CURIOZITATE

Const. MIU

– Auzi, tu cum vezi relația noastră? se trezi vorbind într-o zi coana Fulvina, imitând-o pe o damă, dintr-o reclamă publicitară.

Preotul Demirel își făcea de lucru la birou, scriind ceva într-un registru și nu dădu importanță unei întrebări de-a dreptul stupide.

– Te faci că n-auzi, părinte? Sau te deranjează sinceritatea mea!?

Preotul își puse ochelarii și o cercetă cu luare-aminte. Nu se grăbi să răspundă. Își văzu mai departe de scris.

– Auzi, tu cum vezi relația noastră? se auzi iar întrebarea.

Și pentru că preotul continua să-și vadă impasibil de ale lui, coana Fulvina se ridică de pe fotoliu și începu să se apropie de birou, repetând:
– Auzi, tu cum vezi relația noastră?

Preotul ridică ochii în tavan, ca și cum s-ar fi gândit bine ce răspuns ar trebui să dea unei astfel de întrebări existențiale. Apoi, își văzu liniștit de lucru.
Când preoteasa ajunse în dreptul biroului și tocmai se pregătea să mai pună încă o dată întrebarea, aceasta tresări la gestul brusc al părintelui Demirel, care ridicase brusc capul din registru, își sprijini cotul stâng de birou, cu degetul mare întins lateral, iar cel arătător depărtat şi îndoit, încercă să prindă în fanta dintre cele două degete capul preotesei.

– Jumătatea mea, veni sec răspunsul.

Cu siguranță nu era cel așteptat. Femeia se trânti pe fotoliu și își acoperi fața cu palmele. Oftă din greu.

– Jumătatea plină sau aia goală? ceru lămuriri coana Fulvina.

Preotul Demirel se lăsă pe spate și aruncă pixul, care căzu cu zgomot peste registru. Se văzu nevoit să explice situațiile posibile, îndoind câte un deget:
– Dacă spun plină, o să-mi scoți ochii că nu văd decât că ești cam plinuță, ca să nu spun grasă… Dacă spun goală, e mai rău!… Parcă te și aud urlând: „Părintele se uită la filme deochiate!”
– Și ce, ori nu e așa?!
– Vezi că spui prostii!
– Jură că nu te uiți la filme d-alea! ceru preoteasa.
– Ei, cum o să jur?!… E păcat! se apără preotul.
– Măcar recunoaște că așa e…
– Nu mă uit, cum să mă uit! se răsti Demirel.
– Da’, ce faci, dacă nu te uiți?
– Mă documentez.
– Cum adică te documentezi, când io văd că te uiți!
– Ca să le vorbesc oamenilor, să se ferească de păcatul trupesc, trebuie mai întâi să văd și eu ce-i cu el… Nu o pot face pe deasupra!… O să zică lumea că vorbesc ca din cărți. Oamenilor trebuie să le vorbești pe înțelesul lor, adică lor le trebuie exemple concrete!
– Aaa, și tu le povestești scenele fierbinți, ca exemple concrete…
– Păi, în școala generală, am luat premiu’ pentru cel mai bun povestitor! se mândri părintele Demirel.
– Acum pricep de ce te-ascultă cu gura căscată toate babele, se lămuri coana Fulvina.
– Ai, că și pe tine te-am văzut așa, se apără preotul. Dacă nu ți-ar plăcea, n-ai rămâne ca ele!
– De mâine, îl pun pe Pantelică să strângă semnături, spuse coana preoteasă, fără să ia în seamă ironia.
– Ce să faci cu ele?
– Când ducem cotizația la Patriarhie, le spunem să-neapă negreșit demersurile pentru canonizare.
– A cui?
– A ta, părinte.
– Cum să mă canonizeze?
– Dacă e nevoie și de credincioși drept-mărturisitori, Pantelică face rost și de-așa ceva!… Cu câte zece euro de căciulă, strângem două-trei milioane!… Avem de unde, nu te zgârci!
– Bine, da’ crezi că o să vrea? și aici preotul îndreptă capul în sus de câteva ori.
– Se duce lumea peste el, dacă nu vrea! asigură coana Fulvina. Lumea vrea să vadă pe noul Ioan Gură de Aur, încă din viață!
– Știi cum îl dăm pe brazdă?
– ‘Ai, s-auzim!
– Instituim o taxă dublă.
– Cum adică dublă?
– Una la intrare și alta la ieșire: aia de la intrare, ca să intre în transă, iar ailaltă, ca să nu rămână gură-cască!
– Și taxa dublă o dăm acolo?
– Numai aia de intrare! Ailaltă o păstrăm noi, ca să ne recuperăm investițiile pentru semnături și mărturii!

După ce primi listele cu semnături și casetele video și audio ale drept-mărturisitorilor, casierul de la Patriarhie îl întrebă pe părintele Demirel:
– Auzi, tu cum vezi relația noastră?

 

SIMȚIRI

Mihaela-Daniela Ștefănescu

Volumul de poezii sugestiv intitulat „Sânge balcanic” este compus din trei părți bine închegate și strâns legate între ele, ce fac referire la trecut, prezent și lumea imaginară pe care poetul a creat-o în jurul lui precum o carapace a sufletului, a caracterului și propriilor lui simțiri.

Poeziile sale, deși par a avea un caracter de revoltă, ele sunt de fapt o constatare a realității dure trăite în trecut, dar și în prezent de noi toți, citez:„ avem , bineînteles, un rol și noi/ de curve și de trădători,/ de masochiști, violatori de tratate,/ suntem ce-i ce-l înjunghie pe la spate/ pe frate//.(„ Zvasticato”- pag. 7).

„ Sânge balcanic” este o comparație între ceea ce am fost și ceea ce suntem, ceea ce am trăit și ceea ce trăim, o comparație între două epoci, ce au aparținut întregii lumi și care, pe de o parte, i-au adus poetului nostru dezamăgire contemplativă, iar pe de altă parte dezgust și repulsie la tot ce se întâmplă în întreaga societate, motiv pentru care în a treia parte a acestui op, poetul descrie o lume imaginară creată doar în jurul său asemeni unui scut prin care ar vrea să nu se piardă speranța, bunul simț și încrederea în sine și aș exemplifica aici cu poeziile: „ Evrika”, „ Efemeride”, „ Gânduri” și „ Labirintul gândurilor”.

Acest volum de poezii, deși lasă impresia că aparține unui om plin de revoltă, dezgustat de tot ceea ce se întâmplă în jurul lui, este de fapt o constatare a sentimentelor reale pe care le trăim cu toții, dar pe care, mulți dintre noi nu avem curajul de a le expune. În același timp este un îndemn la a nu ne pierde încrederea în noi, simțul moralității și al eticii, speranța și în aceiași măsură optimismul. Citez: „ Acum vreau liniște/ Vreau zâmbet/ Vreau viață/ Mi-am osândit trecutul/ ghețurilor veșnice/ Acum privesc prezentul/ Și-i îi surâd viitorului/ Mulțumescu-ți Doamne/ Că mi-ai arătat cărarea/ Și că mă alimentezi/ Din nou cu viață.//.

(„ Trecut osândit”- pag. 143).

Este un  îndemn adresat tuturor de a recunoaște față de noi înșine, nemulțumirea   sufletească,  morală, dar și materială, precum și un îndemn în a nu ne pierde spiritul națiunii din care facem parte.

Cu toate acestea, poetul încearcă să ne reamintească și despre frumusețea acestei lumi sperând că în acest fel va trezi din nou în noi speranța și optimismul că totul se va îndrepta și va fi bine și vom ști să fim și să gândim uman, depășind astfel, starea de instinct sălbatic ce planează asupra noastră.

În concluzie, Cosmin Ștefănescu este un poet complex, plin de originalitate, care reușește, prin poezia sa,să ajungă în mintea și sufletul nostru ca o alinare, dar în același timp, într-un mod încurajator și ca un îndemn de a ne trezi din starea de amorțeală și rutină în care ne complacem și de a prinde curaj, din nou, în a deveni mai umani, etici și morali atât ca individ, dar și ca națiune. Citez: ” Ce greu îmi este să înțeleg/ Ce se întâmplă cu ăst neam/ Care s-a luptat să fie întreg/ Și nu prea este întreg//”.(” Pseudo- muzică”- pag. 158).

TIMP, VREME, VREMURI

Lansarea volumului de versuri

“SÂNGE BALCANIC” de Cosmin  Ştefănescu

  • Ediţia a II-a revăzută şi adăugită –

Ed. Sfântul Ierarh Nicolae, Brăila, 2015

 

         Am recitit versurile lui Cosmin Ştefănescu şi mă întrebam, retoric, prin ce vremuri ne e dat să călătorim…mă gândeam că suntem un soi de păpuşi fără aţe… sau cu ele invizibile… că avem parte, prin trecerea noastră, de paradoxuri menite să ne transforme din oameni în … ce? Nu am ştiut să-mi răspund…sau poate că mi-e frică de răspuns…

Omul Cosmin Ştefănescu, nu omul acestor timpuri, ci trăitor prin el, prin timpul acesta încărcat de revoltă, de patimi, de răutăţi şi de nedreptate, debusolante, cel mai adesea, încearcă prin puterea cuvântului scris să-şi explice, să-şi răspundă…(“Greşeală poetică” – p.98), să pună în lumina reflectorului cauze şi efecte……(“Reflector” – p.87)

Uneori cu răspuns, de cele mai multe ori rămânând între întrebare şi răspuns trei puncte de suspensie… ştiind că întotdeauna va urma “ceva“ care să ne transforme, să ne năucească, să ne mire, să ne determine să ne agăţăm de viaţă, să ne ancoreze din trecut spre viitor…(“Şansă” – p.131).

Avem, cu toate acestea, şansa gândului bun şi al bunei-credinţe, şansa reînvierii…(“Trecut osândit” – p.143)

Aceste trăiri din aceste derutante vremuri pe care le “vremuim” împreună, Cosmin Ştefănescu le-a “înscris” spre a fi şi a rămâne, pentru că,  şi acesta este un soi de răzvrătire. (“Întrebări retorice” – p.147)

Şi dacă nu ţipi, scrii.

Şi dacă ai strigat în pustiu şi vorbele au zburat cu vântul, aceste rânduri scrise rămân să vorbească, să spună, să strige, să amintească…

Îi urez lui Cosmin Ştefănescu, aşa cum îi uram în 2007, aceeaşi „peniţă uşoară” şi că îi împărtăşesc bucuria  volumului tipărit…

La mai multe!

Carmen RADU

             12.XI.2016

SANGE BALCANIC – recenzie

Petruta PETRE

Volumul de poezii Sânge balcanic al scriitorului Cosmin Ștefănescu impresionează cititorul  încă de la primele versuri. Pe de o parte descoperim un poet cu o vastă cultură istorică însetat de aflarea adevărului, iar pe de altă parte ni se dezvăluie în fața ochilor un suflet sensibil, plin de dragoste și de frumos.

sam_3983

Cunoscându-l oarecum pe poet, am încercat să pătrund mai adânc sensul conotativ al cuvintelor pentru a ajunge la eul creator. Deși la început cititorul este șocat de tonul dur și ferm, încet, încet ajunge să vădă sensibilitatea  și dorința eului de armonie cu sine și cu ceilalți.

Sunt atinse toate sferele existenței, latura politică este ușor ironizată, figurile politice capătă aspecte grotești, poetul fiind scârbit de atitudinea acestora față de societatea românească aflată în decădere.

Mi-a atras în mod deosebit atenția poezia Înstinct primar. care este poziționată a doua în volum, dar care poate fi considerată o artă poetică ( ars poetica – poezia manifest). Poetul își exprimă aici viziunea despre lume și rolul poetului în societate. Această poezie poate fi laitmotivul volumului, acest instinct primar cu care ne naștem: credința. patriotismul, iubirea față de aproape.

sam_3984

Poezia are la bază antiteza  eu-lume și este o confesiune lirică: îmi este mult mai ușor/ să spun lucrurilor pe nume/ cu creierul înotând în mocirla alcoolului… Eul mărturisește că poate schimba această lume asemeni unui vrăjitor, lucrurile par o joacă de copil, dar pentru asta ar trebui ca lucrurile să înceapă de la zero c-aș mai inventa o dată istoria…

L-am văzut în această poezie, ca în multe altele, pe Cosmin Ștefănescu, un descendent  al lui Tudor Arghezi, valorificând în poeziile sale estetica urâtului (capacitatea limbajului poetic de a transforma orice cuvât, orice materie lexicală în materie poetică). Este cunoscut faptul că poemele lui Arghezi au fost primite cu reticență la început, criticii au fost duri, pentru ca ulterior să i se recunoască adevărata valoare (Nicolae Iorga afirma: poemele cuprind ceea ce poate fi mai scârbos ca idee și ce poate fi mai ordinar ca formă). Cosmin Ștefănescu nu se teme de cuvinte și nu dorește în mod vădit să fie pe placul tuturor, el transmite ceea ce gândește, ceea ce simte. Este conștient de mesajul său, tocmai de aceea folosește verbe la modul conjunctiv, timpul prezent, reușind să exprime cât mai simplu posibilitatea de a face totul din nou.

sam_3988

Majoritatea poeziilor au o construcție astofică, lipsite de rimă ( vers alb),  cu măsură variată, figura de stil predominantă este metafora, iar ca procedeu artistic întâlnim ingambamentul.

Pe tot parcursul lecturii am pendulat încercâd să-l încadrez într-un curent literar, poetul, contemporan fiind, păcălește ușor un cititor neavizat prin abordarea sa. Te întrebi dacă nu cumva citești ceva aparținând  roamantismului ( Mihai Eminescu) sau modernismului ( Tudor Arghezi sau Lucian Blaga). În mod cert, pot afirma că poemele au o valoare incontestabilă.

Bun cunoscător al religiilor, înflăcărat apărător al istoriei neamului, dornic să redescopere originile acestui popor, încearcă prin versurile sale să trezească spiritul național, să reaprindă în sufletele oamenilor dragostea de țară. Poeziile care dezvoltă ca temă istoria, sensibilizează prin forța interioară, prin mesajul profund pe care reușește să îl transmită, prin folosirea șocantă a vocabulelor (Zvasticato,Atunci, Luminița de la capătul tunelului,Era morilor de vânt, Smog în Balcani, Meditație despre vină și iertare ș.a.). Pentru a valorifica cunoștințele religioase, poetul folosește versete ca motto sau introduce o temă religioasă : judecata de apoi, aruncarea cu pietre, elocvente pentru acestă etapă este poezia Sodoma și GomoraPoezia fără sfârșit (pagina 21), o poezie superbă despre viață, un îndemn adresat tuturor la bunătate, la liniște. Deși multe cuvinte sunt folosite cu sens conotativ, cuvinte din masa vocabularului, totuși mesajul este simplu. Ceea ce părea incifrat devine descifrat, clar în fața cititorului : Un sfat: caută să înțelegi sensul cuvântului,/ caută să fii ca un puf pe aripa vântului, lasă-ți cuvântul să se scalde în miere,/ lasă-l căci timpul se scurge și piere. De asemenea, în această creație, predomină verbele la imperativ, sfatul fiind blând de această dată, și verbele la conjunctiv care fac ca totul să pară posibil. Cuvântul stă la baza creației, dar și la baza comunicării – poezia devine o punte între poet și lume. Cuvântul este de fapt piatra de temele, divinatatea, iar acest lucru este bine punctat în poezia La început a fost…, făcânt o trecere atât de subtilă de la religie la ficțiune.

sam_4012

Din poezia Acuarelă ne arată cât de repede se destramă totul, ne învață efemeritatea în cuvinte simple, este o lecție de viață în culori: alb-negru, roșu-alb… metafore ce semnifică pământul și sângele, viața. Poetul ne atrage atenția la final și ne face conștienți că ceea ce am citit nu-i doar ficțiune: Totul se întâmplă în acuarelă / Și chiar în realitate. Adverbul chiar utilizat în versul final, întărește veridicitatea spuselor, finalul fiind închis, fără posibilități de evadare.

Bine-nțeles că dragostea nu putea să lipsescă din acest volum, fie că este o iubire împlinită, fie că este numai un vis sau o dorință, fie că că este o iubire pierdută, ea rămâne sentimentul care înnobilează omul. Scrisoarea unei inime ucise (de remarcat aici forma arhaică a substantivului inimă, declinat la dativ-genitiv, inime),  debutează cu dorința arzătoare a unei metamorfozări: Aș dori să fiu o floare, dar transformarea nefiind posibilă, eul își asumă rolul de muritor, suferă din iubire și pentru iubire, luptă pentru visul său, conștient de rănile încă vii, încercă totul pentru recâștigarea dragostei. Nu este laș și nu renunță, pentru ca în final ca deșteptat dintr-un vis să descopere că absența dragostei produce durere – un sentiment ce acutizează realitatea.

În multe poezii, poetul cinstește memoria înaintașilor. Încearcă și reușește să trezească dintr-un somn profund omenirea, să o facă conștientă de valorile naționale uitate sau abandonate în mâinile altora. Multe poezii sunt concepute ca un strigăt ascuțit, ca o sirenă. Nuanța adevărului (pagina77) este o poezie care strigă prin toți porii pentru ca adevărul să devină miracol. Poezia este o odă adusă marelui sculptor Constantin Brâncuși și este elogiată  coloana infinitului. La final apare perechea de anonime: neadevăr –adevăr, este de remarcat alegerea poetului, el nu folosește termenul minciună, ci preferă forma negativă a cuvântului adevăr, tocmai pentru ca miracolul să poată deveni credibil.

Am observat obsesesia poetului pentru mediu acvatic, peștele sau zodia pești făcând subiectul multor poezii, devenind asfel un simbol al creațiaei. Să fie oare numai o coincidență sau are legătură cu zodia în care s-a născut poetul ?

Parcă în mod conștient poetul a păstrat în finalul volumului o serie de poeme care emană un puternic sentiment patriotic. Poemul Adevărații voievozi (Înapoi în viitor) impresionează prin complexitatea temei tratate, prin numărul imens de personalități elogiate, dar și prin seriozitatea mesajului transmis către generația tânără. Un fel de Epigonii, dar de astă dată Eminescu este modelul demn de urmat.

Citind până la final final volumul am remarcat temele predilecte ale liricii ștefănesciene: istoria ocupă locul promordial, iubirea și timpul. Poetul este un magician, se joacă cu lexemele, oferindu-le conotații neașteptate.

Recomand cu mare drag toturor să citescă volumul de pozii semnat Cosmin Ștefănescu și sper ca în anii următori să apară și în manualele de limba româna, astfel încât strigătul lui mut  să ajungă la generațiile tinere.

POETICA PSALMILOR BLAGIENI

Prof. Dr. Const. MIU

prof_dr_CONST_MIU-27-mai_2016

Psalmul este o specie lirică, prin care poetul înalță un imn
religios divinității, exprimându-și sentimentele de smerenie și de laudă
față de măreția și atotputernicia lui Dumnezeu. Cuvântul psalm provine din
grecescul psalmos, care înseamnă compunere poetica biblică, având
caracter de rugăciune, odă, elegie sacră.

Dintre scrierile biblice vechitestamentare, Psaltirea este cea mai populară, în sensul că a rămas o carte a sufletului credincioșilor. Iisus Hristos a vorbit despre ea ca despre o scriere reprezentativa, atunci când adresându-se Apostolilor Săi, după Înviere, le-a adus aminte că se cuvenea să se împlinească toate cele scrise despre El în Legea lui Moise, în Profeți și în Psalmi (cf. Luca 24: 44) Prin urmare, Psalmii reprezintă cea de a treia grupă de cărți din Biblia ebraică.

În variantă originală, Psaltirea lui David reprezenta o suită de paragrafe redactate în proză poetică, adică într-o proză ce câteva trăsături stilistice: repetiţii anaforice şi epiforice, ritm de diferite facturi, revenirea unor cuvinte-cheie, interogaţii şi exclamaţii retorice. Versificând psalmii, Dosoftei aduce poemul sacru la o formă inedită. În varianta lui Dosoftei, se află imbricate (suprapuse parțial) trei categorii diferite de texte: traduceri în versuri ale psalmilor; comentarii şi glose ale lui Dosoftei pe marginea acestora; de aemenea, există și versuri originale semnalate ca atare de autorul însuşi. Stilul personal uneşte cele trei tipuri de texte într-un tot unitar stilistic; doar o examinare erudită şi atentă la nuanţele fiecărei strofe mai poate identifica astăzi cele trei straturi care compun poezia lui Dosoftei.

La toți creatorii de psalmi, putem detecta starea ontologică a dialogului cu Dumnezeu. Aspectul acesta transpare și din psalmii lui Blaga. Bunăoară, în psalmul Iubind – ne-ncredințăm că suntem, prima stofă este centrată pe ideea ființării în Dumnezeu: „Iubind – ne-ncredințăm că suntem. Când iubim/ Oricât de-adâncă noapte-ar fi, / Suntem în zi, / Suntem în Tine, Elohim.”*) Între Dumnezeu și om, există ceva comun, care face posibilă apropierea de Dumnezeu. Omul este chip al lui Dumne­zeu. Ca atare, el e o ființă spirituală, orientată în chip ontologic spre Dumnezeu. Tendința spre comuniune, care este iubirea, nu vizează numai persoanele omenești, ci ultima ei țintă este Dumnezeu. Iubirea este starea firească de a fi în Dumnezeu. Iată ce spunea Pr. Arsenie Boca referitor la ființarea prin iubire, în Dumnezeu: “E bine să fii cu Dumnezeu că ai pace multă, multă de tot. Şi când eşti cu Dumnezeu nu-ţi mai trebuie nimic.Prima strofă comunică în chip metaforic vorbele Sf. Ap. Pavel către corinteni: „Nu ştiţi că voi sunteţi templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?” (1Cor 3:16).

A doua strofă a psalmului blagian are în prim plan căutarea dublată de motivul călătoriei: „Sub lumile de aur ale serii/ Tu vezi-ne, cutreierând livezile./ Umblăm prin marea săptămână/ Gând cu gând și mână-n mână.”  Ideea de căutarea a sacrului o regăsim și la Arghezi, în psalmul Te drămuiesc în zgomot și-n tăcere: „Te drămuiesc în zgomot și-n tăcere/ Și te pândesc în timp, ca pe vânat,/ Să vad: ești șoimul meu cel căutat?/ Să te ucid? Sau să-ngenunchi a cere.” Tema psalmului o constituie pendularea poetului între a crede necondiționat în Dumnezeu și a-i  tăgădui existența, atitudine ce vine din nevoia de certitudine a poetului, care caută dovezi palpabile, contactul direct cu El. Strofa întâi exprimă îndoiala poetului privind existența lui Dumnezeu, pe care Îl căuta și il pândise demult. Comparația din versul „Și te pândesc în timp, ca pe vânat”, ilustrează dorința arzătoare a poetului de a avea o dovadă concretă, reală a existenței lui Dumnezeu. De altfel, motivul cinegetic a semnificat dintotdeauna dorința descoperirii, inițierea ca stare spirituală. Nevoia de certitudine a eului liric este reliefată în continuare prin intrebări filosofice, ceea ce înseamnă predispoziția spre meditația profundă la atotputernicia divinității, măreție sugerată de metafora șoimul: „Să văd: ești șoimul meu cel căutat?”. Incertitudinea eului liric exprimă o cutezanță impresionantă, deoarece el folosește o interogație retorică de sorginte filosofica – „Să te ucid? Sau să-ngenunchi a cere.” -, în sensul că, în sufletul său ar putea muri credința sau, dimpotrivă, ar putea deveni smerit, cerând îndurare, în genunchi. La Blaga, dumnezeire nu e pusă la îndoială. Aici, călătoria este una spre ființarea spirituală.

Ultima strofă a psalmului Iubind – ne-ncredințăm că suntem include un paradox: „Și cum am vrea să Te slăvim/ Pentru iubirea ce ne-o-ngădui, Elohim!/ Dar numai rană a tăcerii/ E cuvântul ce-l rostim.” Ideea psalmistului este aceea că enoriașul trebuie să aibă predispoziție spre tăcere: „Dumnezeu este onorat prin tăcere”, spune Sfântul Toma. De reținut că tăcerea nu este încă rugăciune, ea  este pregătire pentru rugăciune. Când în noi există acest climat de tăcere, atunci sugerăm să coborâm cu mintea în adâncul nostru: acolo are loc întâlnirea noastră cu Dumnezeu sau cum spune teologul Paul Evdokimov – inhabitarea sacrului în profan.

 

Psalmul O durere totdeauna…, prin conținutul său este mai aproape de ideatica psalmilor arghezieni. Aici, singurătatea divinului este, în fond, singurătatea omului contemporan, care nu se mai află în dialog cu sacrul, prin rugăciune: „O durere totdeauna mi-a fost singurătatea ta ascunsa/ Dumnezeule, dar ce era să fac?” Psalmistul recunoaște că în copilărie se afla într-o relație specială cu Dumnezeu: „Când eram copil mă jucam cu tine/și-n închipuire te desfăceam cum desfaci o jucărie.” Sălbăticia pe care o recunoaște în continuare poetul este datorată unei alte etape, în raportul său cu divinul: „Apoi sălbăticia mi-a crescut,/ cântările mi-au pierit,/ și fără sa-mi fi fost vreodată aproape/ te-am pierdut pentru totdeuna”. Pierderea sacrului, a relației cu acesta înesamnă intrarea în singurătate.

La Arghezi, singurătatea psalmistului capătă imaginea hidoasă a unui copac infertil: „Tare sunt singur, Doamne, și piezis!/ Copac pribeag uitat în câmpie,/ Cu fruct amar și cu frunziș/ Țepos și aspru-n îndarjire vie.” Cele trei atribute de care beneficiază un astfel de copac uitat în câmpie (fruct amar și cu frunziș și țepos) sunt „rodul” lipse conlucrarii profanului cu sacrul. Așa se explică îndârjirea vie pe care o manifestă psalmistul aflat în ipostaza vegetalului.

Pentru psalmistul blagian, absența verbializării din partea sacrului este echivalentă cu moartea cuvântului: „În cer te-ai închis ca-ntr-un cosciug./ O, de n-ai fi mai înrudit cu moartea/ decât cu vieața,/ mi-ai vorbi. De-acolo unde ești,/ din pământ ori din poveste mi-ai vorbi.” Regretul față de refuzul de care are parte este evidențiat prin repetarea verbului a vorbi la condițional.

În finalul poeziei, se conturează două atitudini: mai întâi, întrebarea construită retoric denotă disperarea tragică a celui care conștientizeză obturarea comunicării profanului cu sacrul: „Iată e noapte fară ferestre-nafară./ Dumnezeule, de-acum ce mă fac?”; apoi, soluția găsită față de această situație aproape faără ieșire: lepădarea de omul  trupesc, spre a deveni unul duhovnicesc: „În mijlocul tău mă dezbrac. Mă dezbrac de trup/ ca de-o haină pe care-o lași în drum.” (s. n.).

 

Psalmul 151 este unul al prezenței prin absență. Prima parte este centrată pe ideea căutării lui Dumnezeu, invocându-se posibilitatea îndepărtării de sacru, pe ideea jocului trecut definitoriu pentru vremea când Dumnezeu era protectorul semințiilor poporului ales și trecut ca divorțului dintre sacru și profan: „Ai fost cândva, prin primăveri, prin ierni, prin toamne./ Al seminţiilor şi-al regelui David erai./ Ai fost cândva, dar unde eşti acum?/ Te-ntreb, căci s-ar putea să fii trecutul, Doamne.”

Ideea aceasta a prezenței lui Dumnezeu pe vremea trecutului de aur al primilor aleși ai Domnului și absența Tatălui Ceresc după întocmirea Sf. Scripturi o regăsim și în psalmul lui Arhezi – Nu-ți cer un lucru prea cu neputință: „Când magii au purces după o stea,/ Tu le vorbeai – și se putea.// Când fu să plece și Iosif,/ Scris l-ai găsit în catastif/ Și i-ai trimis un înger de povață –/ Și îngerul stătu cu el de față.” Însă, după această epocă, absența timpului sacru duce la degradarea și expierea timpului profan: „De când s-a întocmit Sfânta Scriptură/ Tu   n-ai mai pus picioru-n bătătură/ Și anii mor și veacurile pier/ Aci sub tine, dedesubt, sub cer.”

În psalmul lui Blaga, pe care îl discutăm acum, absența divinului e marcată prin intermediul unei interogații retorice, aceasta augmentând dramatismul psalistului: „Unde-ai căzut din lume rupt (…)/ tu care-ai fost cândva şi-al meu, prin toate?” Finalul acestei creații se bazează pe un paradox – prezența prin absență a sacrului: „În golul ce-l lăsaşi căzând, ceva mă doare,/(…) Nu te mai văd, dar te mai simt în noapte./ Te simt dumineca şi toată săptămâna/ cum ciungul simte o durere-n mâna/ pe care n-o mai are.”

 

Ideatica Psalmului dragostei amintește de cea a poeziei Veșnicul (Poemele lumii, 1919), care abordează accepția unui Dumnezeu – Ascunsul veșnic: „Un văl de nepătruns ascunde veșnicul în beznă./ Nu-l vede nimeni, nimeni”. Psalmistul conștientizează încă de la început condiția profanului, care aspiră la depășirea acesteia: „E încă în mine greul pietrelor dintre cari/ m-am ridicat când zi s-a făcut.”

Invocația care urmează vizează nepătrunsul ascuns, care numai cu dragoste ființează dincolo de contingent: „Dragoste, împrumută-mi tu uşurinţa/ cu care norii albi umblă-n azur peste abisuri/ şi graţia fără fiinţă a verdelui, frunzelor.” După o atare dragoste tânjește eroul liric, una ce are putere de transfigurare.

Însă, înțelegerea neputinței de a se elibera, prin desprindere de lut, de greul pământului este una dramatică. Aspectul acesta este evidențiat prin reluarea sau repetarea lui încă și mai, cuvinte ce relevă faptul că eul poetic încă mai aude ecouri ale condiției umane:  „Sunt încă în mine greul pământului şi deznădejdea/ lutoasă. În mine tânguitoarele nopţi./ Neguri mai stăruie-n gând/ şi tălpile fără de voie mai prind rădăcini/ pe drumuri neprietenoase.” (s. n.). Ecourile condiției umane, ce răzbat în sine transpar dintr-o imagine acustică: „Din trecut câteodată mai vine un vânt.”

Finalul acestei creații capătă turnura unei rugi adresate DRAGOSTEI: „În ceasurile desprimăvărării, dragoste,/ în ceasurile-acestea, ce singură tu le numeri,/ căci numai tu nu ai amintirea/ marilor întunecimi,/ fă să uit cumplita povară/ a văzduhului negru ce-l port pe umeri/ şi dă-mi tăria de a suporta/ bucuria eliberării.” Amintirea marilor întunecimi, la care face referire psalmistul aparține zonei nepătrunsului ascuns, tărâm imaginat ca fiind unul al văzduhului negru, amintirea aceasta fiind resimțită – așa cum declară eul rugător – ca o cumplită povară. Singura care poate atenua apăsarea provocată de cumplita povară purtată pe umeri este tăria de a suporta bucuria eliberării de condiția umană. Este și aceasta o luptă, întru devenirea în ființă – una a DRAGOSTEI LUCRĂTOARE și TRANSFORMATOARE.

 

*) Versurile reproduse sunt din volumul Lucian Blaga, Opere (vol. II), Editura Minerva, București, 1984, ediție critică îngrijită de George Gană.