Reprezentativ

IRONIE ȘI SPIRIT NASTRATINESC

Const. MIU

Volumul de versuri REVELAȚII din deasupra și din dedesubt (Editura Bibliotheca, Târgoviște, 2013), semnat de domnul Ion Iancu Vale (director fondator al revistei Climate culturale) cuprinde – așa cum mărturisește autorul – creații mai vechi și mai noi, scopul declarat fiind „acela al jalonării drumului meu existențial, spiritual-metafizic, care, în vreme, a fost marcat de sinuozități…” (p. 13).

În prefața cărții – „Revelații” și frondă –, după ce mai întâi menționează că a fost remarcat încă din 1986 de către Constanța Buzea (la Poșta redacției revistei Amfiteatru – precizăm noi – C. MIU), apreciat de către Mircea Horia Simionescu și Cezar Ivănescu (în 1997), Theodor Codreanu vorbește despre spiritul de frondă al unui poet „care se încăpățânează să nu scrie precum colegii postmoderniști”, căci „Ironia se-ndreaptă către poetica postmodernistă, care se leapădă de literatura clasică și modernă, cool fiind să scrii <<poezie>> fiziologică, fără urmă de pudoare…” (p. 7, 8).

Sub aspect structural, cartea în discuție are trei secțiuni: partea cea mai amplă –  Recurs la hotărâre (poezii cu vers liber, datate înainte și după Revoluția din 1989), Percepție metafizică (poezii în vers clasic , dar și în vers liber) și Argumente (aprecierile scriitorilor avizați, pomeniți mai sus, cu privire la creațiile dlui Ion Iancu Vale).

Noi apreciem ironia în absurd, în maniera lui Urmuz. Ilustrative, sub acest aspect, sunt la papura verde și, mai cu seamă,  năprasnica fobie a lui Policarp Resteu. În cazul primei creații, incipitul este descriptiv: abundența detaliilor chioșcului cochet (pe dinafară) contrastează cu vidul din interior: „Un chioşc cochet, printre multe altele, din placaj/ şi scândură geluită, vopsit în alb, pe ai cărui pereţi/ o mână pricepută pictase ochiuri de lac din care, / printre nuferi, răsar mănunchiuri verzi de papură.” ; „Prin geamul de o curăţenie îndoielnică se văd aliniate/ de-a lungul pereţilor rafturi goale/ ale căror încheieturi etalează lucrături/ savante de păianjeni.” (p. 19). Acum, se poate înţelege că volumul are la bază raportul aparenţă/ esenţă, deorece, așa cum spune poetul, avem de-a face cu o serie de revelații din deasupra și  din dedesubt. La început, discuția dintre cumpărător – un domn elegant, în vârstă – și vânzătoare este verosimilă, însă din momentul când apare întrebarea în legătură cu nodurile gordiene, aceasta alunecă pe panta ironiei în absurd: „<<Noduri gordiene aveţi? >> (…)/ <<Dar ceva, aşa, mai aparte, nu aveţi?>>/  <<Ba da, cum să nu, avem câteva sortimente în culori/ foarte ţipătoare, e o nebunie să ştiţi>>/  <<Ţipătoare, a nu, nu… mie îmi place liniştea>>. /  <<Nu vă fie teamă, spune vânzătoarea, / sunt prevăzute cu antifoane de ultima oră>>/ <<Ei, atunci… şi cum le daţi, la bucată, la legătură? >>/ (…) <<Noi nu vindem nodurile decât la litru>>/ Cumpărătorul dă din mână împăciuitor>>: /  <<În fine… daţi-mi doi litri şi o pungă>>.” (p. 20-21). Dacă până aici vânzătoarea e numai lapte și miere, încercând prin răspunsurile sale să câștige bunăvoința cumpărătorului, atunci când acesta o atenționează să nu-l mai ciupească la cântar, ca data trecută, femeia devine isterică și cere unui agent de poliție, aflat prin ăpreajmă, să-l pună la punct pe recalcitrant: „<<Vă rog să luaţi măsuri, altfel o să mi se pună un nod în gât, / şi o să fie cumplit pentru toţi! >>.” (p. 22). Felul cum vorbește și acționează omul legii e specific milițianului epocii de aur (cf. p. 22). Finalul este unul deschis: urmează un alt client elegant și în vârstă, alt sergent care își face rondul în dreptul chioșcului, și comedia poate continua la nesfârșit.

A doua creație, de care aminteam, – năprasnica fobie a lui Policarp Resteu – relevă felul cum se va contamina un funcționar de la căile ferate, care asculta disertația crainicului despre microbi. Accidentat în baie, în timp ce „vâna” muște, care ar fi fost purtătoare de microbi, protagonistul ajuns la o circă sanitară se vede nevoit să se răstească la felceriță: „Să nu puneţi mâna pe mine până nu vă dezinfectaţi, / acum, în faţa mea, / toţi sunteţi îmbibaţi de microbi>>, continuă amploiatul, / îmbrâncind-o pe biata fată…” (p. 31). Isteric se comportă și în dialogul cu chelnerul din restaurantul în care intrase, spre a-și potoli foamea: „Eroul nostru îi împinse cât colo mâinile de pe faţa/ de masă, ţipând furios: / <<Pleacă du-te şi te spală-te imediat, altfel/ nu-ţi permit să mă serveşti! >>” (p. 31, 32). Contaminarea e atât de puternică, încât protagonistul e afectat și în plan oniric: „Visase şi se făcea că microbii, care în visul lui luaseră/ forme de monştri hidoşi, imenşi, / dansau în jurul lui cântând: / <<Eu sunt virusul dizenteriei şi am să-ţi fac praf/ şi pulbere intestinele>> / <<Eu, al hepatitei şi am să-ţi distrug ficatul! >>” (p. 33). Obsesia atinge proporții paroxistice: „Terminând cu vasele din bucătărie, / veni rândul lenjeriei şi al hainelor. / Goli şifonierul, sertarele toate, trase carpetele/ de pe pereţi, adună covoarele de pe duşumea/ şi, dezbrăcându-se până la piele, cum l-a făcut mă-sa, / grămădi totul în mijlocul casei. / Dădu drumul la robinete şi începu să arunce sodă/ şi apă fiartă peste tot acest talmeş-balmeş textil. / Spărgând turbata noapte. / zorile îl găsiră pe neobositul Policarp/ mutând, spălând, frecând,…” (p. 33-34). Punctul culminant al fobiei protagonistului este atins în momentul când urcat în salvare, vecinii care au sunat să-l ia văd cum acesta se apucă să frece de zor geamul mașinii, cu o cârpă. (cf. p. 34). Atunci când abordează lumea rurală, ironia uzitată amintește despiritul nastratinesc al țăranilor  din seria La lilieci a lui Marin Sorescu. Aspectul acesta transpare din  povestea celestului zbor al lui Ion Lasămăverde și al nepotului său, Iarel. Ca și la Marin Sorescu în volumul amintit, umanitatea rurală a lui Ion Iancu Vale este prezentată de un regizor discret, lăsând cititorului spectator impresia că această lume pestriță se prezintă singură. Spontaneitatea vorbirii şi faptul că spectacolul se desfăşoară sub ochii cititorului sunt încă o trăsătură a spiritului nastratinesc. Comportamentul deviant al unor personaje, cu apucături sau hobbi-uri ciudate, contrastează cu normalitatea. Ceea ce este „normal” pentru ele e anormal pentru cititorii-spectatori. De aceea, putem situa asemenea personaje în galeria celor cu spirit nastratinesc, ele luând aparenţa drept esenţă. De aici şi rizibilul situaţiilor. Tonul narativ îi permite autorului realizarea unor situații ilare, paradoxale și absurde. Spre pildă, o bizarerie – semnalată de nepotul defunctului celor de la priveghi – anticipează aventurile ieșite din comun, de care vor avea parte, acestea nefiind decât secvențe ale unui teatru în absurd: „În casă toţi tresăriră speriaţi/ când Iarel zise că unchiul mănâncă florile./ Priviră mortul cu ochii holbaţi şi văzură cum buzele/ lui Ion se închid peste codiţa unei flori de lămâiţă şi/ atunci îşi dădură seama că buchetul de flori/ de pe pieptul lui se cam micşorase./ Cu ochii înceţoşaţi de fumul usturător al lumânărilor/ gândiră că au cine ştie ce vedenii…” (p. 45-46). Din momentul când convoiul mortuar pătrunde în curtea bisericii, un cârd de cerbi năvălește dinspre cimitir și se îndreaptă spre pădurea ce înconjura satul. Ei sunt „vestitorii” trezirii lui Ion din somnul lui de piatră: „Ion Lasămăverde „deranjat” din somnul lui de piatră/ se ridică în capul oaselor şi striga tare/ ia biciul Iarel şi mână boii să zburăm, / iar voi fraţilor aşteptaţi-mă acasă că mă întorc să prăznuim.” (p. 48). După o lungă așteptare, cei adunați la praznic, după dorința protagonistului, se trezesc cu carul mortuar și spre dezamăgirea lor, în loc să le povestească despre aventura sa celestă, Ion vrea să se veselească: „Însă, chiar atunci, în strigătele de bucurie/ ale mesenilor, carul poposi lin în faţa porţii. / Din el sări Ion mai viu ca oricând, / intră în curte şi se aşeză pe scaunul pregătit / îndemnând să se toarne băutură şi să se aducă mâncare./  (…) Cei prezenţi începură să bea şi să mănânce în tăcere/ aşteptând ca „zburătorii” să înceapă să povestească. / Ion însă le strigă să fie mai veseli, / că doar e vorba şi de o înviere, nu doar de o înmormântare…” (p. 49). În acordurile de vioară a lui Ghiță Șapteluni, sunt prezentați prietenii cei mai buni ai mortului/ înviatului, fiecare având o anecdotă năstrușnică (Viță Măgădău, Bică Belea,

de

 POETICA ÎN SPIRALĂ

Prof. Dr. Const. MIU

Un poet, care se respectă, reia – ca pe o spirală – tematica creațiilor din volumele anterioare, adăugând noi semnificații, în conformitate cu filosofia sa despre lume și viață. Așa se întâmplă în noua carte a doamnei Ștefania Oproescu – Libelula albastră (Editura StudiS, Iași, 2022).

Vorbind despre volumele anterioare de versuri semnate și publicate de poetesa din Focșani, remarcam mai multe tipuri ale eului poetic: cel implicat, cel detașat, precum și cel cu aptitudini de teatralitate. Sub acest aspect, amintim volumele Delir în curcubeu… și Noaptea pisicilor cărunte.

În cazul eului implicat, în noul volum, acesta apare în relație cu motivul singurătății, mai mult sau mai puțin explicit: „Mai întâi, am dresat somnul/ să treacă prin cercul de întuneric/ înainte de răsăritul soarelui, / așteptând/ până se ridică înaltă/ cupola Cortului.” (Plasa de siguranță, p. 13); „Ce departe am primit loc de casă/ în această întindere nesfârșită de singurătăți. / Nici cu pasul, nici cu roata, nici cu Pegasul/ n-am ajuns încă la vreun vecin, / de atâta vreme, că nici n-o mai știm număra.” (Oaza Efemeridelor, p. 39). În Casa timpului, același tip de eu poetic este preocupat de filosofia timpului: „Aș vrea să cos timpul la gură/ ca pe un sac, să-l iau în spate, / să-l duc până la el acasă/ să-i aflu părinții, / să-i întreb de ce l-au alungat/ să rătăcească, să amăgească/ așteptări, în realitatea domestică/ cu promisiuni seducătoare, / capcane cu apă vie/ cărată cu rândul la morți.” (p. 20).

În volumul de care ne ocupăm acum, sunt mai multe creații, în care eul implicat este unul de tip reflexiv. Spre pildă, Aproape iarnă  este o creație din care transpare motivul filosofic panta rhei, grefat pe cel al visului: „Zăpezile de altădată se odihnesc puțin. / Doar în vis mai cutreier tărâmuri interzise. / Respir rar și ușor, în  această hibernare/ în care râuri mici și pâraie aproape uscate/ par șerpi argintii, veninoși. / care brăzdează pielea ofilită a prezentului.” (p. 29). Aceleași motive literare se interiorizează, în concepția eului reflexiv, măcinat de resemnare: „Resemnare s-a născut odată cu mine, / altfel de umbră, care se ferește de lumină. / (…) Resemnarea, / odihnă amăruie în tăceri zdrențuite/ crește cu mine, îmbătrânește cu mine, / nici nu mai dore, vine ofilită, inutilă, / ca o lovitură neașteptată/ cu pumnul în ceafă.” (Resemnare, p. 35).

Din aceeași plămadă a interiorizării gândurilor, care silesc eul poetic la o întoarcere în timp, lăsând astfel cale liberă memoriei afective ilustrative, sub acest aspect, sunt Picătura de noapte: „Licurici de gânduri/ improvizează constelații/ pe bolta peșterii tainice/ care, din resturi de memorie/ arată calea rătăcitului de stol.” (p. 31) și Album de familie: „Cine să fie dar, femeia aceasta tânără/ care zâmbește forțat, / cine bărbatul cu privirea aspră/ și barba albă tunsă scurt/ abia ieșită din foarfeca frizerului/ (…) Fotografii vechi/ exilate în închisori de albume/ trec prin mine și-mi strivesc prezentul/ cu aceleași priviri încremenite în gol.” (p. 33-34). În volumul Libelula albastră, reflexivitatea – tot de tip introspectiv – este corelată cu secvențe narative. „În zilele întunecate, / amănuntele se destramă/ ca desfrunzirea, / cerul își coboară răsuflarea/ până la podeaua amintirilor.” (Desfrunzire, p. 37).

Când abordează vegetalul, Ștefania Oproescu o face în manieră descriptiv-narativă. Elocvente sunt Vară – „Liniște în amiaza fânețelor înflorite. / Adierea aripilor de fluturi împletește/ coronițe de margarete cu sângele voinicului. / Albastră, cicoarea pictează pete de răcoare/ peste îmbujoratul trifoi.” (p. 26); Hotar închipuit – „Copacul din fereastră/ deschide dimineți, / despică umbrele de sub pleoape, / așterne drum din întunericul/ moale ca puful de perna/ pe care, noaptea bună/ adoarme frica absenței.” (p. 41); Singur în parc – „Primăvară, într-un parc aproape sălbtec, / adiere aromată de ierburi amestecate, / buruieni semețe printre rătăcite tulpini de flori.” (p. 56).

Eul detașat îmbracă haina unui narator, care consemnează ceea ce vede sau constată. Așa se întâmplă în Vis erotic: „Ochii aceia îmbrăcați/ în costum elegant de gală, / ca săgeata plecată din arc/ au traversat cu precizie/ mulțimea fremătând, / țintuindu-mi pieptul/ ca pe fluture în insectar.” (p. 16) și Când mor castanii:„S-au îmbolnăvit castanii. / Tineri sau bătrâni/ agonizează lent pe bulevarde, / în parcuri, pe străzi mărginașe. / Frunze răsucite, uscate/ se țin de ramuri ca cioclii. / Mor castanii, se duc în romanțe/ și dispar odată cu ele…” (p. 38).

Pe lângă prezența eului refexiv, o altă noutate în acest nou volum găsim și eul poetic dedublat: „Am rămas în urmă. / Sunt tot mai departe de mine. / Altcineva merge încă, / cineva care aude tot mai slab sunete, / simte tot mai diluate mirosuri/ vede tot mai palide culori.” (Doar o secundă, p. 23).

Din cele arătte până aici, reiese clar evoluția în spirală a poeticii Ștefaniei Oproescu, volumul Libelula albastră având și certe noutăși atât sub aspectul formei, cât și la acela al fondului, accentul căzând pe filosofia timpului interiorizat al eului poetic.

de

SPOVEDANIA CA MEMORIALISTICĂ

Prof. Dr. Const. MIU

Fiecare din cele trei volume, reunite sub titlul generic Din umbra munților (sub semnătura lui Gheorghe Mocanu, la Editura Editgraph, din Buzău, în 2020), încarnează metaforic trei vârste ale omului – BORTA  – copilăria, URSOIENII – adolescența și ULTIMA CRUCE – maturitatea. Ca atare, având în vedere cele trei vârste/ trepte ale formării individului, trilogia aceasta poate fi socotită un bildungsroman,

În Cuvânt înainte la volumul al doilea, scriitorul vrâncean Gheorghe Mocanu explică titlul primului op: „I-am zis Borta, pentru că satul e înconjurat de munți, așezat într-o văgăună plină de păduri de fag. Soarele intra dintr-o parte, pe la nouă – ora dimineții – și pe la două era dus. Ziua era scurtă, așa că oamenii se trezeau cu noaptea-n cap și tot cu ea pe creștet se culcau.” (vol. 1, p. 7). Având ca moto un citat din cartea lui Emil Cioran – Lacrimi și sfinți – cu privire la eternizarea copilăriei, primul volum al trilogiei în discuție (care a primit Premiul anului 2006 al Uniunii Scriitorilor Români, Filiala Bacău, pentru debut în proză) stă sub semnul Amintirilor… lui Creangă. Borta este ochiul magic, prin care copilul vede lumea satului său natal, această lume, la rândul ei, este văzută de către cititori, prin evocarea universului infantil făcută de autor.  În acest sens, avem de-a face cu o deschidere și, în egală măsură, cu o închidere: deschiderea spre lumea magică, zămislită de autor și închiderea acesteia în sufletul de copil.

Cei care au făcut referiri la primul volum, începând cu Fănuș Neagu, ale cărui aprecieri metaforice sunt reproduse pe coperta a patra a cărții, au evidențiat atmosfera din cătunul Ursoaia, din zona de munte a Vrancei, unde colectivitatea, fără a avea parte de facilitățile  unui trai decent –  școală, dispensar, moară, prăvălii, biserică, nici chiar cimitir – trăiește după legile moștenite din străvechime.

Prin evocarea megieșilor părinților copilului mărturisitor și a câtorva întâmplări din copilărie, primul capitol al volumului întâi amintește de atmosfera din satul copilăriei lui Creangă. De pe vremea primilor ani de studii, copilul își amintește de supraveghetorul care făcea militărie cu școlarii și cum unul dintre vlăjganii repetenți pusese ochii pe el, iar după ce a dat o probă, a fost ales să îl gâdile la tălpi, până adoarme. (cf. vol. 1, p. 39). Haioasă e întâmplarea când școlarul ascunde carnetul cu note mici primite la școală, taman în lada unde mama ținea mălaiul. Toate încercările de a ascunde adevărul se termină cu o chelfăneală dată de mamă cu „jărdoaca”, la care copilul se închina fără voie, căci nuielușa era ținută „deasupra tocului ușii de la bucătărie, sub icoana Sfântului Gheorghe…” (p. 24).       

Primii săteni sunt evocați, când se vorbește despre mersul copiilor cu uratul, iarna, pe la casele oamenilor sau când școlarul confesor e păcălit de Ilie Boroghină să frece schiurile cu untură, pentru a aluneca mai bine pe zăpadă. În clasa a doua, copilul evocator are ocazia de a merge cu tatăl său la târg, la Focșani, când își dă seama că oamenii de acolo „Nu semănau celor din sat, nici straiele, nici apucăturile.” (vol. 1, p. 34). Rămâne uimit de un gest de civilizație, văzut la cei de pe stradă: „Unul scosese din buzunar o batistă, își cufundă nasul în ea și suflă cu nădejde. Luasem eu seama, unora din sat, care apucau nasul între degete, fără batistă. Suflau tot cu nădejde și slobozeau mâna într-o parte, peste marginea drumului.” (ibidem, p. 34). Cele două imagini, puse față în față, sunt ilare. Un loc aparte în inima copilului de altădată îl are imaginea bunicului. După ce e relatată o întâmplare din care i s-a tras porecla Ion-încurcă-lume, autorul își amintește disperarea bunicului care, la gândul că cel mai destoinic  ciobănesc a dispărut (câine care i-a salvat viața copilului amenințat de un bursuc), declară: „Mai bine pierdeam zece oi, decât să-l pierd pe Haiduc!”  (vol. 1, p. 63). Un moment de cotitură pentru nepot este moartea bunicului, prilej cu care autorul evocă datina prânzului mortului. Ilară este secvența finală, când întorși de la cimitir, sătenii sunt „îndrumați” de oamenii legii să meargă „pe ulițele din spate, să nu vadă tovarășul oameni îmbrăcați în negru!”, iar baba Rada face pe neștiutoarea:

„- Care tovarăș, maică? Insistă baba Rada (…)

– Tovarășul Președinte, maică! zise răstit cel în costum albastru.

– Cine-i ăsta, mamă, de-i atâta grabă să fugim din calea lui? (…)

– Dumneata pe ce lume trăiești, măicuță? Nu știi cine este tovarășul Președinte?!  Cel mai iubit ! zise unul dintre cei doi, gesticulând disperat.

– Nu știu, maică! De unde să știu? Crezi că poate cineva să-mi spună mie, în Ursoaia, cine-i președintele CAP-ului? Noi n-am fost colectivizați!” (vol. 1, p. 73). O  secvență ilară apare și în capitolul Dealul lui Grigore, unde copiiicare se jucau de-a războiul dau peste un milițian, aflat sub un pod, legat fedeleș și având căluș în gură și puțind groaznic. După ce este eliberat de un sătean, pățitul în loc să mulțumească, amenință băieții și pe binefăcător cu pușcăria. Autorul va insista pe felul cum este receptată în sat tărășenia: „Acasă, i-am povestit totul mamei. Atât a trebuit! A doua zi știa tot satul despre pățania milițianului. Unii ziceau că noi i-am fi pus rahat în cizme (…) Alții spuneau că ar fi fost pură invenție întâmplarea cu legatul și că, de fapt, milițianul se îmbătase și căzuse de pe pod, iar sperietura l-ar fi ajutat să se ușureze direct în pantaloni și în cizmele statului.” (vol. 1, p. 81). De folclorul zvonurilor și interpretările sătenilor ține și felul cum își dau cu părerea muierile satului, la vederea unei statuete ciudate descoperită de un grup de arheologi în locul denumit Dealul lui Grigore:

„- Astea-s farmecele îngropate în spatele casei lui Grigore. Dacă-ți îngroapă cineva sculă de om în pământul tău, degeaba mai ții bărbatul în casă, îi mor toate cele și-l părăsește femeia! Ne lămuri baba Rada, care le știa pe toate (…)

– Ăsta o fi Ștefan Șchiopu, pularnicul  satului, în viața cealaltă pe care a trăit-o! râse cu subînțeles altă femeie.” (vol. 1, p. 84).

Ca orice colectivitate din lumea rurală și ursoienii au parte de o baba Vanga  a lor. Baba Rada se laudă că știe ziua când vine sfârșitul lumii și că pământul va fi lovit de o cometă. Această pretinsă profeție pune pe jar colectivitatea din Ursoaia, care panicată se comportă ciudat, stârnind zâmbetul și chiar râsul cititorilor, în capitolele Ștefan Șchiopul și borta buclucașă, Banchetul apocaliptic și Cometa.

Dar pentru că dispariția statuetei descoperite de arheologi și înțelegerea nebuniei milițianului (care fusese pus să păzească locul unde fusese îngropată, până la sosirea unor specialiști, spre a o cerceta), acestea sunt învăluite în mister, elucidat de către autor abia în ultimele pagini ale volumului întâi, lăsăm cititorii să aibă această plăcere, lecturând Borta.

*

Cuvânt înainte la volumul al doilea – Ursoienii – poate fi considerat un compte rendu, în care autorul rezumă în câteva fraze conținutul primului volum, referindu-se și la pățania avută după lansarea acestui op, la biserica din sat. Cu acest roman se întâmplă ceva ciudat: pe cât de entuziastă a fost lansarea lui în curtea bisericii din satul său natal, pe atât de nefavorabilă s-a dovedit a fi reacția sătenilor care s-au regăsit în paginile cărții. Ei  s-au considerat a fi jigniți prin cele scrise (mulți dintre ei fără a fi citit cartea!), fără a înțelege că e vorba de ficțiune. Mama prozatorului  se arată îngrijorată că din cauza celor scrise în roman despre consăteni nimeni nu mai vorbește cu ea. Este o situație tragi-comică, a unei lumi întoarse pe dos, în care cei vizați de scriitura autorului, în loc să se bucure că au intrat în literatură, se revoltă, arătându-și micimea caracterului. Oamenii au vrut să-l dea în judecată pe autor, mărturisirea unuia dintre ei fiind de-a dreptul ilară: „Păi, domnule judecător, să-mi fie iertată îndrăzneala, dar cred că trebuie să ne schimbăm buletinele, că pe mine, spre exemplu, tot satul mă strigă Ilie Boroghină, că pe el, Vasile Cobzarul și tot așa, după cum   ne-a botezat Gheorghiță!” – în carte, n. n. (vol. 2, p. 14).

Pe lângă rememorare, evocare, dialog, narațiune și descriere – procedee întâlnite în primul volum, în cel de-al doilea abundă metafora visului, specifică adolescenței. Spre pildă, visul cu Ilinca, acum „aproape femeie”, alergând după ea prin iarbă: „Visul acela părea blestemat, se repeta la nesfârșit, încât nu-mi îngăduia s-o prind, să-i vorbesc și să-i opresc, în ghiocul smereniei, șoaptele…” (vol. 2, p. 18). Chipul Ilincăi în vis devine obsesie pentru tânărul ce acum are șaisprezece ani. Elocvente sunt secvența narată în detaliu cu căprioara cu chip de femeie, întâlnită în vis în dumbrava Alunișului (cf. vol. 2, p. 29-33), precum și închipuirea ca vis de a avea casa lor, a lui și a Ilincăi: „Visam să avem o casă mare, a noastră, cu multe camere și cu toate cele necesare într-o gospodărie.” (vol. 2, p. 34), cât și planul de amenajare a lacului „în care bunica își muia cânepa, din care făcea firele moi pentru țesut”: „Parcă și vedeam lacul amenajat cu punți de lemn, pe care pescarii să se avânte până spre mijlocul lui.” (vol. 2, p. 35).

În capitolul Nevestele lui Todiraș, rememorarea la care recurge flăcăul nu e departe de visare: „Închise ochii în liniștea camerei (…) Se și vedea în Ursoaia, amintindu-și fel de fel de întâmplări, dar cel mai adesea, își amintea nunta pe care o făcuse cu prima lui nevastă…” (vol. 2, p. 51). Urmează portretul fetei care îl fascinează pe Todiraș, și care aparține evocării: „Mintea îi fugea spre ziua când lucra de zor să pună căciula pe creștetul unei case, când văzu cum, de pe ulița principală, tocmai intra în gura satului Ursoaia o mocăncuță cu ochi fulgerători, cu părul răsfirat peste umeri, apăsând pământul la călcătură, ascuțindu-și genunchii spre Dealul Crucii. Pășea leneș, mocănește, cu obrajii în vânt, privind galeș peste sălbăticia pădurii, presărată cu scorburi misterioase. Fagii tineri înșirați peste coastă aduceau mireasmă primăvăratică și aer răcoritor peste trupul de femeie tânără, acoperit cu bundiță de capră, cu blană la umeri. Aerul de fecioară, de mocăncuță rumenă pătrunse de sub poala codrului spre casa lui Todiraș, așezată la marginea pădurii.” (vol. 2, p. 52). Să remarcăm aportul vegetalului în realizarea portretisticii. Al doilea portret este unul bazat pe antiteză, realizat în caricatural. Gherasim, tatăl lui Todiraș, crede că insuccesul fiului la fete se datorează chipului schimonosit: „Se gândea la băiat, cel veșnic lăudat pentru hărnicia lui, împiedicat la însurătoare de nasul ascuțit, ploconit în mijlocul feței ca priponul în poiană, moștenire de la bunicul. Nu mai punem la socoteală botul ca de vulpe, gura rotundă ca o ventuză, în care se ascundeau dinții lați ca o mistrie, ce îndepărtau fetele care, de altfel, umblau după măritiș, ca muștele după miere.” (vol. 2, p. 52-53).

Și Vasile (protagonistul din capitolul Vasile de peste deal) are parte de un portret caricatural, prilejuindu-i întârzierea însurătorii: „…el tot neînsurat rămânea, din pricină că nu era prea arătos (…) Ochii mari și o batjocură de mustață, rară precum grâul pe miriște, în vremuri de secetă, obrajii în dâmburi și gâtlejul ce-i întindea pielea gâtului, gata să-i pocnească, nu-l făceau plăcut privirilor.” (vol. 2, p. 92). Indiscutabil, Gheorghe Mocanu este un maestru în realizarea unor astfel de portrete, în care caricaturalul stârșește râsul îngăduitor. În acest capitol, oniricul dă impresia că ce se întâmplă acolo e realitate. Fără precizările din finalul capitolului, cititorul nu și-ar fi dat seama de acest aspect. (cf. vol. 2, p. 97-102).

Există în acest al doilea volum și un alt tip de umor – să-i spunem scenic, detectabil în incipit-ul capitolului Întoarcerea lui Ile Boroghină, În timp ce oamenii se căzneau să scoată cosciugul babei Rada din casă și să-l ducă la dric, oamenii rămân stupefiați la auzul chiotului ginerelui defunctei. El își justifică gestul și le spune că a fost regizat din timp:

„- Oamnei buni! S-o ierte Dumnezeu pe soacră-mea! N-am băut nici un păhărel! Nu sunt beat! Dar am chiuit cât am putut eu de tare,știți de ce?

– Nu știm, de unde să știm?! răspunseră câțiva.

– Ca să mă audă soacră-mea!

Câteva râsete înfundate se auziră din mulțime.

– Da, ca să mă audă! continuă el. Oameni buni, eu m-am înțeles bine cu soacră-mea! Ne aveam bine!

Urmă o liniște totală.

– Ca șoarecele cu pisica! Conchise el.

Murmurul se auzi din nou.

– Iartă-mă, părinte, dar cineva trebuia să vorbească despre ea, n-o putem arunca așa, direct în groapă, fără să spunem câteva vorbe despre ea!

Părintele nu spuse nimic.

– Astăzi, Bunul Dumnezeu m-a ajutat să-mi îndeplinesc promisiunea pe care i-am făcut-o soacrei mele. Odată, cu mulți ani în urmă, m-am certat cu ea, chiar în această casă (…) Atunci, ne-am spus vorbe grele, iar eu i-am făcut promisiunea că, în momentul în care ea va ieși din această casă în sicriu, eu voi trage un chiot mare, pe care să-l audă întreg satul.” (vol. 2, p.131-132).

*

În volumul al treilea – Ultima cruce – ironia din capitolul al doilea – Desprinderea de pământ – ia forma pamfletului. După terminarea facultății de construcții, personajul narator, căsătorit cu Ilinca – „crenguța de fag” din copilărie – se stabilește la casa lui, într-o comună din apropiere de Odobești… Ca reper temporal pentru întâmplări este luată Revoluția din decembrie ’89. După ce aflăm cum a păcălit alegătorii (inclusiv pe narator) cel de-al cincilea candidat la primăria din comuna respectivă – un fost pădurar de la ocolul silvic (cf. vol. 3, p. 24), în democrație s-a ajuns până acolo ca reprezentanții partidelor ce se urăsc de moarte să includă până și florile în acest război politic: „În peisajul însorit, de martie, al Odobeștiului am avut impresia că și florile se urau reciproc! Apoi, instantaneu, am constatat că un anume partid ura la nebunie florile roșii, iar celălalt pe cele galbene… Nu m-am înșelat, pentru că am văzut pe unul care spunea unei doamne să nu pună florile galbene primite de la el, lângă cele roșii primite de la celălalt partid, că se pătează, se ia culoarea, Doamne ferește!” (p. vol. 3, p.31). Și când te gândești câți grădinari, de-a lungul timpului, în democrația postdecembristă, au trecut de la o florărie la alta, te apucă – vorba lui Topîrceanu – o tristețe iremediabilă!

Sunt în acest al treilea volum câteva capitole axate pe introspecție. Viața inginerului Gheorgiță se dă peste cap, din momentul când Ilinca se îmbolnăvește și după mai multe investigații la diverși doctori i se spune că are o boală rară (despre care cândva, baba Rada  i-ar fi ghicit în palmă), iar „Ultima șansă de supraviețuire a Ilincăi era un autotransplant de celule stem periferice.” (vol. 3, p. 81). Într-o discuție avută cu un medic, care îi motivează inginerului de ce l-a întrebat câți ani are și că ținând cont că soția sa „se va pierde”, acesta îl atenționează să fie atent ce face cu viața sa, pentru că e tânăr. Frământările sufletești ale inginerului total debusolat sunt firești: „Bucuria de mai devreme, când o văzusem pe Ilinca, se estompase cu totul… Eram acum alt om. Un om trist, dezorientat, în același timp. O groază de sentimente se adunaseră ca un ghem în sufletul meu și nu știam încotro să apuc, ce să fac, cum să mă liniștesc, care ar fi calea spre speranță și cine ar putea să mi-o dea acum, când aveam atâta nevoie, mai mult ca oricând. Tristețea venea valuri spre mine, mă urmărea de peste tot, era ca o ploaie de săgeți care se revărsa asupra existenței și destinului nostru.” (vol. 3, p. 72). Inginerul nu cedează și, iubindu-și soția, nu o va abandona la greu: „Mai târziu, peste ani, aveam să-mi dau seama că, dacă aș fi procedat așa cum îmi sugerase acel medic, adică să-mi văd de tinerețea mea (avea numai 26 de ani când se îmbolnăvise Ilinca – n. n.). asta însemnând să o abandonez pe Ilinca, ea s-ar fi prăpădit, cu siguranță.” (vol. 3, p. 76). Cu acest medic ingrat se va întâlni peste 16 ani (cum precizează autorul), pe holurile spitalului județean, unde venise cu Ilinca, la un control de rutină, înainte de a merge la Fundeni, pentru analizele anuale. Medicului nu-i vine să creadă că nu s-a recăsătorit și că este după atâția ani cu cea căreia el îi pusese „eticheta aceea ingrată: două săptămâni, trei luni, un an, doi…” (vol. 3, p. 99). Cel care se confesează cititorilor mărturisește: „…îmi făcuse viața un coșmar, instalând în mine frica, teama că vorbele lui vor deveni realitate (…) Acel termen dat cu nonșalanță ce avea să mă mistuie zi de zi, an de an.” (Idem, p. 99).

   Acest al treilea volum este, în egală măsură și o critică a tarelor societății zilelor noastre. Elocventă este mărturisirea unui coleg de salon (după ce inginerul are parte de o intervenție chirurgicală), care îi spune că ar prefera să meargă iar la pușcărie. Acolo, nu are nevoie de carnet de sănătate, dacă se îmbolnăvește, nu-l trimite nimeni la medicul de familie, nu-i trebuie bani pentru medicamente sau să dea șpagă, ca să aibă grijă chirurgul de el. Este intrigat că după eliberare, a bătut la multe uși, să se angajeze, dar pentru că venea de acolo, fusese refuzat: „De ce mă alungă toți ca pe un bolnav de ciumă! (…) Am voință, vreau să-mi fac o familie, dar cine naiba se uită la mine, toți mă resping! (…) De ce statul are atâta grijă de mine când sunt închis și după ce ies afară, nu mă recunoaște ca fiind cetățeanul lui?” (vol. 3, p. 37). Inginerul constructor, profitând de programul guvernamental de sprijin nerambursabil pentru antreprenorii care sunt la prima afacere, ajunge unul dintre cei mai cunoscuți constructori de locuințe din zonă. Dar pentru că a refuzat să joace după cum cântau mai marii de la județ, nedând curs sponsorizării a tot felul de paranghelii ale acelora, s-a trezit cu fel de fel de controale pe cap, de la Inspecția Muncii, Garda Financiară, Poliția Economică, până la Inspectoratul de Stat în Construcții, deschizându-i-se dosar penal, pentru evaziune fiscală. Protagonistul își dă seama că „…mai marii județului știau despre controlul care urma să mi se facă, sau personajele erau trimise chiar de ei, să-mi dea o lecție, din care eu să trag concluzia că va trebui să joc după melodia pe care mi-o vor cânta ei.”  (vol. 3, p. 115). Criza economică care a urmat nu numai că a dus la diminuarea vânzărilor caselor construite de firma sa și, spre a nu pune în pericol și plata salariilor angajaților și dorind să achite facturile celor care îl aprovizionau cu materiale de construcție, a fost nevoit să apeleze la un cămătar. Presiunile și amenințările făcute de acesta, ca să-i returneze banii, cu toate că inginerul îi ceruse o amânare, au culminat cu răpirea fiului, din fața școlii, amenințarea cu violul soției, încât inginerul conducând mașina nebunește spre casă, spre a preîntâmpina înjosirea soției, face accident și ajunge la spital.

Acum, se cuvine să aducem în discuție felul cum „a regizat” autorul ultimele două capitole – partea cea mai rezistentă a construcției sale romanești. Capitolul Contractul cu Cerul este preambulul metamorfozării inginerului constructor. Aflăm că peste mulți ani, fiul său, Ionuț, urmase aceeași facultate de construcții, iar tatăl trecuse firma pe numele acestuia, el rezervându-și doar rolul de consultant. Pensionar fiind, Gheorghiță caută liniștea spirituală la un călugăr de mănăstire și după îndelungi discuții cu duhovnicul său, decide să îmbrace haina monahală, nu înainte de a-i spune și fiului despre această hotărâre. Și în acest capilol găsim pasaje de introspecție, legate de nevoia unei liniști spirituale. (cf. vol. 3, p. 142, 146).  În penultimul capitol, Spovedania, se schimbă registrul verbal, confesorul, nimeni altul decât călugărul Ghenadie, vorbește despre sine cu detașare, la persoana a III-a. Pentru că la poarta mănăstirii stătea un bătrân și cerea cu insistență să fie primit, starețul decide ca acesta să fie omenit și spovedit de părintele Ghenadie. Acesta din urmă află că cel venit, în viața de mirean fusese cămătar și că a făcut mult rău celor cărora le dădea bani împrumut. Pe ecranul minții călugărului apare chipul desfigurat de ură al cămătarului care îi amenințase soția cu violul. Ca prin vis îi apar frânturi de imagini, când conducea nebunește spre casă, spre a-și salva soția și ultimele clipe dinainte de accident. Când își revine după leșin, cu voce stinsă, călugărul Ghenadie cere confraților să meargă în satul Ursoaia să caute crucea din lemn: „Veți găsi acel sat cu ușurință, dacă veți merge pe firul apei Milcovului (…) Îl veți găsi cu ușurință, dacă veți întâlni oameni curați la suflet, săraci și sleiți de trudă. Atunci când îl veți simți pe Dumnezeu în sufletul oamenilor întâlniți în cale, să știți că ați ajuns la destinație! (…) Luați crucea de lemn din curtea mănăstirii și zidiți-o acolo pe acel deal.” (vol. 3, p. 173). Primele două fragmente din ultimul capitol – Ultima cruce –, prin lirismul descriptiv al peisajului, având drept coordonate spațiale Curmătura, Pârâul Porcului, hățișurile de altădată și pădurea cu copaci tot mai rari, din cauza dezastrului provocat de „oamenii de lemn”, autorul pregătește întâlnirea părintelui Ghenadie cu copilul pe care cititorii l-au cunoscut în volumul întâi al acestui roman. Motivul dedublării e lesne de recunoscut!  (cf. vol. 3, p. 175-176). Călugărul dedublat asistă la aducerea crucii de lemn: „La început, crezu că sunt niște sfinți care trec prin preajmă, când zări în mijlocul lor crucea de lemn, purtată de ei. Aveau capetele plecate și îmbrăcămintea lor i se păru cunoscută.” (vol. 3, p. 178). Imaginea întoarcerii crucii în sat  semnifică întoarcerea „dacă nu cu trupul, atunci cu sufletul (…) în locul de unde am plecat”, la origini – n. n.. Ultimele pagini sunt rezervate întâlnirii în Poiana Mare a celor care cândva voiau să fie împreună, ca să aștepte căderea cometei profețite de baba Rada (în primul volum), iar la sfârșitul lumii să nu plece singuri pe lumea cealaltă.

Din cele relevate până aici, socotim cele trei tomuri ale romanului Din umbra munților o spovedanie ca memorialistică a autorului, aceasta având și pasaje de introspecție și scene de umor spumos.

de

ASPECTE ALE IRONIEI

Const. MIU

Cele paisprezece proze scurte din noul volum – Solfegiu (Editura StudiS, Iași, 2022) – semnat de scriitorul vrâncean, Gh. A. Neagu, aduc în atenția cititorilor o scriitură inedită, având drept componente absurdul, ironia fină, dar și lirismul diafan, mai cu seamă în tablourile de natură, unde autorul se dovedește a fi un poet peisagist desăvârșit.

Afaceristul – proza care deschide volumul în discuție – aduce în prim plan confruntarea dintre doi afaceriști: socrul – brigadier silvic – și ginerele – pădurar, având ca pretext dota Manuelei, fiica primului bărbat. Prima tentativă de a-și mărita odrasla, brigadierul o are în legătură cu un profesor la Conservator. Planul socrului viza înnobilarea sa materială și spirituală: „I-ar fi plăcut s-o vadă pe Manuela căsătorindu-se cu un bărbat cu <<ștaif>>, adică un intelectual rasat, ce i-ar fi adus un plus de  valoare avuției sale.”    (p. 7).

Curios e faptul că la pretențiile de lux, casa brigadierului silvic are wc-ul în fundul curții, iar atunci când profesorul (de o vârstă apropiată cu cea a părinților Manuelei) vine în pețit, prima solicitare făcută, la coborârea din mașină e să meargă acolo unde merge regele pe jos. Hilară este imaginea cavalerului, întors din acel loc: „Ca un făcut, profesorul avea în jurul gâtului cureaua de la pantaloni, pe care probabil o desfăcuse la toaletă.” (p. 11). În privința calităților de mascul de prăsilă, aprecierile brigadierului, făcute pe ocolite la adresa profesorului, viitor bărbat, sunt ironice: „Domn‘ profesor, aci de față, are cam etatea mea. Nu contest, este un intelectual pur sânge, ca armăsarul meu din grajd, numai că, să fim sinceri, armăsarul meu e armăsar sadea.” (p. 14).

Auzind că brigadierul silvic e pe punctul de a-și mărita fata, pădurarul Vladimir, care pusese ochii pe Manuela, îl abordează direct: „Îți dai seama ce avere aș face, dacă am fi împreună?” (p. 17). Rămasă gravidă cu tânărul pădurar, Manuela respinge sugestia tatălui de a face avort (acestuia i se părea că ajunsese „la mâna unui pungaș, cum era pădurarul”), aceasta are curajul de a se împotrivi: „- Dacă vă mai împotriviți, fug la el! Vila e aproape gata, iar Vladimir câștigă cât să mă țină în puf, ca o prințesă.” (p. 23). Argumentul soșiei brigadierului silvic are darul de a-l îmbuna pe acesta și de a accepta nunta: „- Măcar e om e afaceri de succes, zise consoarta brigadierului.” (p. 23).

Peste câțiva ani, ajuns om la casa lui, cu nevastă șui copii, Vladimir și ai lui pleacă în trombă cu mașina, spre a asista la târnosirea unei biserici, pe Valea Prahovei, la a cărei construcții contribuise și el. La întoarecere, pentru că e dojenit de soția cuprinsă de panică, din cauza vitezei excesive a mașinii, Vladimir izbucnește furios. „…tocmai azi, când am fost sfințit de părinte cu mari onoruri? El îmi cântă <<vrednic este>>, iar tu mă dai dracului?” (p. 32).

Finalul povestirii e convertit în umor negru. La vederea vilei sale în flăcări, „…primul gând îl îndemnă spre Agenția de asigurări”  (p. 33). Dar, spre surprinderea lui, i se spune sec: „-Domnule, regret să vă spun, dar contractul dumneavoastră de asigurare a expirat cu o zi înainte de producerea incidentului…” (p. 33).

Proza Neliniște prelucrează artistic motivul bolnavului închipuit, convertind o situație dramatică într-o scenă erotică. La întoarcerea a doi prieteni de la una din întrunirile spirituale, bazate pe transcendentalism, unul îi sugerează celuilalt, spre a-i alunga soției neîncrederea, să se prefacă a fi mort. Văzând că se îngroașă gluma, iar acela „nu se mai mișcă, iar în nemișcarea lui nu se întrezărea nici măcar o urmă de respirație” (p. 54), Tatulici îi spune soției „bolnavului închipuit” să cheme salvarea.

Dar după ce doctorul care a constatat decesul bărbatului a fost condus la ușă, când au revenit în sufragerie cei doi (Tatulici și soția prietenului său) au constat dispariția mortului (cf. p. 55). Situația se complică și mai mult, după ce medicul legist îi comunică femeii la telefon că a găsit la intrarea în bloc trupul neînsuflețit al soțului și că pentru a i se face autopsia trebuie să se prezinte la spital, deoarece are nevoie de acordul și prezența ei. Și pentru că femeia leșină și nu dă semne să-și revină, Tatulici e nevoit să-i facă respirație artificială: „Când simți că buzele ei se transformară într-un sărut, se zăpăci cu totul. Apoi, se deșteptară uluiți, el de sărut, ea de leșinul lipsit de înțeles.” (p. 57).

  Iuda misitul este o proză în absurd și se bazează pe limbajul alb, amintind de schița lui Caragiale, Căldură mare:

„- (…) Eu mai am un elefant!

– Unde-i?

– La dumneata!

– La mine?

– Păi, n-ai spus că o ai pe nevastă-ta?

– Ba da, dar nu e elefant!

– Păcat, ți-o cumpăram până la urmă!

– Uite ce, nu ți se pare că te obrăznicești?

– Deloc. O vând și o cumpăr. Misia mea e mare. Ori totul, ori de nimic.

– Păi, vîd că vinzi mai mult nimic.

– Ba nu!

– Dar ce?

– Timpul, nu vezi?

– Ce să văd?

– Că ți-am vândut timp!

– Cui, mie?

– Dar cui? De când stau aici cu dumneata, ce naiba am făcut? Așa că scoate banii! (…)

– (…) Sunt misit. Vând clipe. Clipe de fericire unor nefericiți ca dumneata! (…)

– Mie?!

– Dar cui? Mie mi s-a uscat limba-n gură!

– Eu te-am pus să vorbești?

– Păi, cine altul? Dacă nu te vedeam atât de amărât…

– Las-o baltă. Plec.

– Și banii?

– Iar începi? Parcă-am stabilit.

– Dumneata începi. N-am stabilit nimic. A trecut vremea când stabileai, Iuda!

– Eu Iuda?!

– Da, tu, eu și ceilalți!

– Care ceilalți?

– ca tine și ca mine!

– Ești nebun?

– Nu. Sunt Iuda misitul. Dă-mi arginții!

– Ia, uită-te, vrea domnul și arginți!

– Nu neapărat. Mă mulțumesc și cu lei!

– Și ce-mi dai?

– Ți-am dat deja!

– Iar începi?

– Atunci, îți dau un telefon. Cumpărați un telefon?

– Nu, domnule!

– Dar nevasta? Unde e nevasta?

– Care nevastă?

– Aia pe care o aveai, încât nu puteai cumpăra elefantul! (…)

– Păcat! Puteam să-ți vând un elefant!

– Nu, o am pe nevastă-mea! (…)

– Noroc bun ai, dacă ai și bani!

– Și tu ai?

– Nu, dar am un elefant.

– Ce să fac cu el?

– Să-l vinzi!

– Cui?

– Mie!

– Ți ce-mi dai pe el?

– Timp.

– Care timp?

– Tot timpul! (p. 90-94).

În schița Lădoiul cu orz, ironia transpare din naivitatea băiatului: „Minodora veni și-mi spuse râzând că o doare un ochi, apoi burtica, apoi pieptul. I-am ridicat rochița mai sus de umeri, dezbrăcând-o, dând s-o sărut. Dar m-am oprit… Pe pieptul ei, două umflături mai mari decât două prune altoite, de-alea goldane, stăteau înfipte acolo, sub piele, uluindu-mă… Am întrebat-o dacă într-adevăr o doare și de ce s-au umflat, la care ea îmi spune: <<Prostule… acolo-s tâțele și toate muierile bune, care fac plozi, au așa ceva…>> (…) M-am uitat la țâțele mele și degeaba… nu se umflaseră. Deci nu eram bun.” (p. 96-97).

În Lămâiul lui Alexe, ironia e subtilă. Alexe își „cumpără” scaunul de primar, cu fructe exotice. El ajunge întâiul dregător al localității, prin bunăvoința mai marilor de la județ, care după ce s-au înfruptat din „fructul magic”, îl ajută să-și vadă visul cu ochii: „…lumea îl făcuse să creadă că anumite favoruri i se cuveneau. De aceea, nu mai surprinse pe nimeni când își propuse să candideze la primărie. De la județ nu au putut să-l refuze. Se înfruptaseră cu toții din lămâiul omului (…) Vechiul primar aproape că se retrăsese din viața comunității. Iar când Alexe a fost declarat învingător, nu le-a mai rămas altceva decât să se bucure.” (p. 101-112).  Toate aceste aspecte legate de modalitățile de manifestare a ironiei, de la cea caustică, la cea subtilă, continuă maniera din volumul Oul de zăpadă (Editura StudiS, Iași, 2019).

Să mai spunem că în volumul de față găsim pasaje de un lirism diafan, în care descriptivul și picturalul fac din scriitorul vrâncean un iubitor al naturii, în toată splendoarea ei coloristică. Elocvente, în acest sens, sunt pasajele de la începutul a două creații: Lămâiul lui Alexe și Accidentul.

de

COMPLEXUL VOIEVODAL în lirica lui Eminescu

Prof. Dr. Const. MIU

În lirica lui Eminescu, sunt câteva creaţii din care putem decela complexul voievodal. Acesta fie că se manifestă la nivelul colectivităţii, fie la acela al individului.

Spre pildă, în poezia La moartea Principelui Ştirbey, complexul voievodal este evidenţiat la nivelul colectivităţii, prin intermediul thanatosului. Moartea Principelui este un eveniment cu implicaţii la nivel astral şi teluric: „Turnurile mişcă-n doliu a lor inimi de aramă/ Şi un înger cu-aripi negre, cu diademă de spini,/ Cu cântarea plângătoare lumea mişcă, lumea cheamă”. Mesagerul divin este îngerul morţii, care pune în mişcare lumea. Întreaga naţiune vede semnul divin al naturii princiare a voievodului răposat: „Şi cu ochiul plin de lacrimi naţiunea cea română/ Care are-n mii de inimi sufletul ei tremurând,/ Vede cum prin nori se stinge stea cu flacără divină/ Şi aude-n cer un tunet şi un gemet pe pământ.” (s.n.). Să observăm în versurile citate sinecdoca („ochiul plin de lacrimi”), prezenţa ei augmentând manifestarea la unison a întregii colectivităţi afectate de moartea voievodului. De asemenea, acest eveniment funest are – după cum se poate lesne sesiza din ultimul vers – repercusiuni atât în cer (tunetul care se asude-n cer) şi pe pământ („gemetul” care se aude pe pământ) – acestea sunt două „semne” că evenimentul are semnificaţie planetară. În strofa a treia, complexul voievodal transpare din manifestarea aproape împietrită a supuşilor, vădit afectaţi de semnul celest al morţii, hiperbola şi comparaţia amplă fiind elocvente în acest sens:     „A-ntristării neagră-aripă peste lume se întinde,/ Totul tace, căci durerea este mută ca un gând,/ Lumea azi nimic nu vede, ochiu-i nimic nu cuprinde/ Decât cursu-acelui astru ce se sparge pe-un mormânt.” Să mai reţinem din strofa mai sus citată că registrul verbal este la indicativul prezent continuu, lăsând impresia că totul se petrece sub ochii cititorului spectator la un ceremonial funerar.

În Scrisoarea III, sultanul Baiazid, prin aroganţa discursului său, intenţionează a impune interlocutorului său – Domnul Ţării Româneşti – complexul inferiorităţii: „- Am venit să mi te-nchini,/ De nu schimb a ta coroană într-o ramură de spini./ (…) Cum? Când lumea mi-e deschisă, a privi gândeşti că pot/ Ca întreg Aliotmanul să se-mpiedice de-un ciot?/ O, tu nici visezi, bătrâne, câţi în cale mi s-au pus!/ Toată floarea cea vestită a întregului Apus,/ Tot ce stă în umbra crucii, împăraţi şi regi s-adună,/ Să dea piept cu uraganul ridicat de semilună./ (…) Când văzui a lor mulţime, câtă frunză, câtă iarbă,/ Cu o ură nempăcată mi-am şoptit atunci în barbă,/ Am jurat ca peste dânşii să trec falnic, fără păs,/ Din pristolul de la Roma să dau calului ovăs…/ Şi de crunta-mi vijelie tu te aperi cu-un toiag?/ Şi purtat de biruinţă să mă-mpiedic de-un moşneag?” Nu putem să nu remarcăm infatuarea lui Baiazid, care de la bun început îi solicită voievodului român închinarea, iar în caz de refuz făcând aluzie la crucificarea Împăratului iudeilor – Iisus Cristos. Apoi, după ce-şi etalează faima de mare cuceritor, nu scapă ocazia să jicnească, numindu-l dispreţuitor pe Mircea „ciot” şi „moşneag”. În răspunsul său, Voievodul foloseşte pluralul colectivităţii, semn oratoric vădit că el vorbeşte în numele supuşilor: „Eu nu ţi-aş dori vrodată să ajungi să ne cunoşti,/ Nici ca Dunărea să-nece spumegând a tale oşti/ (…) Mulţi durară, după vremuri, peste Dunăre vrun pod,/ De-au trecut cu spaima lumii şi mulţime de norod;/ Împăraţi pe care lumea nu putea să-i mai încapă/ Au venit şi-n ţara noastră de-au cerut pământ şi apă –/ Şi nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimânt,/ Cum veniră, se făcură toţi o apă şi-un pământ.” Din desfăşurarea evenimentelor surprinse în poem, putem aprecia că vorbele Domnitorului au valoare anticipativă, iar complexul inferiorităţii, pe care Baiazid a intenţionat să-l impună lui Mircea cel Bătrân a avut efect de bumerang şi, prin aceasta, invadatorul a avut parte de un cert complex voievodal. În poemul Luceafărul, la prima metamorfozare a astrului celest, acesta îi apare fetei de împărat ca personaj de basm, de sorginte princiară: „Şi din adânc necunoscut/ Un mândru tânăr creşte./ (…)Şi ţine-n mână un toiag/ Încununat cu trestii.// Părea un tânăr voievod/ Cu păr de aur moale,/ Un vânăt giulgi se-ncheie nod/ Pe umerele goale.” În această primă ipostază recunoaştem câteva „semne” distinctive pentru un ales – toiagul încununat cu trestii şi giulgiul vânăt, încheiat nod. Primul obiect de recuzită (toiagul încununat cu trestii) este însemnul regalităţii al tânărului voievod, asemănător cu cel al fetei „Din rude mari împărăteşti”. Această înfăţişare sub care mândrul tânăr i se arată prinţesei este aidoma celei din basmele cu împăraţi, împărătese, prinţi şi prinţese. Invitaţia pe care i-o face fetei de împărat de a-l urma în lumea lui ţine de acelaşi fond de basm: „Acolo-n palate de mărgean/  Te-oi  duce  veacuri  multe,/ Şi  toată  lumea-n  ocean/  De  tine o  s-asculte.” (s.n.).  Două aspecte decelăm în strofa citată: temporalitatea ( „veacuri multe” ) aminteşte de durabilitatea acţiunilor pe tărâmul basmului; prin schimbarea toposului şi, implicit, a statutului ei („Iar tu sa-mi fii mireasă”), fata de împărat devine stăpâna   lumii acvatice – altă lume de basm.

Şi a doua metamorfozare a astrului are însemn al regalităţii: „Pe negre viţele-i de păr/ Coroana-i arde pare, / Venea plutind în adevăr/ Scăldat în foc de soare.// Din negru giulgi se desfăşor/ Marmoreele

braţe,/ El vine trist şi gânditor/ Şi palid e la faţă;// Dar ochii mari şi minunaţi/ Lucesc adânc himeric, / Ca două patimi fără saţ/ Şi pline de-ntuneric.” (s.n.). Remarcăm   faptul   că  „recuzita”  (coroana  şi giulgiul  ) este asemănătoare celei avute de protagonist la prima sa înfăţişare: „…coroana e simbolul gloriei celor aleşi, în sensul biblic al cuvântului.” 1)   La a doua venire a alesului, poetul pune accent pe slava Luminii. Dacă prima dată Lumina este „în ea însăşi viaţă nepieritoare, care traversează pacea iubirii”2) – elocventă în acest sens fiind metafora ochilor vii/ Ce scânteie-n afară (s.n.) –, a doua oară ea se află în strânsă legătură cu adevărul, în care protagonistul vine plutind: „El este Lumina şi Adevărul. Şi când această Adevărată Lumină (Ioan, 1:9 ) ne va cuprinde, atunci noi trăim cu Iubirea Lui.” 3)   Acum putem înţelege că natura acestei Lumini este sacră, căci „Strălucirea aceasta exterioară este o dogoare a focului lăuntric (…) e iradiaţia în afară a unei explozii de lumină lăuntrică”,4)  iar apariţia ei, ca dorinţă de unire mistică între sacru şi profan, „e semnalată totdeauna ca foc, ca flacără…5) (s.n.).  Întărim această opinie că Lumina în care este învăluit Hyperion, la a doua sa descindere, e una sacră, amintind că îngerul care i s-a arătat lui Daniel (în Vechiul Testament ) avea „faţa ca fulgerul şi ochii ca flăcări de foc…” 6) (s.n.). În dialogul său cu fata de împărat, Hyperion mărturiseşte scopul inhabitării sale – dorinţa unirii mistice între sacru şi profan, ca logodnă noetică:  „Am coborât cu-al meu senin/(…) Eu sunt luceafărul de sus, / Iar tu să-mi fii mireasă.” (s.n.).

Dar aceste însemne (toiagul încununat cu trestii  şi coroana) nu sunt suficiente, spre a o determina pe fată să accepte chemarea tânărului voievod.  Refuzul vine de două ori şi e formulat categoric printr-o negaţie totală: „- O, eşti frumos, cum numa-n vis/ Un înger se arată,/ Dară pe calea ce-ai deschis/ N-oi merge niciodată;//(…) – O, eşti frumos, cum numa-n  vis/ Un demon se arată./ Dară pe calea ce-ai deschis/ N-oi merge niciodată!” (s.n.). De observat că fata îi recunoaşte acestui Domn frumuseţea angelică şi demonică, dar acesta e străin la vorbă şi la port: „Deşi vorbeşti pe înţeles/ Eu nu te pot pricepe.” E aici un paradox, care dezvăluie crudul adevăr că vizitatorul nocturn – ca personaj de basm – aparţine altei lumi. De aici şi complexul voievodal, de care fata de împărat vrea să se elibereze, prin refuzul de a accepta invitaţia. 

NOTE:

1. Jean Danielou, Simbolurile creştine primitive, Editura Amarcord, Timişoara, 1998, p. 21.

2.  Arhim. Sofronie, Mistica vederii lui Dumnezeu, Editura Adonai, Bucureşti, 1995, p. 110.

3.  Arhim. Sofronie, op. cit., p. 186.

4.  Nichifor Crainic, Sfinţenia – împlinirea umanului  (curs de Teologie mistică ), Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1993, p. 171.

5.  Ibidem, p. 171.

6.  Billy Graham, Îngerii – agenţii secreţi ai lui Dumnezeu, Editura Stephanus, Bucureşti, 1994, p. 84.

de

UN MANUAL PENTRU BUNUL CREȘTIN ORTODOX

Prof. Dr. Const. MIU

Cartea domnului Ioan Nicolae MUȘAT – Paștile Tău, Doamne! –, publicată la Editura Teocora, Buzău, 2016, relevă atât prin ideatica abordată, cât și prin Glosarul de la începutul volumului, care conține 261 de Note de interpretare a unor cuvinte și expresii vastele cunoștințe de teologie, istorie și filozofie, uneori susținute și de zicerile Sfinților Părinți. Sub aspect structural, cartea în discuție conține poezii de inspirație religioasă, grupate în trei părți: I. Europa e-n țipăt, II. Trădătorilor dreptei credințe, III. Paștile Tău, Doamne!

Prima parte are 52 de poeme (unele dintre ele, așa cum se menționează, fiind neterminate și care ar fi putut fi plasate la sfârșitul volumului, într-o addenda), poate fi socotită un fel de memento, adresat semenilor, ca o necesitate de întoarcere cu fața la Crucea sacrificială a Fiului, precum și o recunoașterea firii păcătoase a omului, care s-a îndepărtat de Tatăl Cresc. Elocvent, în acest sens, este poemul-fluviu Bucuria de om. Partea întâi a acestui poem este o lungă confesiune, iar a doua parte o considerăm o doxologie. Eul poetic își recunoaște firea trufașă: „Pierdutu-m-am tot, în tot ți în toate, / sunt singur și greu și străin, / și vreau prea multe și nemestecate, / și-mproșc un butoi de venin/ (…) Căzut-am din mine, cumplită poveste!/ Mă cad mereu și rotat, / mereu sunt ce nu prind încă de veste/ mereu orizont înfundat.” (p. 11). Din versurile citate, I. N. Mușat face referire, fără echivoc la  omul trupesc, care poate fi definit ca omul captiv stării căzute a naturii, lipsit de harul divin și, prin urmare, întors spre propria fire, spre patimile ce o „hrănesc”, spre partea coruptă a creatiei. Conștient de dihotomia omul trupesc/ omul duhovnicesc, despre care vorbea și Sf. Ap. Pavel în epistolele sale, poetul se adresează Tatălui Ceresc, cu rugămintea fierbinte de a-i arăta calea umplerii sufletului cu harul divin: „Și fă-mă, Doamne, și iarși refă-mă! / Cum am fost, să fiu nici să mai știu, / mă scoate din mine și mie redă-mă! De mine sunt, Doamne, atât de pustiu.” (p. 11). Omul duhovnicesc este acela care viețuiește conform „naturii celei bune”, părtaș al harului dumnezeiesc, împreună-lucrător cu acesta la neîncetatul urcuș spiritual, spre asemănarea cu Dumnezeu. „Omul este creat părtaș al naturii lui Dumnezeu” – spune teologul Paul Evdokimov. Așa se explică cererea, sub formă de rugă, pentru ca harul divin să fie părtaș naturii umane: „Refă-mă, Doamne, mă scoate din ruperi! / Mă scoate din vină chiar azi, / mi-e repede tot și-s doar întreruperi/ când orice te-agață să cazi. // Refă-mă, Doamne, mă scoate din falsuri! / Mă scoate din hău de păreri, / m-agață mereu drăceștile dansuri, / mă contagiază lumea-n vederi!// Refă-mă, Doamne, mă scoate din lacrimi! / Nimeresc tot cu oiștile-n gard, / mă scoate din bâlciu-explozivelor patimi, / din moarte mă scoate, că ard!” (p. 12). Omul trupesc trebuie să moară – spune Sf. Ap. Pavel –,  ca să se nască cel duhovnicesc, la aceasta contribuind și  lacrimile curățitoare de patimi – iată ideea de natură teologică, ce transpare din ultima strofă citată. Spre a fi și mai convingător în acest demers spiritual, poetul folosește în a doua parte a poemului Bucuria de om  o altă tehnică de adresare – pluralia tantum. Acest procedeu relevă iubirea de aproapele – concept propovăduit deIisus în toateprelegerile și pildele Sale. Numai așa putem nădăjdui spre Tărâmul de dincolo, unde e Tatăl Ceresc: „Ne trece dincolo, în lumea Ta, Doamne, / ne trece, aici, prin Biserica Ta, / în lumea dreptății, prin drepte canoane/ lucrăm înde Tine, bucuria, răsplata. //  Ne trece dincolo, în lumea dreptății/ aici, cum putem, dar cu rost, / ronda popoarelor și ronda cetății/ prin omul de rugă și post. // Ne trece dincolo, în lumea luminii/ aici, întru raiul de Sus, / ridică-ne, Doamne, în mult clarul pâinii/ de viață, prin jertfa Iisus! // Ne trece în starea cereștilor daruri/ aici, pe pământ să-mplinim, / și-n loc pământeștilor, părutelor faruri/ în clara-ți lumină să fim!” (p. 14). Numai omul duhovnicesc se îmbracă în Lumina dumnezeiască. Această idee transpare din ultima strofă citată.  

A doua secțiune a volumului semnat de I. N. Mușat se deschide cu poemul Trădătorilor dreptei credințe (tip glosă – cum menționează poetul). Remarcăm tonul direct imperativ-acuzator, autorul adoptând postura unui orator care aduce acuze pertinente celor care au întinat dreapta credință, au pângărit idealurile strămoșești, cultivând pseudovalorile, la nivel european, dar și sau mai ales la nivel local, pe plaiuri mioritice. Așa se explică abundența exprimărilor imperative ale unui judecător al celor fără moralitate: „În trăsnet de trăsnet tot cerul coboară, / Peste voi toți, trădători de țară! / Nu-i loc să v-ascundeți și e prea târziu! / Păgânitu-le-ați toate, în pofte și scârbe! / Printre toate-ați făcut eschive și tumbe! / Ați rupt Europa în false căințe! / Răstignind bucuria dreptei credințe! / Cu năvală ați rupt și Dacia sfântă! / Când Orfeu n-a murit, Adevărul tot cântă! / Și-n ropot de stele Dumnezeu vă-nfioară! / În trăsnet de trăsnet tot cerul coboară!” (p. 135).

 A treia secvență cuprinde 24 de glose, cu subtitlul Capete GETARĂ, fiind partea cea mai consistentă, căci cele 24 de liturghisiri poetice înseamnă „Poemul Trecerii pământenilor la Legea Tatălui, Stăpânul Luminii”. Așa cum mărturisește autorul în nota 96, „Poemul are o formă canonică, un tip modificat de glosă, care are particularități necesare acestui mesaj, strofele fiind <<rotunde>>, adică încep cu o presupunere (noi i-am zice expunere poetică a mesajului) și se termină, ca o concluzie, cu același vers (…) ca fiecare vers din strofele principale să transmită mesaje esențiale (de factură canonică, filosofică, morală – nota noastră), (…) cât mai aproape de importanța cardinală a lucrării în ansamblu…” (p. LXXXIX).

Spuneam că sub aspectul formei, fiecare glosă are o parte expozitivă a mesajului dorit de I. N. Mușat a fi transmis cititorului apărător al dreptei credințe – ortodoxia. Iată câteva exemple: „Cu armura-nălțării în pace se-mbracă cetele, / Spre marea iertare-n dor               se-mpodobesc toate vetrele, / (…) Cuvântu-adună mereu obști, oameni, familii, popoare, / Lumea iese din greu cu năvală în noua chemare.” (Paștile Tău, Doamne, lumină-n lumină petrece, p. 161); „De-atâtea păcate, puterile lumii se clatină, / Nu vrea lumea ieșirea,           se-agață de datină. / Nimic nu s-ar face de n-ar fi pronia lui Dumnezeu/ Conducând oameni, popoare spre adevărat elizeu./ (…) La București cu mândrie vin să-și arate potența/ Constată  lumea-n mânie care e diferența. / Trecute metode și planuri tot mai provoacă himere, / Canoanele par prea canoane, viața prea multe cere…” (Paștile Tău, Doamne, stinge peste tot cataclismele, p. 185). Sunt adevăruri amare, rostite cu luciditatea unui cunoscător al mersului omenirii în noul ev. În Paștile Tău, Doamne, pecetluit-a sensul a toate autorul aduce în prim plan alte adevăruri, care trimit la vorbele lui Iisus, pline de tâlc – „Nu oricine care repetă Doamne, Doamne – însemnă că e credincios!”: „Nu oricare semn de cruce-i curat simbol Învierii. / (…) Mărturisirea e una și-n faptă-și vrea confirmare, / Când mărturisire-i greșită, răul fapte-i mai mare…” (p. 193). Nădejdea în lucrarea Tatălui Ceresc, a Fiului și a Sfântului Duh transpare fără echivoc din preambulul la Glosă 7 – (Paștile Tău, Doamne, poparelor dă calea sfinților, p. 211): „Lucrarea Duhului Sfânt în cerești hambare s-adună, / În strădanie dorul cu răbdare-și face cunună, / (…) Răbdarea e-n lucru, sfioasă trudește smerenie, / Popoarele-n Biserică spre râvnita sfințenie…” Fire optimistă, I. N. Mușat nădăjduiește în trezirea, prin rugăciune a popoarelor și conștientizarea că numai prin întoarcerea la dreapta credință omenirea se poate salva de la anenantizare: „Legea ce-adună împarte roadele date prin rugă, / Cel ce are primește după sporul care-l conjugă, / Ca darul vieții mai mare belșugul vieții cinstească, / Rodul în orice-adunare vede dreptatea cerească, /Slava dreptății conjugă felul, forma hambarelor, / Paștile Tău, Doamne, rostuiește rodul popoarelor.” (p. 245).

De aceea, cartea a treia a prezentului op – Paștile Tău, Doamne! – poate fi pe drept cuvânt socotită un manual pentru bunul creștin ortodox.

de

CUNOAȘTEREA LUMII PRIN SIMȚURI ȘI CULORI

Prof. Dr. Const. MIU

Am primit de la Focșani volumul Algoritm (Editura StudiS, Iași, 2020), semnat de tânăra Alexandra Iancu, opul fiind însoțit de o notiță, în care scriitorul Gh. A. Neagu mă roagă să-mi exprim părerea despre „prozele” care îl alcătuiesc.

Din capul locului, trebuie precizat că nu avem de-a face cu proze, în accepția clasică a termenului. Din mărturisirea autoarei, expusă în Prefață, considerăm că se poate vorbi de un altfel de jurnal, în care Alexandra Iancu declară: „Tot ce știu este că am vrut să scriu minții mele demonstrația că se înșală.” (p. 7). Cele 17 componente ale algoritmului sunt modalități de cunoaștere a lumii, prin simțuri și culori, prin care autoarea își raportează sinele la lume, plecând de la premisa – considerată falsă – că „…suntem ceea ce vor alții să fim…” (p. 12).

Alexandra Iancu se dovedește a fi un spirit avid de cunoaștere. Existența, sub toate aspectele ei, trebuie cunoscută, explorată, în ansamblul ei, dar și sau mai ales în componentele ei. Modalitatea aceasta de cunoaștere este una inedită, pentru că îi oferă eului cunoscător să fie el însuși, unicat, irepetabil. Așa cum un copil, curios din fire, încearcă să afle ce este în interiorul unui ceas care ticăie și îl dezmembrează, bucată cu bucată, ca apoi să-l asambleze, dovedindu-și vocația de constructor, tot astfel procedează și Alexandra Iancu în cele 17 componente ale algoritmului, ca modalități de cunoaștere a lumii, prin simțuri și culori. Spre pildă, în Lecția de pian, autoarea relevă cum concepe/ simte/ înțelege actul cunoașterii. Ea pleacă de la o premisă, formulată retoric: „Dacă ți se spune că ai degete de pianist, ajungi să crezi că știi să cânți la pian?” (p. 46). Apoi, aduce în discuție raportul dintre curaj și stereotipuri:„Crezi asta, dar n-ai curaj să încerci (să cânți la paian – n. n.). Accepți ce ți se spune, ca un adevăr general-valabil; atât de valabil, că nu există decât datorită unor stereotipuri.” (p. 46). Ca atare, acceptând lumea ca pe un dat al destinului, lumea ar părea construită/ făcută/ alcătuită din astfel de sterotipuri: „Așezăm fiecare stereotip într-un sertăraș și ne construim o lume din astfel de sertare.” (p. 46). Indiscutabil, cunoașterea presupune, în egală măsură, curaj și curiozitate: „Dacă am încerca să dezmembrăm un pian, am simți miros dulce de lemn vechi. Am mirosi copilărie, iar copilăria ar evada din el și nu ne-ar mai fi teamă. Teamă să reasamblăm pianul.” (p. 46). Cu siguranță, am fi demni de vocația noastră profesională, dacă ne-am învinge teama cunoașterii sinelui: „Ne e frică să căutăm, pentru că ne e frică de noi. Frică de ceea ce nu cunoaștem în noi.” (p. 49).

Pe dihotomia curaj/ frică e construită și prima componentă a algoritmului – Supă de legume: „Am mai gătit înainte, dar n-am avut curajul să încerc să îmi gătesc propria supă, cu ingredientele mele preferate.” (s. n., p. 8). Având în minte noțiunea de supă, autoarea încearcă să o înțeleagă (cf. p. 9), de aceea va face referiri la părțile componente – ingredientele. Spre a emite judecăți despre oameni și felul lor de a cunoaște, Alexandra Iancu abordează o altă dihotomie: aparență/ esență: „Apreciem oamenii după frumusețe, după importanță, după <<acel ceva>>. Alegem legumele după aceleași criterii. În fond, suntem alcătuiți din prejudecăți; suntem o prejudecată; suntem ceea ce vor alții să fim…” (p. 12). Concluziile acestei „rețete” de cunoaștere de viață au la bază ideea că omul e prizonierul prejudecăților: „Unii n-au curaj să o guste. O resping după miros. Alții condamnă bucătarul, deși n-au gătit niciodată o supă; n-au gândit o supă. (p. 18). Pe aceeaşi canava a cunoașterii este însăilat şi raportul perseverenţă/ neputinţă, prima însemnând progres în cunoaștere, cea de-a doua – stagnare: „Supa cere perseverență. Dar n-apucăm să știm ce e perseverența, pentru că o înecăm în amăgiri. Ne amăgim cu neputințe, cu incapacități. Ne amăgim cu lipsuri pe care nu le avem. Ne subestimăm din comoditate, din luxul de a avea totul fără efort.” (p. 19). Câtă luciditate în judecăți, cât adevăr de viață!

Poveste în oglindă are la bază sinestezia. Pornind de la declarația „N-am văzut niciodată cum arată o floare în oglindă” (p. 29), oglinda fiind simblolul realității închipuite, autoarea discută semnificația culorilor în actul cunoașterii frumosului din natură: „Culorile scot la iveală frumusețea vieții. De noi depinde să alegem nuanțe frumoase.” (p. 29). Iată câteva adevăruri ignorate de cititorul/ trăitorul/ cunoscătorul comun:

– „Galbenul întărește mintea celui care îl poartă; îl iluzionează că dreptatea e galbenă” (p. 30);

– „Movul care vrea să devină lila trebuie să își tempereze impulsivitatea.” (p. 30);

– „Misterul se pierde în tonuri de gri. (…) Griul doar își imaginează gri. Nu crede în ceilalți, pentru că nu crede în el.” (p. 31);

– „Idealurile au culoare verde. Doar la exterior; în interior, idealurile sunt turcoaz. Sunt rupte din nori.” (p. 31);

– „Albul se naște alb și moare, adesea, negru. (…) În oglindă, albul n-are pete, pentru că oglinda le ascunde.” (p. 32).

La finalul Poveștii în oglindă, vom înțelege că floarea de hârtie care „a înfruntat vântul (destinul – n. n.); s-a oprit să se vadă, să se citească” (p. 33), adică să se cunoască, este o metaforă-simbol al sinelui cunoscător.

Iată o autoare care propune un mod inedit de cunoaștere a lumii și a sinelui, printr-un algoritm de viață trăită prin simțuri și culori.

20 decembrie 2020

de

DUHUL IRONIEI

Prof. Dr. Const. MIU

Noua carte semnată de scriitoarea Florica Bud – DUHUL OCEANELOR RECI (Editura Neuma, Apahida, 2020) – incumbă o poezie intelectualistă, autoarea, prin scriitura sa, solicită din partea cititorului avizat, așa cum apreciază domnul acad. Ioan-Aurel Pop (notând pe coperta a patra a cărții în discuție), „un efort intelectual notabil, la îndemână doar celor care și-au construit cultura generală la vreme și în școli bune și care, în plus, au dobândit sensibilitate pentru cuvântul măiestrit pus în pagină.”

Sub aspect compozițional, volumul are trei părți: Mă înfășor în tristețea Esterei, Ascult vocea universului și Slovele mâinilor împreunate.

Trăsătura definitorie a scriiturii doamnei Florica Bud (detectabilă și în romanul Bărbatul care mi-a ucis sufletul într-o joi), care este recognoscibilă și în Duhul oceanelor reci este ironia.

Firul narativ al primei părți (căci volumul în discuție are un vădit fir narativ),polarizează în jurul sculptorului „armand iosipescu dindeal”, care primește o telegramă „să cioplească statui cu masca femeilor”. Ironia fină vizează expeditoarea, nimeni alta decât Evropa : „căzută din senin, fără a fi dat semnale, că va aduce cu ea/ comanda specială, scrisă zurliu, în mod stopic telegrafiată. Ea vine dinspre evropa  nesigură că ne-am aliniat la rând, / cuminți azi, când avem burta plină de e-uri și alte potroace…” (p. 8).

Autoarea realizează un portret caricatural reprezentativ pentru una dintre statuile-femei: „…femeia din colțul Naționalului/ să fie trupeșă, un fel de chiriță, deși satira nefiindu-i pe plac, / regizorul și viziunea o vor mai mult martiră, arzând pe rug.” (p. 9). Urmează un comentariu ironic referitor la modul de plată: „să ne fie limpede, când evropa  plătește cash ori prin virament, / noi nu avem altceva mai bun de făcut, decât să privim în grup, / cum va veni plata, în ce monedă, dacă va fi integrală sau ratică/ evropa  decide cum, când și unde să se întîmple răul ori binele.” (p. 9). Dincolo de ilaritatea celor relatate, sesizăm ironia amară referitoare la faptul că noi nu mai avem puterea deciziei, ne mulțumim cu faptul împlinit, că, deh! , doar am vrut să ne integrăm în tanti Evropa  (tanti, că doamnă eu nu pot să-i spun, după felul  mojic, așa cum se comportă, considerându-se stăpână, iar noi – sclavii ei!).

Așa-zisa formă a acestor statui este una aparte. De fapt, la cerea aceleiași simandicoase Evrope, avem de-a face cu forme fără formă. În acest caz, paradoxul și ironia sunt grăitoare:  „nicio statuie-femeie din piatră să nu fie înzestrată cu vreo formă. / (…) cele făurite până azi sunt drepte, / nu au sâni, nici silicoane, este firesc, dacă damele lumii de azi/ se vor egale cu domnii în tot, în toate și în plicticoasele păcate, / atunci: jos sânii susținători ai vieții de pe toate statuile-femei.” – s. n. (p. 10). Concluzia formulată reprezintă un comentariu, în aceeași tonalitate ironică, referitor la relația bărbat – femeie: „are dreptate armand iosipescu dindeal când afirmă, cu o voce voit stinsă, / bărbații sunt entități supranaturale, nu pot să iubească femei obișnuite: / femeia – mic dejun, femeia – prânz, femeia – cină…” (p. 13).

Partea mediană a volumului Duhul oceanelor reci are titlul „capitolelor” numele latinesc al lunilor anului. Până la jumătatea „calendarului”, autoarea abordează în același registru – ironic, dublat de caricatural – mai multe aspecte:

  • „păcatele noastre ne urmează chiar și în lumea vegetală, / întâlnim iar aceleași inegalități și vechea luptă de clasă, / culegătorii d polen, loviți de pesticide și dau în petic, / devenind donjuanici, impun plantei trădarea ca virtute.” (p. 57);
  • „peirates și toți eșuații, îndrăgostiții apei, fără speranțe, / neputând să accepte că ar putea să fie, chiar ei autorii/ nu vor să scrie mesajul sticlei, urmând a fi aruncată, valurile atlantice să îi devină palatul de multe decenii,  / răstimp în care ea va putea primi botezul apelor sărate…” (p. 67);
  • „mai degrabă este vorba de un potop floral, acoperământ/ numit malva moschata, mantie recolorată a pământului/ din punct de vedere anotimpic, fiind în cumpăna vremii. / luna mai, celeste și cu mine ne închinăm tuturor florilor. / ele sunt suflete chemate la festinul primăveric, noi, servi, unitate funcționând armonios, având arbitru calm natura/ nașterea a fost anunțată   înaintea erei cu zbateri polifage.” (p. 69).

În aceeași manieră ironică, având la bază motivul călătoriei, autoarea continuă aventura spirituală, într-un stil narativ-descriptiv, caricaturalul fiind nelipsit: „vom purcede în zori la drum, după primul cântat, / cocoșul de tablă va da startul călătoriei pe valuri/ vom urma  calea unduită, vrem un altfel de drum, / mersul nostru să fie săltăreț pe coamele spumice/ nu știm ce va fi, o expediție ori doar o plimbare…” (p. 75); „…avem lucruri mai urgente de făcut, / adunăm în cufere, în care au stat seculice comori, / amintiri, haine, cărți, clipele par sentimentaloide, / fascinația fiind combustibilul intern care le leagă. / vom alege semnul sub care vom porni în expediții, / anvergura sa nu va însemna nimic pentru omenire, / nici măcar pentru cei născuți sub semnele de foc, / contează doar pentru cei expuși pierzaniei pe ape, / important, pentru ziua de astăzi, pare a fi drapelul, / sub care vom naviga…” (p. 76); „vom porni din portul Constanța, de ziua copilului, / ea va fi aleasă ca data plecării (…) / (…) planul va fi respectat, (…)/ vom alege mările după cum vor hotărî cos-sirenele. / până atunci, căutăm date în bobi și colți de elefant, / sortit sau nu, vom întîlni (…) peștele-piuneză/ numele este alint, el având pioneze, în loc de solzi.” (p. 77).

Din cele relevate, reiese că se poate vorbi de un adevărat duh al ironiei      (de la cea înțelegătoare, la cea caustică), duh pe care scriitoarea Florica Bud îl stăpânește cu mare artă.

de

DESPĂRȚIREA DE TRECUT, PRIN ÎNȚELEGEREA LUI

cronică literară de

Const. MIU

Noua carte semnată de scriitorul vrâncean, Gh. A. Neagu, – Măgarul din fântână (Editura StudiS, Iași, 2020) – este o scriere cu tâlc, încriptat chiar în titlu, a cărui semnificație este explicată de tatăl protagonistului, spre a-i fi drept pildă: „Viața va arunca și peste tine cu pământul și bolovanii greutăților de tot felul. Iar secretul pentru a ieși din fântâna secată (așa cum a făcut măgarul din povestirea tatălui – n. n.) este să bătătorești pământul și să-l folosești pentru a urca încă un pas! (…) Fiecare dintre greutățile noastre este, de fapt, o ocazie pentru a putea să mai facem un pas înainte. Dacă nu ne dăm bătuți, putem ieși chiar și din cele mai profunde adâncuri.” (p. 216).

Personajul cărții în discuție – Paul Dăscălescu – este un rezoner (cf. fr. raisonneur), un personaj care vede, ascultă, compară, reflectează, se revoltă și acționează într-o lume pestriță: de la ospătari și mandatari, până la ingineri, profesori universitari și scriitori, ba chiar și turnători, precum și securiști oneroși – oameni cu mentalități deferite, în perioada României socialiste, pe care autorul a cunoscut-o.

Până la un punct, cartea are aspect de roman polițist. Paul va fi chemat la poliție, să dea declarație în legătură cu o crimă, al cărei presupus autor îl văzuse la un restaurant din București, stând la masă cu victima. Pentru că ofițerului de la criminalistică nu i-a plăcut ceea ce a declarat tânărul, acesta e reținut într-o celulă, câteva zile și nopți. Va fi eliberat, la intervenția amicului său, Stan Pisică, – individ care, ca informator, era un apropiat al securității. Dintr-o discuție mai aprinsă, Paul află că protectorul său și un coleg de cenaclu, frecventat de protagonist, ca să nu lucreze în mină au preferat să devină „oamenii” securității: „–  Da, amărâtul ăla, am fost recrutați amândoi! Așa am scăpat de mină. Te-ai întrebat vreodată din ce bani trăiește ăla sau de ce eu tai frunză la câini, la fabrica de calculatoare?” (p. 134).

Peste câțiva ani, când Paul Dăscălescu se va transfera la sucursala unui Institut de cercetări („care se ocupa, printre altele, și de terenurile degradate” – precizează autorul), la Focșani, același Stan Pisică se laudă că datorită lui i s-a repartizat un apartament în centrul orașului, i s-a pus telefon și i s-au dat două butelii – obiecte de lux – în vremurile acelea. Când află că în schimbul acestor facilități ar trebui să accepte colaborarea cu securitatea, Paul refuză categoric: „- Uite, prietene, eu nu mă vând pentru o butelie! (…) eu nu vreau să ajung coleg de turnătorie cu alde ăștia.  Îmi ajunge că trebuie să-l suport la cenaclu (referirea se face în primul rând la Gogu Martac – n. n.). Și, mai nou, am dat peste el chiar aici. E bibliotecar acum, a fost promovat. Și se dă rotund (referirea se face în primul rând la Gogu Martac – n. n.).că e scriitor de succes, venit din capitală.” (p. 213, 214).

Discuția pretinsului „scriitor de succes” – Gogu Martac, avută cu „neobositul” său protector – Stan Pisică – înainte de așa-zisa promovare a aceluia, este de-a dreptul ilară: „– Ce faci bă, tâmpitule! Era Stan Pisică. –  Bine, îngăimă Martac. – Păi, cred și eu. După ce ți-ai potolit mădularul, faci bine, pe mă-ta. Ți-am dat casă, butelie, serviciu, și tu… – Eu, ce? Nu mi-am făcut datoria? – Mă, tâmpitule, noi când te-am recrutat, n-am crezut că o să te apuci să călărești minore! N-ai nevastă? – E borțoasă de șapte luni și doarme cu spatele la mine. De furie, mă descarc pe frecatul linoleumului din hol și din baie. – Descarcă-te-n poezie, dobitocule!” (p. 203).

În noua carte semnată de Gh. A. Neagu, găsim o serie de aspecte, pe care le socotim a fi autobiografice, cunocând CV-ul autorului. Spre pildă, viața de cenaclist a lui Paul Dăscălescu, autor de poezii și proze, vizita la Casa Memorială a lui Al. Vlahuță, de la Dragosloveni (în apropiere de comuna Popești, jud. Vrancea), unde îi cunoaște pe critici literari  Al. Piru și Laurențiu Ulici, Leon Kalustian (cf. CV-ul lui Gh. A. Neagu – coordonator al Festivalului Salonul Literar Dragosloveni), cu ocazia agapei literare organizate de directorul Institutului de Cercetări Sillvice (instituție la care autorul a lucrat ca proiectant – n. n.), protagonistul se întreține cu unul dintre invitați – poetul Gheorghe Pituț – și le face cadou revista Silva (cf. CV-ul lui Gh. Neagu – fondator al revistei Silva, din București), încât putem conchide că protagonistul acestui op este alter ego-ul autorului, Gh. A. Neagu.

În noul roman al lui Gh. A. Neagu, există două destine paralele, similare până la un anumit punct: cel al tatălui – Dinu – și cel al fiului – Paul Dăscălescu. Dacă tatăl refuză cu înverșunare să devină membru al partidului unic – PCR –, fiul  – așa cum am arătat deja – se încăpățânează să ajungă turnător. În privința tatălui, discuția acestuia cu directorul stațiunii zootehnice de la Secuieni (unde bătrânul lucra), care încearcă să-l convingă să se înscrie în partid, are accente umoristice, dincolo de adevărul crud și dureros al motivației refuzului bătrânului Dăscălescu: „Au ajuns membri de partid tot felul de tiriplici. Și tu, care ești un om de onoare, nu vrei? – Ce să vreau, să mă fac frate cu ăștia de mi-au luat pământul părinților mei? Să se bată pe burtă cu mine? Ăia, de m-au pus să răstorn pietre de var la fabrica de zahăr, unde, din când în când, se mai strivea un om între fălcile mastodontului? (…) –  Și eu, ce să fac? Anul ăsta trebuie să fac o duzină de comuniști! – Păi, zii așa, îți dau vreo câțiva din măcelarii de la cai, care au ajuns să cam frece menta și nu-și permit un refuz. Mai îți dau câțiva porcari și ai mai mult de jumătate din planul la achiziții realizat! Îi zise Dinu, râzând. Directorul râse și el: achiziții, ai? – Păi, ce mama naibii altceva? Ca să nu zici că-i faci cu arcanul, nu se mai poartă!” (p. 163).

Prin intermediul personajului rezoner – Paul Dăscălescu –, cititorul se poate familiariza cu tarele unei lumi apuse, dar care nu trebuie dată uitării. Pentru că te poți despărți de trecut, nu negându-l, ci înțelegându-l!