CURIOZITATE

Const. MIU

– Auzi, tu cum vezi relația noastră? se trezi vorbind într-o zi coana Fulvina, imitând-o pe o damă, dintr-o reclamă publicitară.

Preotul Demirel își făcea de lucru la birou, scriind ceva într-un registru și nu dădu importanță unei întrebări de-a dreptul stupide.

– Te faci că n-auzi, părinte? Sau te deranjează sinceritatea mea!?

Preotul își puse ochelarii și o cercetă cu luare-aminte. Nu se grăbi să răspundă. Își văzu mai departe de scris.

– Auzi, tu cum vezi relația noastră? se auzi iar întrebarea.

Și pentru că preotul continua să-și vadă impasibil de ale lui, coana Fulvina se ridică de pe fotoliu și începu să se apropie de birou, repetând:
– Auzi, tu cum vezi relația noastră?

Preotul ridică ochii în tavan, ca și cum s-ar fi gândit bine ce răspuns ar trebui să dea unei astfel de întrebări existențiale. Apoi, își văzu liniștit de lucru.
Când preoteasa ajunse în dreptul biroului și tocmai se pregătea să mai pună încă o dată întrebarea, aceasta tresări la gestul brusc al părintelui Demirel, care ridicase brusc capul din registru, își sprijini cotul stâng de birou, cu degetul mare întins lateral, iar cel arătător depărtat şi îndoit, încercă să prindă în fanta dintre cele două degete capul preotesei.

– Jumătatea mea, veni sec răspunsul.

Cu siguranță nu era cel așteptat. Femeia se trânti pe fotoliu și își acoperi fața cu palmele. Oftă din greu.

– Jumătatea plină sau aia goală? ceru lămuriri coana Fulvina.

Preotul Demirel se lăsă pe spate și aruncă pixul, care căzu cu zgomot peste registru. Se văzu nevoit să explice situațiile posibile, îndoind câte un deget:
– Dacă spun plină, o să-mi scoți ochii că nu văd decât că ești cam plinuță, ca să nu spun grasă… Dacă spun goală, e mai rău!… Parcă te și aud urlând: „Părintele se uită la filme deochiate!”
– Și ce, ori nu e așa?!
– Vezi că spui prostii!
– Jură că nu te uiți la filme d-alea! ceru preoteasa.
– Ei, cum o să jur?!… E păcat! se apără preotul.
– Măcar recunoaște că așa e…
– Nu mă uit, cum să mă uit! se răsti Demirel.
– Da’, ce faci, dacă nu te uiți?
– Mă documentez.
– Cum adică te documentezi, când io văd că te uiți!
– Ca să le vorbesc oamenilor, să se ferească de păcatul trupesc, trebuie mai întâi să văd și eu ce-i cu el… Nu o pot face pe deasupra!… O să zică lumea că vorbesc ca din cărți. Oamenilor trebuie să le vorbești pe înțelesul lor, adică lor le trebuie exemple concrete!
– Aaa, și tu le povestești scenele fierbinți, ca exemple concrete…
– Păi, în școala generală, am luat premiu’ pentru cel mai bun povestitor! se mândri părintele Demirel.
– Acum pricep de ce te-ascultă cu gura căscată toate babele, se lămuri coana Fulvina.
– Ai, că și pe tine te-am văzut așa, se apără preotul. Dacă nu ți-ar plăcea, n-ai rămâne ca ele!
– De mâine, îl pun pe Pantelică să strângă semnături, spuse coana preoteasă, fără să ia în seamă ironia.
– Ce să faci cu ele?
– Când ducem cotizația la Patriarhie, le spunem să-neapă negreșit demersurile pentru canonizare.
– A cui?
– A ta, părinte.
– Cum să mă canonizeze?
– Dacă e nevoie și de credincioși drept-mărturisitori, Pantelică face rost și de-așa ceva!… Cu câte zece euro de căciulă, strângem două-trei milioane!… Avem de unde, nu te zgârci!
– Bine, da’ crezi că o să vrea? și aici preotul îndreptă capul în sus de câteva ori.
– Se duce lumea peste el, dacă nu vrea! asigură coana Fulvina. Lumea vrea să vadă pe noul Ioan Gură de Aur, încă din viață!
– Știi cum îl dăm pe brazdă?
– ‘Ai, s-auzim!
– Instituim o taxă dublă.
– Cum adică dublă?
– Una la intrare și alta la ieșire: aia de la intrare, ca să intre în transă, iar ailaltă, ca să nu rămână gură-cască!
– Și taxa dublă o dăm acolo?
– Numai aia de intrare! Ailaltă o păstrăm noi, ca să ne recuperăm investițiile pentru semnături și mărturii!

După ce primi listele cu semnături și casetele video și audio ale drept-mărturisitorilor, casierul de la Patriarhie îl întrebă pe părintele Demirel:
– Auzi, tu cum vezi relația noastră?

 

SIMȚIRI

Mihaela-Daniela Ștefănescu

Volumul de poezii sugestiv intitulat „Sânge balcanic” este compus din trei părți bine închegate și strâns legate între ele, ce fac referire la trecut, prezent și lumea imaginară pe care poetul a creat-o în jurul lui precum o carapace a sufletului, a caracterului și propriilor lui simțiri.

Poeziile sale, deși par a avea un caracter de revoltă, ele sunt de fapt o constatare a realității dure trăite în trecut, dar și în prezent de noi toți, citez:„ avem , bineînteles, un rol și noi/ de curve și de trădători,/ de masochiști, violatori de tratate,/ suntem ce-i ce-l înjunghie pe la spate/ pe frate//.(„ Zvasticato”- pag. 7).

„ Sânge balcanic” este o comparație între ceea ce am fost și ceea ce suntem, ceea ce am trăit și ceea ce trăim, o comparație între două epoci, ce au aparținut întregii lumi și care, pe de o parte, i-au adus poetului nostru dezamăgire contemplativă, iar pe de altă parte dezgust și repulsie la tot ce se întâmplă în întreaga societate, motiv pentru care în a treia parte a acestui op, poetul descrie o lume imaginară creată doar în jurul său asemeni unui scut prin care ar vrea să nu se piardă speranța, bunul simț și încrederea în sine și aș exemplifica aici cu poeziile: „ Evrika”, „ Efemeride”, „ Gânduri” și „ Labirintul gândurilor”.

Acest volum de poezii, deși lasă impresia că aparține unui om plin de revoltă, dezgustat de tot ceea ce se întâmplă în jurul lui, este de fapt o constatare a sentimentelor reale pe care le trăim cu toții, dar pe care, mulți dintre noi nu avem curajul de a le expune. În același timp este un îndemn la a nu ne pierde încrederea în noi, simțul moralității și al eticii, speranța și în aceiași măsură optimismul. Citez: „ Acum vreau liniște/ Vreau zâmbet/ Vreau viață/ Mi-am osândit trecutul/ ghețurilor veșnice/ Acum privesc prezentul/ Și-i îi surâd viitorului/ Mulțumescu-ți Doamne/ Că mi-ai arătat cărarea/ Și că mă alimentezi/ Din nou cu viață.//.

(„ Trecut osândit”- pag. 143).

Este un  îndemn adresat tuturor de a recunoaște față de noi înșine, nemulțumirea   sufletească,  morală, dar și materială, precum și un îndemn în a nu ne pierde spiritul națiunii din care facem parte.

Cu toate acestea, poetul încearcă să ne reamintească și despre frumusețea acestei lumi sperând că în acest fel va trezi din nou în noi speranța și optimismul că totul se va îndrepta și va fi bine și vom ști să fim și să gândim uman, depășind astfel, starea de instinct sălbatic ce planează asupra noastră.

În concluzie, Cosmin Ștefănescu este un poet complex, plin de originalitate, care reușește, prin poezia sa,să ajungă în mintea și sufletul nostru ca o alinare, dar în același timp, într-un mod încurajator și ca un îndemn de a ne trezi din starea de amorțeală și rutină în care ne complacem și de a prinde curaj, din nou, în a deveni mai umani, etici și morali atât ca individ, dar și ca națiune. Citez: ” Ce greu îmi este să înțeleg/ Ce se întâmplă cu ăst neam/ Care s-a luptat să fie întreg/ Și nu prea este întreg//”.(” Pseudo- muzică”- pag. 158).

TIMP, VREME, VREMURI

Lansarea volumului de versuri

“SÂNGE BALCANIC” de Cosmin  Ştefănescu

  • Ediţia a II-a revăzută şi adăugită –

Ed. Sfântul Ierarh Nicolae, Brăila, 2015

 

         Am recitit versurile lui Cosmin Ştefănescu şi mă întrebam, retoric, prin ce vremuri ne e dat să călătorim…mă gândeam că suntem un soi de păpuşi fără aţe… sau cu ele invizibile… că avem parte, prin trecerea noastră, de paradoxuri menite să ne transforme din oameni în … ce? Nu am ştiut să-mi răspund…sau poate că mi-e frică de răspuns…

Omul Cosmin Ştefănescu, nu omul acestor timpuri, ci trăitor prin el, prin timpul acesta încărcat de revoltă, de patimi, de răutăţi şi de nedreptate, debusolante, cel mai adesea, încearcă prin puterea cuvântului scris să-şi explice, să-şi răspundă…(“Greşeală poetică” – p.98), să pună în lumina reflectorului cauze şi efecte……(“Reflector” – p.87)

Uneori cu răspuns, de cele mai multe ori rămânând între întrebare şi răspuns trei puncte de suspensie… ştiind că întotdeauna va urma “ceva“ care să ne transforme, să ne năucească, să ne mire, să ne determine să ne agăţăm de viaţă, să ne ancoreze din trecut spre viitor…(“Şansă” – p.131).

Avem, cu toate acestea, şansa gândului bun şi al bunei-credinţe, şansa reînvierii…(“Trecut osândit” – p.143)

Aceste trăiri din aceste derutante vremuri pe care le “vremuim” împreună, Cosmin Ştefănescu le-a “înscris” spre a fi şi a rămâne, pentru că,  şi acesta este un soi de răzvrătire. (“Întrebări retorice” – p.147)

Şi dacă nu ţipi, scrii.

Şi dacă ai strigat în pustiu şi vorbele au zburat cu vântul, aceste rânduri scrise rămân să vorbească, să spună, să strige, să amintească…

Îi urez lui Cosmin Ştefănescu, aşa cum îi uram în 2007, aceeaşi „peniţă uşoară” şi că îi împărtăşesc bucuria  volumului tipărit…

La mai multe!

Carmen RADU

             12.XI.2016

SANGE BALCANIC – recenzie

Petruta PETRE

Volumul de poezii Sânge balcanic al scriitorului Cosmin Ștefănescu impresionează cititorul  încă de la primele versuri. Pe de o parte descoperim un poet cu o vastă cultură istorică însetat de aflarea adevărului, iar pe de altă parte ni se dezvăluie în fața ochilor un suflet sensibil, plin de dragoste și de frumos.

sam_3983

Cunoscându-l oarecum pe poet, am încercat să pătrund mai adânc sensul conotativ al cuvintelor pentru a ajunge la eul creator. Deși la început cititorul este șocat de tonul dur și ferm, încet, încet ajunge să vădă sensibilitatea  și dorința eului de armonie cu sine și cu ceilalți.

Sunt atinse toate sferele existenței, latura politică este ușor ironizată, figurile politice capătă aspecte grotești, poetul fiind scârbit de atitudinea acestora față de societatea românească aflată în decădere.

Mi-a atras în mod deosebit atenția poezia Înstinct primar. care este poziționată a doua în volum, dar care poate fi considerată o artă poetică ( ars poetica – poezia manifest). Poetul își exprimă aici viziunea despre lume și rolul poetului în societate. Această poezie poate fi laitmotivul volumului, acest instinct primar cu care ne naștem: credința. patriotismul, iubirea față de aproape.

sam_3984

Poezia are la bază antiteza  eu-lume și este o confesiune lirică: îmi este mult mai ușor/ să spun lucrurilor pe nume/ cu creierul înotând în mocirla alcoolului… Eul mărturisește că poate schimba această lume asemeni unui vrăjitor, lucrurile par o joacă de copil, dar pentru asta ar trebui ca lucrurile să înceapă de la zero c-aș mai inventa o dată istoria…

L-am văzut în această poezie, ca în multe altele, pe Cosmin Ștefănescu, un descendent  al lui Tudor Arghezi, valorificând în poeziile sale estetica urâtului (capacitatea limbajului poetic de a transforma orice cuvât, orice materie lexicală în materie poetică). Este cunoscut faptul că poemele lui Arghezi au fost primite cu reticență la început, criticii au fost duri, pentru ca ulterior să i se recunoască adevărata valoare (Nicolae Iorga afirma: poemele cuprind ceea ce poate fi mai scârbos ca idee și ce poate fi mai ordinar ca formă). Cosmin Ștefănescu nu se teme de cuvinte și nu dorește în mod vădit să fie pe placul tuturor, el transmite ceea ce gândește, ceea ce simte. Este conștient de mesajul său, tocmai de aceea folosește verbe la modul conjunctiv, timpul prezent, reușind să exprime cât mai simplu posibilitatea de a face totul din nou.

sam_3988

Majoritatea poeziilor au o construcție astofică, lipsite de rimă ( vers alb),  cu măsură variată, figura de stil predominantă este metafora, iar ca procedeu artistic întâlnim ingambamentul.

Pe tot parcursul lecturii am pendulat încercâd să-l încadrez într-un curent literar, poetul, contemporan fiind, păcălește ușor un cititor neavizat prin abordarea sa. Te întrebi dacă nu cumva citești ceva aparținând  roamantismului ( Mihai Eminescu) sau modernismului ( Tudor Arghezi sau Lucian Blaga). În mod cert, pot afirma că poemele au o valoare incontestabilă.

Bun cunoscător al religiilor, înflăcărat apărător al istoriei neamului, dornic să redescopere originile acestui popor, încearcă prin versurile sale să trezească spiritul național, să reaprindă în sufletele oamenilor dragostea de țară. Poeziile care dezvoltă ca temă istoria, sensibilizează prin forța interioară, prin mesajul profund pe care reușește să îl transmită, prin folosirea șocantă a vocabulelor (Zvasticato,Atunci, Luminița de la capătul tunelului,Era morilor de vânt, Smog în Balcani, Meditație despre vină și iertare ș.a.). Pentru a valorifica cunoștințele religioase, poetul folosește versete ca motto sau introduce o temă religioasă : judecata de apoi, aruncarea cu pietre, elocvente pentru acestă etapă este poezia Sodoma și GomoraPoezia fără sfârșit (pagina 21), o poezie superbă despre viață, un îndemn adresat tuturor la bunătate, la liniște. Deși multe cuvinte sunt folosite cu sens conotativ, cuvinte din masa vocabularului, totuși mesajul este simplu. Ceea ce părea incifrat devine descifrat, clar în fața cititorului : Un sfat: caută să înțelegi sensul cuvântului,/ caută să fii ca un puf pe aripa vântului, lasă-ți cuvântul să se scalde în miere,/ lasă-l căci timpul se scurge și piere. De asemenea, în această creație, predomină verbele la imperativ, sfatul fiind blând de această dată, și verbele la conjunctiv care fac ca totul să pară posibil. Cuvântul stă la baza creației, dar și la baza comunicării – poezia devine o punte între poet și lume. Cuvântul este de fapt piatra de temele, divinatatea, iar acest lucru este bine punctat în poezia La început a fost…, făcânt o trecere atât de subtilă de la religie la ficțiune.

sam_4012

Din poezia Acuarelă ne arată cât de repede se destramă totul, ne învață efemeritatea în cuvinte simple, este o lecție de viață în culori: alb-negru, roșu-alb… metafore ce semnifică pământul și sângele, viața. Poetul ne atrage atenția la final și ne face conștienți că ceea ce am citit nu-i doar ficțiune: Totul se întâmplă în acuarelă / Și chiar în realitate. Adverbul chiar utilizat în versul final, întărește veridicitatea spuselor, finalul fiind închis, fără posibilități de evadare.

Bine-nțeles că dragostea nu putea să lipsescă din acest volum, fie că este o iubire împlinită, fie că este numai un vis sau o dorință, fie că că este o iubire pierdută, ea rămâne sentimentul care înnobilează omul. Scrisoarea unei inime ucise (de remarcat aici forma arhaică a substantivului inimă, declinat la dativ-genitiv, inime),  debutează cu dorința arzătoare a unei metamorfozări: Aș dori să fiu o floare, dar transformarea nefiind posibilă, eul își asumă rolul de muritor, suferă din iubire și pentru iubire, luptă pentru visul său, conștient de rănile încă vii, încercă totul pentru recâștigarea dragostei. Nu este laș și nu renunță, pentru ca în final ca deșteptat dintr-un vis să descopere că absența dragostei produce durere – un sentiment ce acutizează realitatea.

În multe poezii, poetul cinstește memoria înaintașilor. Încearcă și reușește să trezească dintr-un somn profund omenirea, să o facă conștientă de valorile naționale uitate sau abandonate în mâinile altora. Multe poezii sunt concepute ca un strigăt ascuțit, ca o sirenă. Nuanța adevărului (pagina77) este o poezie care strigă prin toți porii pentru ca adevărul să devină miracol. Poezia este o odă adusă marelui sculptor Constantin Brâncuși și este elogiată  coloana infinitului. La final apare perechea de anonime: neadevăr –adevăr, este de remarcat alegerea poetului, el nu folosește termenul minciună, ci preferă forma negativă a cuvântului adevăr, tocmai pentru ca miracolul să poată deveni credibil.

Am observat obsesesia poetului pentru mediu acvatic, peștele sau zodia pești făcând subiectul multor poezii, devenind asfel un simbol al creațiaei. Să fie oare numai o coincidență sau are legătură cu zodia în care s-a născut poetul ?

Parcă în mod conștient poetul a păstrat în finalul volumului o serie de poeme care emană un puternic sentiment patriotic. Poemul Adevărații voievozi (Înapoi în viitor) impresionează prin complexitatea temei tratate, prin numărul imens de personalități elogiate, dar și prin seriozitatea mesajului transmis către generația tânără. Un fel de Epigonii, dar de astă dată Eminescu este modelul demn de urmat.

Citind până la final final volumul am remarcat temele predilecte ale liricii ștefănesciene: istoria ocupă locul promordial, iubirea și timpul. Poetul este un magician, se joacă cu lexemele, oferindu-le conotații neașteptate.

Recomand cu mare drag toturor să citescă volumul de pozii semnat Cosmin Ștefănescu și sper ca în anii următori să apară și în manualele de limba româna, astfel încât strigătul lui mut  să ajungă la generațiile tinere.

POETICA PSALMILOR BLAGIENI

Prof. Dr. Const. MIU

prof_dr_CONST_MIU-27-mai_2016

Psalmul este o specie lirică, prin care poetul înalță un imn
religios divinității, exprimându-și sentimentele de smerenie și de laudă
față de măreția și atotputernicia lui Dumnezeu. Cuvântul psalm provine din
grecescul psalmos, care înseamnă compunere poetica biblică, având
caracter de rugăciune, odă, elegie sacră.

Dintre scrierile biblice vechitestamentare, Psaltirea este cea mai populară, în sensul că a rămas o carte a sufletului credincioșilor. Iisus Hristos a vorbit despre ea ca despre o scriere reprezentativa, atunci când adresându-se Apostolilor Săi, după Înviere, le-a adus aminte că se cuvenea să se împlinească toate cele scrise despre El în Legea lui Moise, în Profeți și în Psalmi (cf. Luca 24: 44) Prin urmare, Psalmii reprezintă cea de a treia grupă de cărți din Biblia ebraică.

În variantă originală, Psaltirea lui David reprezenta o suită de paragrafe redactate în proză poetică, adică într-o proză ce câteva trăsături stilistice: repetiţii anaforice şi epiforice, ritm de diferite facturi, revenirea unor cuvinte-cheie, interogaţii şi exclamaţii retorice. Versificând psalmii, Dosoftei aduce poemul sacru la o formă inedită. În varianta lui Dosoftei, se află imbricate (suprapuse parțial) trei categorii diferite de texte: traduceri în versuri ale psalmilor; comentarii şi glose ale lui Dosoftei pe marginea acestora; de aemenea, există și versuri originale semnalate ca atare de autorul însuşi. Stilul personal uneşte cele trei tipuri de texte într-un tot unitar stilistic; doar o examinare erudită şi atentă la nuanţele fiecărei strofe mai poate identifica astăzi cele trei straturi care compun poezia lui Dosoftei.

La toți creatorii de psalmi, putem detecta starea ontologică a dialogului cu Dumnezeu. Aspectul acesta transpare și din psalmii lui Blaga. Bunăoară, în psalmul Iubind – ne-ncredințăm că suntem, prima stofă este centrată pe ideea ființării în Dumnezeu: „Iubind – ne-ncredințăm că suntem. Când iubim/ Oricât de-adâncă noapte-ar fi, / Suntem în zi, / Suntem în Tine, Elohim.”*) Între Dumnezeu și om, există ceva comun, care face posibilă apropierea de Dumnezeu. Omul este chip al lui Dumne­zeu. Ca atare, el e o ființă spirituală, orientată în chip ontologic spre Dumnezeu. Tendința spre comuniune, care este iubirea, nu vizează numai persoanele omenești, ci ultima ei țintă este Dumnezeu. Iubirea este starea firească de a fi în Dumnezeu. Iată ce spunea Pr. Arsenie Boca referitor la ființarea prin iubire, în Dumnezeu: “E bine să fii cu Dumnezeu că ai pace multă, multă de tot. Şi când eşti cu Dumnezeu nu-ţi mai trebuie nimic.Prima strofă comunică în chip metaforic vorbele Sf. Ap. Pavel către corinteni: „Nu ştiţi că voi sunteţi templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?” (1Cor 3:16).

A doua strofă a psalmului blagian are în prim plan căutarea dublată de motivul călătoriei: „Sub lumile de aur ale serii/ Tu vezi-ne, cutreierând livezile./ Umblăm prin marea săptămână/ Gând cu gând și mână-n mână.”  Ideea de căutarea a sacrului o regăsim și la Arghezi, în psalmul Te drămuiesc în zgomot și-n tăcere: „Te drămuiesc în zgomot și-n tăcere/ Și te pândesc în timp, ca pe vânat,/ Să vad: ești șoimul meu cel căutat?/ Să te ucid? Sau să-ngenunchi a cere.” Tema psalmului o constituie pendularea poetului între a crede necondiționat în Dumnezeu și a-i  tăgădui existența, atitudine ce vine din nevoia de certitudine a poetului, care caută dovezi palpabile, contactul direct cu El. Strofa întâi exprimă îndoiala poetului privind existența lui Dumnezeu, pe care Îl căuta și il pândise demult. Comparația din versul „Și te pândesc în timp, ca pe vânat”, ilustrează dorința arzătoare a poetului de a avea o dovadă concretă, reală a existenței lui Dumnezeu. De altfel, motivul cinegetic a semnificat dintotdeauna dorința descoperirii, inițierea ca stare spirituală. Nevoia de certitudine a eului liric este reliefată în continuare prin intrebări filosofice, ceea ce înseamnă predispoziția spre meditația profundă la atotputernicia divinității, măreție sugerată de metafora șoimul: „Să văd: ești șoimul meu cel căutat?”. Incertitudinea eului liric exprimă o cutezanță impresionantă, deoarece el folosește o interogație retorică de sorginte filosofica – „Să te ucid? Sau să-ngenunchi a cere.” -, în sensul că, în sufletul său ar putea muri credința sau, dimpotrivă, ar putea deveni smerit, cerând îndurare, în genunchi. La Blaga, dumnezeire nu e pusă la îndoială. Aici, călătoria este una spre ființarea spirituală.

Ultima strofă a psalmului Iubind – ne-ncredințăm că suntem include un paradox: „Și cum am vrea să Te slăvim/ Pentru iubirea ce ne-o-ngădui, Elohim!/ Dar numai rană a tăcerii/ E cuvântul ce-l rostim.” Ideea psalmistului este aceea că enoriașul trebuie să aibă predispoziție spre tăcere: „Dumnezeu este onorat prin tăcere”, spune Sfântul Toma. De reținut că tăcerea nu este încă rugăciune, ea  este pregătire pentru rugăciune. Când în noi există acest climat de tăcere, atunci sugerăm să coborâm cu mintea în adâncul nostru: acolo are loc întâlnirea noastră cu Dumnezeu sau cum spune teologul Paul Evdokimov – inhabitarea sacrului în profan.

 

Psalmul O durere totdeauna…, prin conținutul său este mai aproape de ideatica psalmilor arghezieni. Aici, singurătatea divinului este, în fond, singurătatea omului contemporan, care nu se mai află în dialog cu sacrul, prin rugăciune: „O durere totdeauna mi-a fost singurătatea ta ascunsa/ Dumnezeule, dar ce era să fac?” Psalmistul recunoaște că în copilărie se afla într-o relație specială cu Dumnezeu: „Când eram copil mă jucam cu tine/și-n închipuire te desfăceam cum desfaci o jucărie.” Sălbăticia pe care o recunoaște în continuare poetul este datorată unei alte etape, în raportul său cu divinul: „Apoi sălbăticia mi-a crescut,/ cântările mi-au pierit,/ și fără sa-mi fi fost vreodată aproape/ te-am pierdut pentru totdeuna”. Pierderea sacrului, a relației cu acesta înesamnă intrarea în singurătate.

La Arghezi, singurătatea psalmistului capătă imaginea hidoasă a unui copac infertil: „Tare sunt singur, Doamne, și piezis!/ Copac pribeag uitat în câmpie,/ Cu fruct amar și cu frunziș/ Țepos și aspru-n îndarjire vie.” Cele trei atribute de care beneficiază un astfel de copac uitat în câmpie (fruct amar și cu frunziș și țepos) sunt „rodul” lipse conlucrarii profanului cu sacrul. Așa se explică îndârjirea vie pe care o manifestă psalmistul aflat în ipostaza vegetalului.

Pentru psalmistul blagian, absența verbializării din partea sacrului este echivalentă cu moartea cuvântului: „În cer te-ai închis ca-ntr-un cosciug./ O, de n-ai fi mai înrudit cu moartea/ decât cu vieața,/ mi-ai vorbi. De-acolo unde ești,/ din pământ ori din poveste mi-ai vorbi.” Regretul față de refuzul de care are parte este evidențiat prin repetarea verbului a vorbi la condițional.

În finalul poeziei, se conturează două atitudini: mai întâi, întrebarea construită retoric denotă disperarea tragică a celui care conștientizeză obturarea comunicării profanului cu sacrul: „Iată e noapte fară ferestre-nafară./ Dumnezeule, de-acum ce mă fac?”; apoi, soluția găsită față de această situație aproape faără ieșire: lepădarea de omul  trupesc, spre a deveni unul duhovnicesc: „În mijlocul tău mă dezbrac. Mă dezbrac de trup/ ca de-o haină pe care-o lași în drum.” (s. n.).

 

Psalmul 151 este unul al prezenței prin absență. Prima parte este centrată pe ideea căutării lui Dumnezeu, invocându-se posibilitatea îndepărtării de sacru, pe ideea jocului trecut definitoriu pentru vremea când Dumnezeu era protectorul semințiilor poporului ales și trecut ca divorțului dintre sacru și profan: „Ai fost cândva, prin primăveri, prin ierni, prin toamne./ Al seminţiilor şi-al regelui David erai./ Ai fost cândva, dar unde eşti acum?/ Te-ntreb, căci s-ar putea să fii trecutul, Doamne.”

Ideea aceasta a prezenței lui Dumnezeu pe vremea trecutului de aur al primilor aleși ai Domnului și absența Tatălui Ceresc după întocmirea Sf. Scripturi o regăsim și în psalmul lui Arhezi – Nu-ți cer un lucru prea cu neputință: „Când magii au purces după o stea,/ Tu le vorbeai – și se putea.// Când fu să plece și Iosif,/ Scris l-ai găsit în catastif/ Și i-ai trimis un înger de povață –/ Și îngerul stătu cu el de față.” Însă, după această epocă, absența timpului sacru duce la degradarea și expierea timpului profan: „De când s-a întocmit Sfânta Scriptură/ Tu   n-ai mai pus picioru-n bătătură/ Și anii mor și veacurile pier/ Aci sub tine, dedesubt, sub cer.”

În psalmul lui Blaga, pe care îl discutăm acum, absența divinului e marcată prin intermediul unei interogații retorice, aceasta augmentând dramatismul psalistului: „Unde-ai căzut din lume rupt (…)/ tu care-ai fost cândva şi-al meu, prin toate?” Finalul acestei creații se bazează pe un paradox – prezența prin absență a sacrului: „În golul ce-l lăsaşi căzând, ceva mă doare,/(…) Nu te mai văd, dar te mai simt în noapte./ Te simt dumineca şi toată săptămâna/ cum ciungul simte o durere-n mâna/ pe care n-o mai are.”

 

Ideatica Psalmului dragostei amintește de cea a poeziei Veșnicul (Poemele lumii, 1919), care abordează accepția unui Dumnezeu – Ascunsul veșnic: „Un văl de nepătruns ascunde veșnicul în beznă./ Nu-l vede nimeni, nimeni”. Psalmistul conștientizează încă de la început condiția profanului, care aspiră la depășirea acesteia: „E încă în mine greul pietrelor dintre cari/ m-am ridicat când zi s-a făcut.”

Invocația care urmează vizează nepătrunsul ascuns, care numai cu dragoste ființează dincolo de contingent: „Dragoste, împrumută-mi tu uşurinţa/ cu care norii albi umblă-n azur peste abisuri/ şi graţia fără fiinţă a verdelui, frunzelor.” După o atare dragoste tânjește eroul liric, una ce are putere de transfigurare.

Însă, înțelegerea neputinței de a se elibera, prin desprindere de lut, de greul pământului este una dramatică. Aspectul acesta este evidențiat prin reluarea sau repetarea lui încă și mai, cuvinte ce relevă faptul că eul poetic încă mai aude ecouri ale condiției umane:  „Sunt încă în mine greul pământului şi deznădejdea/ lutoasă. În mine tânguitoarele nopţi./ Neguri mai stăruie-n gând/ şi tălpile fără de voie mai prind rădăcini/ pe drumuri neprietenoase.” (s. n.). Ecourile condiției umane, ce răzbat în sine transpar dintr-o imagine acustică: „Din trecut câteodată mai vine un vânt.”

Finalul acestei creații capătă turnura unei rugi adresate DRAGOSTEI: „În ceasurile desprimăvărării, dragoste,/ în ceasurile-acestea, ce singură tu le numeri,/ căci numai tu nu ai amintirea/ marilor întunecimi,/ fă să uit cumplita povară/ a văzduhului negru ce-l port pe umeri/ şi dă-mi tăria de a suporta/ bucuria eliberării.” Amintirea marilor întunecimi, la care face referire psalmistul aparține zonei nepătrunsului ascuns, tărâm imaginat ca fiind unul al văzduhului negru, amintirea aceasta fiind resimțită – așa cum declară eul rugător – ca o cumplită povară. Singura care poate atenua apăsarea provocată de cumplita povară purtată pe umeri este tăria de a suporta bucuria eliberării de condiția umană. Este și aceasta o luptă, întru devenirea în ființă – una a DRAGOSTEI LUCRĂTOARE și TRANSFORMATOARE.

 

*) Versurile reproduse sunt din volumul Lucian Blaga, Opere (vol. II), Editura Minerva, București, 1984, ediție critică îngrijită de George Gană.

 

Nicoleta NEAGU – proze scurte

Nicoleta NEAGUProiecte noi

-Ai văzut, Florico ce moacă avea ăla de la judeţ?

– Da` şefa, ce bine juca, ce se mira că nu are castraveţii rădăcină, bufni Florica, imitând mersul damei şi faţa mirată .

Femeile se aşezară pe treptele de la birourile serei, la ţigara de dimineaţă.În plus, treceau şi tractoriştii la ora asta şi lucrătorii de la sera de flori. Florica îşi trase fusta puţin peste genunchi, sub privirile iscoditoare ale Chivei şi ale Soficăi.Ce ştiau ele…

Rodica intră pe poarta serei şi se uită dispreţuitoare la cele trei.Îşi dădu seama că şefa nu venise, aşa că avea şi ea timp să fiarbă cafeaua şi să mănânce.Aruncă o privire mieroasă spre Cornel şi o acri până să o întoarcă spre muncitoare.

– Ai şi venit ? o întrebă pe Lelia, de parcă nu se întâmpla de fiecare dată aşa.Eu o să-mi fac cafeaua şi mănânc ceva, că nu mai pot.

Lelia o privi fără să-i răspundă.Odiseea cafelei şi a micului dejun servite de Rodica la începutul programului era mai mult decât o rutină.Şezătoarea muncitoarelor pe treptele birourilor, somnul de frumuseţe al paznicului la prima oră din dimineaţă şi întârzierile lungi ale şefei completau în cel mai firesc mod această odisee.Continuă să tasteze.Ziua trecea şi avea mult de lucru.Rodica îşi sorbea cafeaua, uitându-se mirată la Lelia. Nu pricepuse niciodată de ce strofocă atâta…

– Neaţa, fetelor! le ură şefa de după ochelarii de soare, la ceva minute trecute de 10.Bravo! Aţi văzut ce bine am ieşit ieri la inspecţie ? Au spus domnii inspectori că nu a fost niciodată pe timpul doamnei Tufescu aşa bine.Dama părea foarte sigură pe fiecare cuvânt şi, dacă n-am fi fost martori la leşinul castraveţilor din seră, am fi crezut-o şi noi.Ce-i drept, inspectorii se declaraseră mulţumiţi în finalul vizitei…aşa că, deşi ştim ce dezastru a fost în seră, nu putem spune că dama minte, căci minciuna ei a devenit adevăr.

– Păi aşa să facem d-acuma, şefa, când e inspecţie,zise Florica, făcând pe mimul.Cu mâna dreaptă ţinea un fir imaginar de castravete şi cu stânga, o foarfecă, tot imaginară, cu care ciontea cu mare atenţie biata plantă.Şi atâta suflet punea Florica în gesturile ei actoriceşti, că pe şefa o bufni râsul şi cele două colege ale Floricăi priveau fără noimă şi nu înţelegeau nimic.Doamna Tufescu ar fi răsădit ea, cu propriile mâini alţi castraveţi, dacă păţea aşa ceva, dar şefa asta nouă, parcă nu era acelaşi soi.Nimic nu o supăra şi ieşea basma curată din toate problemele.În fond, ce le pasă lor de producţie, dacă şefa e fericită şi ele au un trai dulce.Doamna Tufescu le punea la muncă, dar şefa nouă era de treabă şi puteau să stea şi ele la o bârfă, la cafea şi la ţigară, că doar nu murea ţara dacă nu scoteau ele producţei.Femeile o priviră admirativ pe damă cum se îndreptă spre birou.

– Rodicaaaa!Adu-mi şi mie o cafeluţă, dragă! Sunt obosită frântă, după atâta muncă la proiectul ăla.

Rodica percută din birou şi veni să o liniştească pe şefuţa, plângându-se că nici de cafea nu avusese timp de atâta treabă şi exprimându-şi bucuria că, datorită şefei, va bea şi ea o gură din delicoiasa licoare.

– Lelia a venit? Întrebă şefa.

– E sus, şefuţa.Să o chem?

– Cheam-o! îi răspunse ferm dama.Şi nu uita de cafeaua aia!

Nu o enerva nimic mai mult pe Lelia decât modul acesta de o chema, dar se îndreptă spre biroul şefei.Pe coridor se izbi de primarul care se grăbea , se pare, spre aceeaşi destinaţie.Îşi ceru scuze şi ezită pentru o clipă.Nu ştia dacă să facă drum întors sau să bată la uţă.Hotărî să bată.

– Intră, intră!

– M-aţi chemat?

– Da.Avem un raport de făcut, despre serele de flori.

-Avem ? întrebă Lelia, cu speranţa că şefa va prinde subtilitatea întrebării sale.

– Adică am , dar am o groază de treabă şi raportul ne trebuie până la ora 15.

-Bună, darling! salută primarul, care intrase fără să mai bată la uşă.

– Bună ziua, domnule primar, se formaliză dama, arâtând su sprânceana spre Lelia.Chiar veneam la dumneavoastră să discutăm un proiect.Lelia, dragă, vezi că ai hârtiile necesare pentru raportul ăla, poate tu înţelegi ceva din ele.Eu plec, că am treabă cu domnul primar.Mă întorc în jumătate de oră.

-Daaar….

Prea târziu pentru replica Leliei.Dama se urca deja în maşna primarului, care demară în forţă din faţa serelor, sub rivirile satisfăcute ale muncitoarelor şi ale paznicului.De după perdea, ca de obicei, Rodica observa toate mişcările.
– Serele de flori…nici măcar nu a intrat în ele de când e directoare, şopti Lelia ca pentru sine, răscolind hârtiile aruncate haotic pe biroul pe care trona o poză a şefei, în toată splendoarea.o aşeză cu faţa în jos, simţindu-se parcă mai bine.

În birtul din sat, într-o cameră secretă, răcoroasă şi foarte cochetă, dama şi primarul stătea tolăniţi într-un pat imens.Aliza ţinea cheia şi o dădea doar anumitor persoane care se fereau de ochii satului.Ce-i drept, avea o strângere de inimă când primarul intra cu directoarea de la seră acolo, că şi-ar fi dorit să fie în locul ei, dar nu avea ce face.lasă, că timpul ştie el mai bine.

– Auzi, darlingule, cum facem să mai primesc şi eu nişte fonduri pentru sere?  Că sunt în dezastru şi nu am nici răsaduri suficiente de flori…. se miorlăi dama, liăpindu-se de pieptul musculos al bărbatului care se cam săturase de pretenţiile ei.

O privea şi nu mai vedea nimic interesant la ea.Nici nu ştia de ce o căutase şi ce căutam amândoi lungiţi în pat.Poate doar un refugiu de căldura de afară, sau poate doar puterea obişnuinţei.Bătuse de atâtea ori drumurile astea, că se ducea spre sere fără să gândească şi poi o lua automat spre camera lor secretă.Sau poate mai mult ideea că o va vedea pe Aliza când va cere cheia îl mânase aici.Nu-şi putea scoate din minte ochii ei şi formele pline de fetişcană.Nu trecută ca…nici nu ştia cum se potcovise cu parvenita asta de directoare, care călărea satul cu maşina ei taotă ziua şi lăsase serele în paragină.Şi nevastă-sa era mai frumoasă.

– Darling, tu mai eşi aici?Că văd că eşti pierdut.

– Sunt obosit, dragă, cred că mă întind să dorm puţin.Mai bine te întorci.

Se întoarse şi el, iar dama se ridică indignată de propunere şi ieşi, trântind uşa, de tresări şi Aliza.Băgă cheile în contact şi o luă la goană spre casă, că de muncă nu avea chef. ,,Prostul dracului, câtă campanie i-am făcut eu lu ăsta şi acum se crede tare.Lasă că îi arăt eu cine sunt.” Scoase din poşetă un inel bărbătesc şi îl privi diabolic.Primarul îl scotea doar când mergeau în camera lor retrasă şi îl punea pe noptieră, lângă scrumiera albastră.Intră în casă supărată şi se trânti pe pat.Îi venea să plângă de nervi, dar se simţea prea demnă ca să facă asta.lasă că îl joacă ea de acum.Avea nişte proiecte de nici nu gândea primarul ce îl aşteaptă. ,,Doar era frumoasă, deşteaptă,  avea funcţie, ce nevoie avea de un prost ca el?” O bufni un râs isteric şi ochii i se luminară la gândul că nimeni nu o doaboară.

– Hai, fă să plecăm, că nu mai vine nimeni la ora asta!dădu strângerea Florica, rujându-se şi trăgând cu foc din ţigară.

O urmară şi celelalte şi, după ritual, Rodica şi Cornel o zbughiră şi ei.Cei de la serele de flori luaseră şi ei bunul obicei.Curtea şi serele se goliră.Lelia cedă şi ea ispitei, dar îşi luă de lucru acasă.

O altă zi se încheia şi noi proiecte se conturau în lumea serelor.

 

 

 

Dispute

În curtea mare a serelor era agitaţie de la prima oră.Se anunţase vizita directoarei şi la serele de flori, pe care nu le vizitase de când preluase conducerea. Oamenii trăiseră de atunci în incertitudine, neştiind dacă au un nou manager, dacă aparţin în continuare de BIOSera. Lucrările fuseseră însă ţinute sub control de Morena, tehniciana serelor de flori, care făcea asta de o viaţă şi se descurca de minune .Erau curioşi toţi să stea faţă în faţă cu noua şefă, să îi cunoască pretenţiile şi să afle care va fi soarta lor, că existau zvonuri de desfiinţare.

– Doamna Morena, pregătim o masă, ceva pentru şefa asta nouă? întrebă nea Florea, un muncitor vechi al serelor de flori, care ştia meserie mai bine decât orice angajat cu studii superioare.

Nea Florea învăţase meşteşugul muncii în sere de copil şi iubea florile ca pe cei doi copii ai lui.Oricine avea nevoie de un sfat apela la nea Florea, om cumsecade, care rămăsese modest şi harnic, îşi păstrase ritmul şi entuziasmul de parcă era în primul an de muncă.

– Nu pregătim nicio masă, nea Florea, că sigur n-are timp doamna să stea la vorbă.Sunt atâtea probleme de rezolvat, că numai de protocol nu stăm acum.

Nea Florea se aşteptase la răspunsul acesta şi zâmbea în mustaţă mulţumit.Îi era tare dragă Moreana şi o ştia de când era copilă şi venea cu ai ei la seră.Mică-sa fusese ingineră şi tatăl său ca el, pălmaş la munca pământului.Cîsătoria celor doi iscase certă între cele două familii, care nu şi-au vorbit până în ziua în care Fana, mama Morenei s-a stins din viaţă.Era tânără săraca şi a lăsat-o pe Morena fără mamă la doar 6 ani.Nea Florea oftă.Dădu din cap aprobator.Era de acord că nu e timp de stat la palavre şi la mese întinse, că trebuia să se discute despre miniserele de policarbonat, de contractele cu florăriile şi de livrarea direct de la seră.

– Bine, doamna Morena, aveţi mare dreptate.

– Un buchet frumos de flori puteţi aranja, să vadă şi dumneaei ce muncim noi aici şi pentru ce suntem atât de iubiţi în judeţ, că restul s-a cam dus pe apa sâmbetei.

Nea Florea se îndreptă spre prima seră ca să roage femeile să facă un buchet special pentru doamna şefă.În cele zece sere de flori se lucra de zor.Muncitorii erau oameni vechi ai serelor, care puneu suflet şi se vedea asta în rezultatele lor.Nu trebuia să fie monitorizaţi pentru a-şi face treaba.Lucrurile mergeau ca unse, pentru că toţi ştiau ce aveau de făcut şi li se părea firesc.Morena le insufla ritmul ei şi făcea totul cu atâta dăruire, încât le-ar fi fost ruşine să nu facă la fel.

În toată agitaţia şi emoţia care pusese stăpânire pe cei de la serele de flori, maşina roşie a directoarei îşi făcu apariţia brusc, stârnind curiozitatea tuturor.Nea Florea, care ţinea buchetul de trandafiri în mână privi cu sprânceana ridicată la dama care coborî din maşină.Încercă să-i ghicescă ochii de după ochelarii de soare şi făcu o grimasă când privirea bătrână se opri mult mai sus de genunchii noii venite, acolo unde se termina rochia.Se scutură ca de-un coşmar şi continuă să o examineze cu ochi critic.Tocurile care se afundau în pământ reprezentau pentru bătrânul curios verdictul analizei sale.I se limpezi în minte ideea că această doamnă nu prea intră prin sere şi că nu seamănă deloc nici cu madam Tufescu, nici cu Morena a lui, care purta încălţări numai bune de tocit pământul şi haine pe măsură.Morena ieşi din sera cu flori de ghivece şi rămase oarecum surprinsă când dădu cu ochii de directoare.Se gândi o clipă că nu poate fiea, după ţinuta pe care o purta, dar maşina roşie o contrazicea.Se apropie de damă.

– Bună ziua!Dumneavoastră trebuie să fiţi doamna directoare.Eu sunt Morena Petre, tehnicianul serelor de flori.

Directoarea întinse mâna spre Morena şi o retrase aproape automat când văzu pământul de pe mâinile ei.

– Acum am ieşit din seră, spuse Morena fără să se scuze.

– Zoica.Zoica Pilă, se recomandă directoarea privind-o de după ochelari pe Morena, care i se păru jalnică.

– Mă bucur că ne întâlnim, se grăbi să adauge Morena, avem multe de stabilit.Zoica Pliă-Doamne, ce nume, nu se putu abţine să gândească Morena, privind la cucoana care avea ceva din rigiditatea instrumentului de aranjat unghiile.

– Ne grăbim aşa tare? că nu am băut cafeaua azi de dimineaţă, aşa că o să începem cu o pauză de cafea, spuse aproape autoritar madam Pliă, lovindu-se de privirea antipatică a Morenei.

-Doamna directoare, noi bem cafeaua printre flori, la prima oră, nu prea e timp de …

Dama o privea contrariată pe Morena.Stabilise clar că nu o place.Tot îi dădea cu treburile, era plină de pământ şi nu avea nimic din aspectul unei femei.Îi scrută încălţările de cauciuc din picioare şi salopeta albastră.Îi fu milă de ea pentru o secundă.O compătimea pentru că , era clar, nu ştia altceva decât afurisitele de flori.

– Păi, haideţi în seră!insistă Morena.Vă puteţi bea cafeaua şi eu vă expun ultimele tipuri de flori.

– Haide!acceptă dama cu silă, că nu o dădea la o înţelegere cu femeia asta nebună.

Păşi în seră, atentă să nu îşi murdărească hainele şi pantofii.Morena o studia, să îi vadă reacţia în raport cu florile ei, de care era atât de mândră, mai ales anul acesta

– În zona aste sunt plantele de bordură, cum le spunem noi, pe care le livrăm pentru spaţiile verzi din sat şi din împrejurimi..Niciodată nu au fost mai frumoase petuniile.Iar crăiţele parcă au renăscut anul acesta.Să vedeţi la toamnă crizantemele, o splendoare!

Morena se îmbujorase vorbind despre flori.Uitase de tocurile damei, de cafeaua pe care aceasta o sorbea cu mare atenţie, de tot ce nu-i plăcuse mai devreme.Aici, între flori, se simţea de fiecare dată acasă, departe de problemele existenţiale, de răutaţi.Florile ei erau sincere şi o recompensau prin frumuseţe şi parfum.Aici se simţea la adăpost de când plecase Victor, soţul ei.Rămăsese cu fata, care nu prea o asculta şi îi era tare greu.

Zoica o privea pe Morena cu nedumerire.Încerca să înţleagă de ce se înflăcăra femeia asta când vorbea despre flori şi, totodată, lungea ritualul cafelei.Privea florile cu indiferenţă şi nu putea face deodebirea între o petunie şi o crăiţă nici să o omori.Dacă mergea bine, ce atâta tevatură, nu pricepea.Îşi invinse lenea ce o copleşise şi se decise să intre în dialog.

– Dacă merge bine, ce să ne mai agităm? Ce aveam aşa de urgent de discutat ?

– Păi, mă gândeam să achiziţionăm folie de mai bună calitate şi să îmbunătăţim încălzirea.Ca să mergem în continuare pe amenajarea stradală, în care ne-am implicat de curând, trebuie să investim în răsaduri de calitate.Mă gândeam să ne ocupăm şi de primule, că mergeau bine la vânzare în trecut şi să reluăm tradiţia cu crăciuniţele, că ne caută cei cărora le distribuiam de pbicei şi e primul an în care nu ne-am gândit din timp la asta.

– Stai, dragă, că te-am pierdut!Ia-le şi tu pe rând, că m-ai ameţit!Până acum n-aţi cerut nimic şi acum vreţi să le fac eu pe toate!răspunse dama, ofensată de cerinţele Morenei.

-Ba să-mi fie cu iertare, toate astea le-am avut în vedere ereu.Dacă vrem profit şi să ne păstrăm clienţii, trebuie să investim în permanenţă.

Zoiţa se juca cu unghiile lungi prin florile din buchetul primit de la nea Florea.Şia cum mai simţea repulsia care o stăpânise când îl primise şi atinsese mâinile aspre ale ţărănoiului, îşi permisese să facă glume la adresa unghiilor ei lungi şi a pantofilor cu toc.E clar că la serele de legume se simţea mult mai bine.Ăştia de aici nu ştiau decât flori şi flori şi mai făceau şi pe grozavii.Îi pune ea cu botul pe labe şi le arată cine e şeful, să le piară cheful de glume şi de constatări.

– Mă gândeam că ar fi bine dacă aţi convoca o şedinţă cu partenerii noştri, de la fabrica de mase plastice, poate obţinem un preţ mai bun la ghivece.

– Ce ghivece, dragă

-Vorbesc de sera în care avem plante decorative în ghivece.Şi aici ne merge bine de ceva vreme, dar ne cam ustură preţul impus de cei de la fabrică.

– Mda…Am să discut cu Lelia, asistenta mea, şi o să convocăm o şedinţă.Ea ştie mai bine care e treaba.Eu nu m-am născut şefă, acum învăţ.

– Am să vă dau să citiţi un proiect conceput de mine.Dacă veţi fi de acord şi găsim finanţare, am putea să ne producem singuri răsadurile de flori.Am gândit că nişte minisere din policarbonat ne-ar rezolva problema.

– Mi le dai când plec şi i le dau Leliei să vedem ce zice.Discut şi cu Rodica şi…

– Cu Rodica ? Nu cred că e cazul se grăbi să refuze Morena.

Rodica ajunsese prin nepotism la seră şi Morena nu o plăcea.Ar fi putut trece de acest mod de a căpăta un loc de muncă, dacă Rodica nu ar fi fost şi depăşită de atribuţiile pe care le avea.Deseori o scotea din necaz, pentru binele serei şi nu riposta când apropiaţii îi suneau cum o bârfea peste tot Rodica.Dar nu o vedea capabilă să evalueze un proiect al ei, aşa că refuză cu vehemenţă.

– Dacă aţi băut cafeaua, haideţi să vedeţi şi serele de gerberă!Am mărit gama de culori, adăugă Morena, neînţelegând de ce se mai agita atât, când doamna Pilă era clar neinteresată.

Dama se ridică cu greu de pe scaunul în care se afundase de când intrase şi o urmă pe Morena.Aceeaşi lipsă de entuziasm se citea pe chipul ei şi la intrarea în sera de gerberă.Morena se îmbujoră iar la vederea florilor.Marea de culori îi strecura în suflet o emoţie mereu proaspătă şi, trecând printre rânduri, atingea petalele cu delicateţe, de parcă ar fi vrut să le mulţumească .

În capătul serei îşi făcu apariţia nea Florea.

– Ei, ce ziceţi, doamnă? Ce spendoare.Din astea frez nu am ami avut.Şi , datorită Morenei, specialista noastră, am trecut la înmulţirea vegetativă, am renunţat la cea sexuată.Aşa nu mai avem surprize că ar putea apărea unele cu tijele mai scurte sau cu flori mici.La început nu prea am fost de acord cu tehnica asta, dar m-a convins fata noastră, că a învăţat de la nemţi, când a fost la şcoală alea trei luni.

– Da, da.Frumoase! Ce să zic.Foarte bine!Cu înmulţirea, nu prea mă pasionează, să iasă bine, asta contează.Eu sunt cu hârtiile, restul să facă muncitorii, adăugă ea plină de importanţă, uitându-se ţintă spre Morena.

– Haideţi acum la sera de crini.Acolo e lumea parfumului, spuse nea Florea, zâmbind în colţul gurii.

Făcură câţiva paşi şi intrară în sera crinilor.

– Dar unde sunt crinii întrebă mirată dama

Nea Florea izbucni într-un râs sănătos.Era aşa cum bănuise.Doamna şefă nu prea avea habar de florile .Dar câte nu învaţă omul , dacă vrea.

– Ce râzi, domnule, ce ţi se pare de râs?

Morena o privea critic pe directoare.Acum îi era şi mai clar cu cine avea de-a face.Spre deosebire de nea Florea, care avea o fire mai ptimistă, Morenei nu îi veni în minte ideea că această ignorantă ar putea învăţa ce ar fi trebuit să ştie deja.Dacă se aştepta să găsescă crini în seră şi nu ştia că se plantează toamna, dacă habar nu avea de înmulţirea vegetativă şi trebuia să apeleze la asistenta ei pentru a înţelege proiectul ei, se întreba cine şi de ce o pusese în funcţie.Sera era casa ei de copil şi se dedicase total menţinerii şi modernizării ei.După moartea doamnei Tufescu, care îi susţinuse ideile luptase să menţină tot, cu speranţa că va veni un om de bună credinţă şi pregătit în domeniu să managerieze serele şi să constinue ce s-a început.Zvonurile cu desfiinţarea serei i se părea pentru prima dată paluzibil şi o durea acest lucru atât de tare, încât resimţea fizic .

– Crinii se plantează toamna, doamna director.Acum lucrăm la patul de pământ, care este excavat din solul serei, e mai practic aşa.Dar se opri din explicaţii, realiza că nu avea rost.

– Bine, bine!Eu trebuie să plec.Am o groază de treabă la birouri.Dă-mi proiectul ăla al tău să îl citesc şi vorbim.

– Poftim!îi întinse Morena un osar voluminos, la care muncea de câteva luni bune.Sunt acolo şi schiţele pentru minisere şi posibile firme de la care putem achiziţiona structura, dar se uită lelia şi vede despre ce e vorba.

Morena făcu un semn vag din mână şi se îndreptă spre una din sere.Nea Florea o conduse pe damă la maşină şi nu abţinu să nu facă un ultim comentariou

– Data viitoare, doamna director, vă fac cadou o pereche de gumari.A adus la magazinul din sat şi coloraţi, ca să fie la modă.

Dama îl privi aspru, îl înjură în gând şi urcă în maşina roşie, lăsând în urmă o dâră mare de praf.Bineînţeles că ţinu drumul spre casă, că o obosise vizita de lucru şi nu se punea problema să mai poată munci în acea zi.