine. Ce fac ai noștri? Fac mișto de ăia care muncesc. Se hăhăie la femei cu balele la gură, privindu-le ca pe niște obiecte, fără să-și dea seama nici regizorii, nici producătorii ce mare rău fac, la nivel subliminal, acestei conștiințe îmbolnăvite cu exemple proaste, numită România.

Ce-și doresc femeile ruse? Bărbați deștepți. Ce-și doresc ale noastre? Șmecheri. Unde se duc femeile ruse să întâlnească bărbați demni de privirea lor? În biblioteci, galerii de muzeu, săli de conferințe. Vor gene deștepte pentru copiii lor. Unde se duc ale noastre? În cluburi unde nu-ți trebuie mai mult de un neuron să găsești un mascul înfierbîntat atras de fustele scurte cu vedere la bikini. În ce investesc femeile ruse? În minte și calitățile lor de femei. Chiar se mândresc că știu găti. Ale noastre, în ultima vreme, strâmbă de nas, pe principiul că sunt mai mult decât femei la cratiță. În ce investesc ale noastre, conform exemplelor de peste tot? În buze și fund. De parcă acolo s-ar ascunde tot secretul feminității.

Peste tot sunt părăsite femei cu copii în burtă, lumea nu este un loc onorabil. Dar cred că nicăieri melodrama asta nu se transformă în atâta circ prost ca la noi. Nu mai intrăm în amănunte, discuțiile pe tema asta ar putea continua la nesfârșit.

Pentru că nu am putut înțelege aversiunea față de ruși, am încercat s-o aflu la fața locului. De ce se teme lumea de ruși, dar lăudăm literatura rusă, chiar dacă mulți snobi nici nu apucă să o citească? Iată o întrebare al cărei răspuns încă-l mai caut, de când a apărut colecția de cărți de la Adevărul, pe care o cumpărau românii cu evlavie, dar abia dacă reușeau să deschidă copertele cărților.

Moldovenii din Chișinău și din toată Moldova (mă rog, cei pe care i-am întrebat noi) nu au reușit să-mi explice. M-am dus mai încolo în Transnistria, fost pământ românesc, acum al nimănui, dar sub influența rusă, să aflu ceva mai mult decât răspunsul: ”au fost răi cu noi”. Până să trec în Transnistria toată lumea a făcut tot posibilul să mă sperie. Că dacă nu știu limba rusă, nu am ce căuta acolo. Că să am grijă să nu-i privesc pe ruși sfidător în ochi că mă țin în graniță trei zile și trei nopți și că dacă fac asta nu am la cine apela. Cu frica în sân, am trecut granița și parcă am pășit în altă lume. Una civilizată. Cum îți dai seama că ești într-o țară civilizată? Simplu. Mașina nu te mai hurducăie, e curat peste tot și lumea e mai senină. Ieși din Moldova unde, dacă nu te transformi într-un sac de cartofi, din cauza drumurilor proaste, sigur intri în deprimare văzându-i pe moldoveni atât de triști și cu umerii căzuți.

Ei bine, nu m-a oprit niciun rus la graniță. Dimpotrivă, a fost cea mai rapidă vamă dintre toate prin câte a trebuit să trec până acum. Și, de altfel, întreaga Transnistrie a fost o experiență plăcută. Nu m-a alergat nimeni cu pușca în mână pentru că nu știam limba rusă. Ba chiar, am auzit dulcele grai românesc acolo, unde cândva, a fost pământ românesc.

Apoi, altădată, am ajuns la Moscova, unde trebuia să ne întâlnim cu un șofer care nu știa engleză, iar eu nu știam rusă. Dar cred că mă voi apuca de învățat, mai ales scrierea slavă, că dacă mai ajuns pe acolo, că tot nu m-am dumirit de unde e aversiunea asta pentru ruși. Aflându-mă în situația asta, singură într-o mare de ruși, am încercat marea cu degetul. I-am zis singurului taximetrist pe care l-am găsit și care știa engleză ce problemă am. A sunat de pe telefonul lui pe telefonului șoferului cu care trebuia să mă întâlnesc și i-a tradus ce-l rugam eu. Astfel, mi-a fost rezolvată problema și nu m-am mai simțit singură într-o mare de ruși. M-am relaxat chiar și mi-am dat seama că orice s-ar întâmpla, nu voi muri la Moscova. Și m-a apucat așa un dor de ruși în drumul înapoi spre casă că după ce m-am întors am revăzut filmele copilăriei mele (pe care, evident, le-am înțeles mai bine acum) și acum m-am înfipt în ”Jurnalul de scriitor” al lui Dostoievski, pentru că e o întreagă radiografie a intelectualității ruse. Nu de-acolo pleacă totul? Poate că data viitoare voi afla de ce sunt rușii răi, deocamdată în timpul prezent, cel în care scriu și trăiesc acum, am întâlnit doar ruși blonzi și sănătoși, care trăiesc în cea mai curată țară din lume.

ARGUMENTE LINGVISTICE ÎN PRIVINȚA SUSȚINERII VECHIMII SCRIERII DE PE TĂBLIȚELE DE LA TĂRTĂRIA

Prof. Dr. Const. MIU

În cartea sa STRĂMOŞII NOŞTRI REALI: GEŢII-DACII-TRACII-ILLIRII…, naţiunea matcă din vatra „Vechii Europe” (Ediţia a v-a revăzută şi adăugită, Casa de Editură şi Librărie „Nicolae Bălcescu”, Bucureşti, 2010, Editura „Mica Valahie”, Bucureşti, 2010), domnul  conf. univ. G. D. Iscru, doctor în istorie, referindu-se la scrierea de pe tăblițle de la Tărtăria, notează: ”…pentru prima tăbliţă de la Tărtăria (cea rotundă), arheologul rus V. Titov a propus următoarea lectură: „În <cea de a> patruzecea domnie, pentru buzele (gura) zeului Şaue, cel mai vârstnic, după ritual, <a fost ars>. Acesta-i al zecelea”. Era vorba, deci, despre o jertfă umană adusă zeului Şaue. Şi cercetătorul Paul Lazăr Tonciulescu, observând toponimia şi hidronimia Ardealului, pornind din zona descoperirii tăbliţelor, a întocmit o hartă  şi a constatat că zona în care apar denumiri având rădăcina cuvântului Șaue este „destul de întinsă”, populația care îl adora fiind, desigur, „destul de numeroasă”. Notăm că rădăcina cuvântului (Şa) se regăseşte şi in onomastica Ardealului (vezi Şăuleanu).” (p. 85).

Acceptând teza că tăblițele de la Tărtăria includ cea mai veche scriere din lume și coroborând opinia arheologului rus V. Titov referitoare la mesajul de pe tăblița rotundă, precum și concuzia cercetătorului Paul Lazăr Tonciulescu cu privire la rădăcina șa (de la Șaue), care ”se regăseşte şi in onomastica Ardealului”, considerăm că în limba română sunt moștenite și alte cuvinte din aceeași categorie: șale – ”Parte a spinării din regiunea lombară” (care corespunde cu locul unde se pune șaua pe cal); șabracă  – ”Pătură înflorată care se așază pe spinarea calului sub șa.”  – Dex.

Dar, rădăcina șa– o regăsim și în componența altor cuvinte: spre pildă, cifrele șapte și șase. În cazul primului cuvânt, aducem în discuție și forma grafică a acestei cifre, grafiată în partea de sus, caligrafic, asemenea cu o șa – ~ -, iar în cazul celui de-al doilea cuvânt – șase -, propunem cititorilor să aibă în vedere felul cum se încolăcește șarpele. Din aceste considerente, venim cu următoarea supoziție, care ar putea șoca: așa-zisele cifre arabe și-ar avea aceeași sursă, având în vedere și fenomenul roirii populațiilor străvechi.