de Florian BRATU
Fiinţa umană nu se mulţumeşte întotdeauna cu datele pe care i le oferă realitatea imediată, ci este în permanentă căutare a unor repere spirituale care pot contribui efectiv la re-configurarea sa în universul pe care îl traversează în trecerea sa. Conştiinţa frontierelor invizibile ce invită la depăşirea condiţiei obligă fiinţa umană la căutarea căilor particulare spre transcendenţă, spre dumnezeire. Spaţiul în care subiectul uman se împlineşte într-un mod deosebit este cel sacru, este viaţa spirituală în contextul religios. Biserica, cel puţin în estul Europei, nu se rezumă la construcţii mai mult sau mai puţin grandioase, dimpotrivă constituie locul în care fiinţa poate să se reconcilieze cu sine însăşi, iar prin intermediul liturghiei, a slujbelor accede la un nivel spiritual superior celui pe care i-l oferă imaginile vieţii cotidiene.
În spaţiul Credinţei, al Bisericii un rol deosebit îl are icoana, această poartă ce deschide calea spre marele Invizibil sacru.
Imaginile icoanelor din spaţiul sacru invită omul la o perspectivă nu numai liniştită şi armonioasă asupra vieţii în general, dar şi asupra propriei existenţe; mai mult, icoanele poartă amprenta unei energii spirituale ce permite individului o transformare din punct moral şi, uneori, chiar fizic.
Icoana are o dublă funcţie, în sensul că transformă şi se transformă, ea nu este numai o simplă imagine a unui „model real” pentru că nu reprezintă numai lucrul sau fiinţa, în determinarea se evaporă în favoarea unei semnificaţii net superioare; nu e vorba de o simplă analogie, de o asemănare căci privirea nu vizează o realitate deja văzută, din contră, ea se transformă la rându-i. Are loc un fenomen extraordinar, singular: modelul apare între ochiul ce priveşte şi imaginea icoanei, ce permite accesul la invizibil. Toposul convocat prin credinţă nu are nimic din registrul real, deoarece fiinţa invocată sau imaginată transgresează datul existenţei. Imaginea icoanei aspiră fiinţa în actul rugăciunii sau a contemplaţiei, trasnportând-o într-o ordine şi spaţiu Diferite.
Dacă imaginea icoanei este fructul unei credinţe autentice se poate remarca faptul că nu este statică decât în aparenţă: ea fascinează şi astfel devine dinamică pentru ea creează spaţiul intercomunicării. Rugăciunea în faţa icoanei sau contemplarea ei devine methexis la un eveniment sacru[1].
Interpretarea serioasă a imaginii christice se impune şi ea trebuie invocată pentru că susţine eşafodajul meu demonstrativ asupra existenţei unei semnificaţii esenţiale a imaginii lui Dumnezeu în textele teoretice :
„De aceea, Evangheliile şi textele exegetice pe care le-au suscitat sunt centrate pe persoana Fiului lui Dumnezeu, imagine vizibilă a Tatălui. Hristos este descris aici ca fiind „chipul Dumnezeului nevăzut” (Ioan, 2, 22), „chipul lui Dumnezeu” (eikon toû théou – Pavel către Corinteni,II, 4, 4), „chipul lui Dumnezeu celui nevăzut” (eikon toû theou aoratou – Pavel către Colosseni1, 15). Apariţia în istorie a lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, nu trebuie înţeleasă ca o creare a unui dublu, a unei imagini exterioare esenţei lui Dumnezeu, ci ca o generare în vizibil a unei imagini a Dumnezeului nefigirabil, a cărui natură transcende orice limită spaţio-temporală. Prin această naştere a unei persoane, Dumnezeu acţionează ca o putere paternă, reproducându-se el însuşi pe calea generării filiale („născut, iar nu făcut”, genitum et non factum, spune Crezul Conciliului de la Niceea) [2]. (s. mea).
Dincolo de aceste consideraţii filosofice se poate înţelege că imaginea sacră implică un proces al unei duble investiri : pe de o parte, persoana care a creat imaginea, cunoscută sau anonimă, pe de altă parte subiectul ce participă, se investeşte prin întreaga sa fiinţă în comuniunea cu Fiinţa supremă: acest act complex se numeşte homoiosis.
Privirea proiectată asupra icoanei implică un dublu parcurs:
- a subiectului spre imaginea creată ca expresie a lui Dumnezeu,
- a prezenţei divine care pătrunde prin graţia sa pe credincios în actul adoraţiei sale de cerere sau de mulţumire. Imaginea spiritualizează subiectul în actul contemplaţiei dumnezeirii.
O remarcă se impune : între imagine ca expresie sau prezenţă figurativă a dumnezeirii şi privire ce o percepe se instalează un raport de causa rerum, iar creatorul fiigurat ex-pus şi fiinţa ce doreşte să fie « auzită », întăreşte argumentul lui Ioan Damaschinul care afirma că modelul este superior şi preeminent făpturii care aspiră în actul contemplării dublată de rugăciune.[3]
Expresia dumnezeirii în imagine ridică o problemă importantă care nu se rezumă la aspectul formal al reprezentării; este vorba de trecerea de la impersonal şi de la invizbil la o formă şi o manifestare a atotputerniciei divine care nu se mai repliază asupră-şi, ci poate fi „asimilată” de sufletul ce încearcă să se apropie, să „vadă” prezenţa Modelului a cărei copie imperfectă este imaginea.
Continuă lectura →
METAMORFOZE 