Picături de viaţă – 4 (vid spiritual)

de Cosmin ŞTEFĂNESCU

               Gânduri negre şi vrăjmaşe îmi străbat mintea şi inima. Totul se disipează şi se transformă în ceva neclar, într-o durere mută, într-o suferinţă care va răpune sufletul şi îl va îngenunchia. De ce oare toate acestea?!!!… Nu s-ar putea oare ca viaţa să fie deschisă din prima zi precum o carte şi astfel să ne ghidăm paşii spre bine, spre bucuria sufletului  şi a spiritului?…

          Astfel stând lucrurile, totul devine trunchiat şi te trezeşti într-o groapă, în mizeria unui trecut de care nu te poţi lepăda. Un trecut din care se răspândeşte un ‚,parfum inefabil’’ al maleficului.

         Sisteme de valori care în trecut funcţionau şi păreau viabile, acum le privesc siderat cum stau pe un soclu distrus întoarse grotesc cu susul în jos ca şi cum cineva ar fi jucat un renghi tuturor şi cu o macara ar fi modificat totul şi l-ar fi transformat. Curios lucru… credeam că binele este intangibil… se pare că lucrurile nu sunt chiar aşa pentru toţi oamenii. Sunt şocat de tot ce se întâmplă nu fac nimic însă pentru a schimba ceva, de parcă nu mi-ar păsa ca şi cum nu mi-aş dori să mă trag de păr din mizeria în care mă afund pe zi ce trece tot mai mult şi mai mult…

          Am observat apoi că nimic nu mai are substanţă că totul se estompează şi am permis să se nască din chinurile omenirii un vid spiritual. Am concluzionat eu atunci că lumea este în schimbare… că tinde spre bine… că speră în modificări radicale. M-am înşelat amarnic… ne-am înşelat cu toţii…

Continuă lectura

Chemarea Icoanei

de Florian BRATU

               Fiinţa umană nu se mulţumeşte întotdeauna cu datele pe care i le oferă realitatea imediată, ci este în permanentă căutare a unor repere spirituale care pot contribui efectiv la re-configurarea sa în universul pe care îl traversează în trecerea sa. Conştiinţa frontierelor invizibile ce invită la depăşirea condiţiei obligă fiinţa umană la căutarea căilor particulare spre transcendenţă, spre dumnezeire. Spaţiul în care subiectul uman se împlineşte într-un mod deosebit este cel sacru, este viaţa spirituală în contextul religios. Biserica, cel puţin în estul Europei, nu se rezumă la construcţii mai mult sau mai puţin grandioase, dimpotrivă constituie locul în care fiinţa poate să se reconcilieze cu sine însăşi, iar prin intermediul liturghiei, a slujbelor accede la un nivel spiritual superior celui pe care i-l oferă imaginile vieţii cotidiene.

               În spaţiul Credinţei, al Bisericii  un rol deosebit îl are icoana, această poartă ce deschide calea spre marele Invizibil sacru.

               Imaginile icoanelor din spaţiul sacru invită omul la o perspectivă nu numai liniştită şi armonioasă asupra vieţii în general, dar şi asupra propriei existenţe; mai mult, icoanele poartă amprenta unei energii spirituale ce permite individului o transformare din punct moral şi, uneori, chiar fizic.

                Icoana are o dublă funcţie, în sensul că transformă şi se transformă, ea nu este numai o simplă imagine a unui „model real” pentru că nu reprezintă numai lucrul sau fiinţa, în determinarea se evaporă în favoarea unei semnificaţii net superioare; nu e vorba de o simplă analogie, de o asemănare căci privirea nu vizează o realitate deja văzută, din contră, ea se transformă la rându-i. Are  loc un fenomen extraordinar, singular: modelul apare între ochiul ce priveşte şi imaginea icoanei, ce permite accesul la invizibil. Toposul convocat prin credinţă nu are nimic din registrul real, deoarece fiinţa invocată sau imaginată transgresează datul existenţei. Imaginea icoanei aspiră fiinţa în actul rugăciunii sau a contemplaţiei, trasnportând-o într-o ordine şi spaţiu Diferite.

               Dacă imaginea icoanei este fructul unei credinţe autentice se poate remarca faptul că nu este statică decât în aparenţă: ea fascinează şi astfel devine dinamică pentru ea creează spaţiul intercomunicării. Rugăciunea în faţa icoanei sau contemplarea ei devine methexis la un eveniment sacru[1].

               Interpretarea serioasă a imaginii christice se impune şi ea trebuie invocată  pentru că susţine eşafodajul meu demonstrativ asupra existenţei unei semnificaţii esenţiale a imaginii lui Dumnezeu în textele teoretice :

             „De aceea, Evangheliile şi textele exegetice pe care le-au suscitat sunt centrate pe persoana Fiului lui Dumnezeu, imagine vizibilă a Tatălui. Hristos este descris aici ca fiind „chipul Dumnezeului nevăzut” (Ioan, 2, 22), „chipul lui Dumnezeu” (eikon toû théouPavel către Corinteni,II, 4, 4), „chipul lui Dumnezeu celui nevăzut” (eikon toû theou aoratouPavel către Colosseni1, 15). Apariţia în istorie a lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, nu trebuie înţeleasă ca o creare a unui dublu, a unei imagini exterioare esenţei lui Dumnezeu, ci ca o generare în vizibil a unei imagini a Dumnezeului nefigirabil, a cărui natură transcende orice limită spaţio-temporală. Prin această naştere a unei persoane, Dumnezeu acţionează ca o putere paternă, reproducându-se el însuşi pe calea generării filiale („născut, iar nu făcut”, genitum et non factum, spune Crezul Conciliului de la Niceea) [2]. (s. mea).

               Dincolo de aceste consideraţii filosofice se poate înţelege că imaginea sacră implică un proces al unei duble investiri : pe de o parte, persoana care a creat imaginea, cunoscută sau anonimă, pe de altă parte subiectul ce participă, se investeşte prin întreaga sa fiinţă în comuniunea cu Fiinţa supremă: acest act complex se numeşte homoiosis.   

             Privirea proiectată asupra icoanei implică un dublu parcurs:

  • a subiectului spre imaginea creată ca expresie a lui Dumnezeu,
  • a prezenţei divine care pătrunde prin graţia sa pe credincios în actul adoraţiei sale de cerere sau de mulţumire. Imaginea spiritualizează subiectul în actul contemplaţiei dumnezeirii.

            O remarcă se impune : între imagine ca expresie sau prezenţă figurativă a dumnezeirii şi privire ce o percepe se instalează un raport de causa rerum, iar creatorul fiigurat ex-pus şi fiinţa ce doreşte să fie « auzită », întăreşte argumentul lui Ioan Damaschinul care afirma că modelul este superior şi preeminent făpturii care aspiră în actul contemplării dublată de rugăciune.[3]

            Expresia dumnezeirii în imagine ridică o problemă importantă care nu se rezumă la aspectul formal al reprezentării; este vorba de trecerea de la  impersonal şi de la invizbil la o formă şi o manifestare a atotputerniciei divine care nu se mai repliază asupră-şi, ci poate fi „asimilată” de sufletul  ce încearcă să se apropie, să „vadă” prezenţa Modelului a cărei copie imperfectă este imaginea.

Continuă lectura

Ramul lui Sorescu

de Cristian NEAGU

Sorescu a plecat, dar a lăsat în urmă

Discipolul ales, încredinţându-i codul,

Sorescu redevine şi labirint şi sumă,

Sorescu a sădit, şi iată, astăzi, – rodul.

Continuă lectura

„tăcerile mele”

de Carmen RADU

            Ploaie

 

ştiam că astăzi

ai plâns.

Fereastra mea

păstrează şi acum

urmele

lacrimilor tale.

 

***

           

şi pentru că n-a fost să fie

            o zi de joi

            am înţeles

            că fuga în cuvinte

            nu dăunează

nimănui

şi că tăcerea

e şi ea un răspuns…

 

            ***

 

mi-am zăbrelit

gândurile…

am pus „interzis”

gândului meu

pentru tine…

am pus lacăt

inimii

gândind că

negândindu-mă

am să pot

să trăiesc.

şi-atunci, de ce nici zăbrele,

nici lacăte

nu pot opri

lacrimile?

 

***

           

mă doare tăcerea…

este cumva reversul medaliei?

am ştiut întotdeauna

că orice în lumea asta

are două feţe…

până şi inima ta

are a doua faţă

            umbra iubirii mele…

Continuă lectura

OGLINDA CU STICLĂ MATĂ

de Prof. Dr.  Const. MIU

 

Când te afli în faţa creaţiei unui necunoscut se cuvine să te documentezi. E cazul Monicăi Mureşan, semnatara volumului Femeie la poarta raiului de sticlă (Editura Nouă, Bucureşti, 2009). De real folos ne-au fost recenziile postate în revista electronică o carte pe zi, unde veşnic prezenţii şi multilateral cronicari Al. Fl. Ţene şi Victor Sterom se-ntrec pe sine în a se comunica (autocomunicarea de care suferă paranoic şi sus numiţii, idee la care făcea referire Tudor Vianu, în studiul său Dubla intenţie a limbajului…), că de referire critică/ analitică la cărţile deja publicate de Monica Mureşan, abia se desprinde câte o idee – şi aceea anemică.

               Bunăoară, grijuliu faţă de formulări bombastice, Al. Fl. Ţene uită (sau nu cunoaşte?!) proprietatea/ sensul unor termeni, opinând, când se referă la poezia O nostalgie (din volumul Steaua de Murano, Editura Vasile Cârlova, Craiova, 2000): „Poeta Monica Mureşan este – structural – meditativă, inspectându-şi biografia cu sfială şi tandreţe, transformând-o într-o confesiune nostalgică.” Harnicul cronicar, ce publică la „foc automat” aşa-zise cronici în ediţia electronică a revistei mai sus amintite ar fi trebuit să cunoască definiţia verbului a inspecta („A controla, a verifica activitatea unei persoane, a unei instituţii, etc, pe baza unei însărcinări speciale; prin extensie – a examina, a cerceta amănunţit şi cu atenţie ceva.” – în DEX). O fi vrut să epateze în exprimare – fie şi metaforică –, dar o biografie nu poate fi inspectată cu sfială şi tandreţe! Mai mult chiar, în graba de a lăsa gură-cască fie pe autoare, fie pe cititori, în privinţa cunoştinţelor sale literare, Al. Fl. Ţene foloseşte câţiva termeni care nu au grad de comparaţie: „Meditaţiile despre suferinţă, iubire, aşteptare, singurătate au ponderea cea mai importantă, sunt cele mai substanţiale din acest volum. Altfel spus, poeta Monica Mureşan <<vede>> idei cum odinioară Camil Petrescu, însă, mai special, ea simte lacrima temelor dintotdeauna pe care ne-o relevă în versuri memorabile.” (s. n.). În treacăt fie spus lacrima poate fi văzută şi nu simţită sau cronicarul o fi fost înştiinţat de autoare că mai nou simte lacrima temelor!

Continuă lectura

„Când s-au fost spus îngerii” – în slova Traianului Vasilcău

de Cristian NEAGU

În istoria poeziei odice europene, n-au lipsit efracţiile stilistice cu influenţe din partea imnurilor pindarice care treceau drept ode. Astfel de poezii, în care atitudinea odică se suprapune atitudinii enunţiative, sunt cuprinse între copertele volumului semnat de Traian Vasilcău, „Când s-au fost spus îngerii” (Ed. Epigraf SRL-2009) Ar însemna să ignorăm pe de-a-ntregul esenţa limbii literare, dacă am crede că ea se poate angaja într-o întrecere. Imaginile apar din inspiraţia poetică în limbajul literar, nu numai ca rotunjire a obiectualităţii respective. Denumirea de „limbă bogată în imagini” este folosită destul de des în afara beletristicii, iar Traian Vasilcău ne confirmă faptul că regulile dau operei de artă forma, (perfectă, sau mai puţin perfectă) într-un conţinut stilistic diferit de cel semnificativ: „Vecia în mine lucrează./Simt c-ajunge-oi un psalm fără seamăn/În câmpia iubirii de Tine-nflorit.”  (Psalm înflorit, p.5) „Cerescu-acordeon şi-a luat vacanţă,/Cu-n fir de iarbă, înmuiat în stea.” (Alai poetic, p.6).

În aparenţă ne-am abătut de la analiza după metoda istorico-spirituală de interpretare a unei opere oarecum izolate, totuşi putem distinge cele două teze impuse creaţiei: interpretarea exclusiv istorico-spirituală şi cea istorico-problematică. Între avantext şi textul poetic finit, se situează diferitele faze ale execuţiei, procesul variantelor sau cel de convertibilitate procentuală a materiei poetice: „Văd sunetul,aud lumina/ […] Lumina-i sunet şi-i lumină/ Tot sunetul nins cu mister.” (Surpările fiinţei, p.5) după cum: „Ochii tăi sunt izvoare de iubire,/ Înveşnicesc pe tine, Pustiire.” (Sfatul cuvintelor, p.6) sau: „Lumină arde-te – s-ajungi Lumină.”  (Ceaslov, p.18) „Autograf las veşniciei/ Acest poem cărunt de cer.” (Psalm, p.19) „Am rămas Tu-ului Eu./ Sufăr de Tu, Tu-ul mi-i Eu.” (Zumzetul tăcerii, p. 22-23).

Continuă lectura