ASPECTE URMUZIENE

în proza scurtă a lui Romulus Vulpescu

Prof. Dr. Const. MIU

În literatura contemporană, Romulus Vulpescu s-a impus ca poet. El îşi hrăneşte creaţia din elanuri filologice si din cultul rafinamentelor livreşti, Romulus Vulpescu îşi centrează lirica pe beatitudinea artificiului şi pe un principiu vădit exuberant al mimesis-ului formelor. Poemele sale au ca  model, sub aspectul formei, spre pildă, romanţele lui Minulescu, iar sub aspect lexical poezia de dragoste a lui Adrian Păunescu. O seamă de exegeţi şi oameni de cultură şi-au exprimat opinia în presa vremii (periodice sau volume de critică literară): Nicolae Manolescu, în Contemporanul, nr. 1; 1966; idem, în România literară, nr. 18; 1979 Cornel Regman, în Luceafarul, nr.  2; 1966;  în Steaua, nr.  8; 1968; D. Cristea, în România literară, nr.  8; 1971; FIorin Manolescu, în Argeş, nr.  3; 1971; Marian Popa, în Săptămâna, nr.  15; 1971;  Emil Manu, în Orizont, nr. 3; 1972; idem, în România literară, nr. 13; 1973;  Gh. Grigurcu, Poeţi români de azi, Bucureşti, 1979; Cornel Moraru, Semnele realului, 1981; Alex. Stefanescu, Între da şi nu, 1982; Al. Balaci, în România literară, nr. 14; 1983; Al. Cistelecan, Poezie şi livresc, 1987; Monica Lovinescu, Unde scurte. Jurnal indirect, 1990.

 Noi vom aduce însă în discuţie câteva aspecte urmuziene detectabile în volumul de proză – Exerciţii de stil – apărut la Editura pentru literatură, 1967. Sub aspect structural, volumul are trei secţiuni: Exerciţii de stil – la persoana a III-a, Exerciţii de stil – la persoana a II-a, Exerciţii de stil – la persoana I. Dar, ca să vedem care sunt aspectele urmuziene în proza lui Romulus Vulpescu, vom aduce în discuţie mai întâi câteva consideraţii despre prozele lui Demetrescu-Buzau, cunoscut în literatură sub numele de Urmuz. În articolul Proteicul Urmuz (Cronica, 49/ 1969, p. 7, 9), George Pruteanu nota: „Personajele urmuziene trăiesc într-o irealitate perfectă; singurul contact cu viaţa reală, posibilă, îl iau prin moarte”. Disociindu-se de consideraţiile lui Nicolae Balotă din revista Argeş, pentru care Urmuz ar ironiza realitatea dată, profesorul Pruteanu precizează: „Universul lui nu are decât un singur punct de tangenţă cu cel uman: moartea.” (George Pruteanu, România literară, nr. 21, 21mai 1970). În deja menţionatul articol din revista ieşeană Cronica, autorul argumenta de ce nu împărtăşeşte opinia lui N. Balotă potrivit căruia „în literatura lui Urmuz absurdul a luat locul tragicului”. Profesorul Pruteanu opinează că „nu e vorba de o substituire, ci de înglobare. Ca şi la Kafka, la Urmuz tragicul ia formă absurdă…” (în România literară, nr. 21, 21mai 1970). Vom vedea, în cele ce urmează, aşa cum aprecia George Pruteanu în articolul Proteicul Urmuz, de ce acesta „e absurd în formă, tragic în fond”. La aceste aspecte se adaugă şi scenografia apocaliptică şi comicul care capătă accente macabre (cf. Nicolae Balotă, în eseul lui din revista Argeş nr. 4/1970).

Aspectele acestea le întâlnim chiar în proza ce deschide volumul din 1967 – Recital extraordinar (stilul sec). E de mirare cum proza aceasta a trecut de cenzura comunistă, pentru că, iată cum începe: „Dictatorului nu-i plăcea muzica. Dar o tolera – numai marşurile – pentru că era înscrisă-n partea culturală a programului de guvernare.” Aluzia la cel care era a toate cunoscător este mai mult decât străvezie. În proza menţionată, se vorbeşte despre un conflict între dictator şi un biet pianist – singurul care nu interpreta marşuri – şi de stratagema pusă la cale de a-l atrage de partea sa: „Dictatorul se considera şi muzicolog şi, ca să aibă adversar, îl păstra între zidurile ţării. Ţară forţată. Dar nu-i dădea voie să cânte (…) Dictatorul cugetă că dacă reuşeşte să-l atragă pe solist în fanfara personală, ar înscrie o mare victorie în palmaresul lui de muzicolog (…) Aici e nevoie de-un şoc psihologic: îi dau voie să cânte.” Efectul comic, ce transpare de la sfârşitul prozei rezidă în faptul că şocul psihologic pe care se baza Dictatorul are efect de bumerang – cel umilit va fi nu adversarul său, ci el însuşi: „Din scaunele stalului din loji, de la balcoane îl priveau (pe pianist – n. n.) patru mii de ochi. Imobili. Sala era plină. Doamne, domni, copii. Manechine. Manechinele tuturor vitrinelor ţării fuseseră invitate. În seara aceea, la concertul extraordinar. Din loja Dictatorului porni un râs teribil, sec, sunând multiplicat în tăcerea cu manechine (…) Atunci, izbucniră aplauzele celor 2000 de manechine. Acoperind râsul speriat al Dictatorului.” Aceasta este imaginea Dictatorului, reflectată într-o oglindă monstruoasă. Efectul comic urmărit de autor este desăvârşit, tipic urmuzian: personajul – Dictatorul – este, în egală măsură, ridicol şi tragic.

Tot pe scenografie apocaliptică sunt construite şi alte două proze – Dispariţia micului burghez (stilul detaşat) şi Spălaţi salata (stilul elocvent),unde absurdul situaţiilor conferă fiecărui protagonist în parte un destin tragi-comic. Ambele creaţii prelucrează ideea aneantizării individului. Prima pleacă de la un concept vehiculat de propaganda comunistă, la începutul instalării regimului – dispariţia micului burghez. Procesul acesta real, care a curmat tragic destinul multor indivizi, e tratat în registru comic. Banalul cotidian va fi bulversat prin inserţia unei situaţii care va declanşa „apocalipsa”: „Ţinea scriptele unui magazin de alimentaţie publică. Avusese două case la mahala. Şi o prăvălioară cu şireturi. Acum auzea în jur cuvântul <<mic burghez>> (…) S-a interesat discret şi a consultat literatura de specialitate. S-a recunoscut întocmai. Şi asta l-a scăzut în proprii ochi.” (s. n.). De aici începe totul. Procesul aneantizării individului va fi ilustrat, din aproape în aproape, sub aspectul temporalităţii: „Într-o dimineaţă, când se pieptăna, a băgat de seamă că i s-au lungit pantalonii. Iar pantofii îi scăpau din picioare (…) Scădea însă zilnic. (…) În doi ani – un metru şi ceva. Ajunsese cât o păpuşă mai mare.” (s. n.). Naraţiunea, care e bazată pe imperfectul evocării, reliefează cu pregnanţă portretistica unui personaj tragic, în momentul când e nevoit să-ţi părăsească patul conjugal pentru o… scrumieră: „… nu mai ieşea din casă decât cu buzunarele lestate cu alice (…) Se claustra. Ieşea doar ca să-şi cumpere câte-o ţigară, pe care dacă o-ntrecea în dimensiuni (…) O fuma rezemată de scrumieră. Alta decât aceea-n care dormea (…) Nu mai împărţeau patul conjugal. Era riscant. Se rătăcea între cutele cearşafului şi se sufoca sub avalanşa plapumei.” Explicaţiile în legătură cu motivele strămutării sunt în maniera prozelor lui Urmuz, absurdul situaţiei ilare ascunzând tragicul. Culmea absurdului întrece pe cea a personajelor urmuziene, în sensul că protagonistul nu are parte nici măcar de o sinucidere şi conştientizând situaţia fără ieşire e cuprins de remuşcare şi ruşine: „… într-o dimineaţă, când se trezi, nu se mai găsi. Se căută cu disperare şi înţelese că a-ncetat să mai existe. Strigă, ca măcar să se-audă. Cuprins de jale, hotărî că nu mai poate să trăiască-n felul acesta (…) Se strecură sfârşit pe gaura de scurgere a apei din balustrada balconului, azvârlindu-se, de la etajul opt, în stradă. Vocea i se rostogoli puţin în aer, însă între blocurile înalte de pe strada lui era mereu curent, sus. Şi rămase suspendat (…) mortificat de ruşinea gestului nereuşit, începu să strige. Dar nu-l auzea nimeni.”

Cea de-a doua proză – Spălaţi salata… are la bază un fapt banal, care va fi convertit într-o situaţie tragică: „Totul a pornit de la o salată. O salată nespălată cum se cuvine.”  Şi aici, procesul aneantizării individului va fi urmărit şi ilustrat, din aproape în aproape, sub aspectul temporalităţii: „Dimineaţa, se trezi mai greu, cu un fel de anchiloză-n oase (…) A doua zi, în tramvai, l-a călcat cineva pe degetul mare cu bătătură cronică. Sub masa de la registratură, într-o clipă de acalmie, şi-a scos pantoful şi ciorapul, ca să-şi mai frece nodul dureros (…) Când să-şi pună ciorapul, băgă de seamă că la căpută se adunase puţin nisip (…) Şi trecură aşa două luni, în care se usca pe nesimţite (…), prăfuia aerul când vorbea şi-şi scutura pantofii pe fereastră. Sub pervaz, afară, lângă pansele, se făcuse o movilă pe care n-o remarca (…) Întro dimineaţă, (…) văzu la creionul roşu vârful tocit. Îl ascuţi cu briceagul (…) şi, cu minţile aiurea, se tăie la deget. Pe registrul umed de cerneală violet nu curse nici un strop roşu: numai o şuviţă gălbuie de nisip (…) strânse degetul, îl duse la buze, cum se face în astfel de împrejurări, şi gura i se umplu de nisip.” (s. n.). Şi în această proză, comportamentul individului este urmărit pas cu pas, pentru ca autorul să poată evidenţia ieşirea acestuia din habitudinile cotidiene, pentru a se concentra în descrierea detaliată a pierderii identităţii: „El se agită prin odaie, scoţând din pantofi, la fiecare pas, nouraşi de pulbere (…) Picioarele îi erau moi, ca ale păpuşilor de cârpă. Toracele, fără consistenţă, sac din care pe la petece desprinse se scurgea conţinutul.” De reţinut că dacă în Dispariţia micului burghez… protagonistul conştientizează moartea sa tragică, în cazul celui din Spălaţi salata…, acesta nici măcar în ultima clipă nu înţelege situaţia tragică, de unde şi comicul situaţiei împinse până la absurd. Registrul verbal lasă impresia că acţiunea se petrece sub ochii cititorului, spectator la o scenă tragi-comică: „Ieşi afară, să se răcorească, lăsând pe scările administraţiei dâre din ce în ce mai groase de nisip. Se golea pas cu pas. Când ajunse la colţ, (…) o pală piezişă îl mototoli, îl săltă puţin în sus şi-l zvârli, ca pe-o desagă inutilă, în ţeapa unui gard de fier. Atunci, surveni dezastrul final. Înţepat, se desumflă cu iuţeală, nisipul curgând de-a lungul ostreţei metalice. Nici nu băgă de seamă când a murit.”

Din secţiunea prozelor la persoana întâi, se distinge Raport, care sub aspectul formei – o pseudo-anchetă – aminteşte de pamfletele lui Arghezi, iar prin conţinut rămâne în sfera prozelor urmuziene. Incipitul insolit are menirea de a justifica tărâmul unde se va insinua absurdul: „Pentru că sunt spiritual şi am studii de specialitate, am fost promovat la Ministerul Râsului Public, în Direcţia Conservării Patrimoniului Satiric, secţia Anecdota Istorică. Am fost şi avansat în postul de subşef de birou II.” (s. n.). Paradoxul pregăteşte penetrarea absurdului situaţiei. Ins sobru, imun la efectele nocive ale umorului – cum declară protagonistul – acesta rămâne stupefiat când la o şedinţă de lucru cu şeful de sector s-a auzit un chicotit. Pentru că nu poate identifica după acest râs obraznic persoana căreia îi aparţine, decide o anchetă. De aici încolo, comicul, paradoxul, culminând cu absurdul situaţiei sunt de sorginte urmuziană: Am anunţat serviciul de pază şi de investigaţii (…) dar nici specialiştii n-au descoperit nimic (…) mai neliniştitor a fost când, întors la domiciliu, am auzit iar hohotul execrat.” Partea mediană a acestei proze e rezervată descrierii manifestărilor acestui râs, ca şi cum protagonistul ar avea de suportat comportamentul excentric al unui adversar: „Râsul e acum foarte clar, mai clar decât oricând, e cu mine (…) l-am localizat. La subţioara stângă. Mâna stângă mi-e amorţită (…) Râsul sporeşte (…) Mi-a crescut un cap la subsuoară. Un cap viu, cu ochi, cu nas, cu urechi, cu gură. Sigur că are gură, ca să râdă (…) Râde întruna, îmi face cu ochiul – e şi vulgar – absolut insuportabil.” Încărcătura psihologică sporeşte, când protagonistul exasperat de râsul obraznic se gândeşte să suprime excrescenţa de sub braţ, însă imediat găseşte argumente contare acestui gest: „Râde întruna, nebuneşte. Nu mai port suporta. Strig la el (…) Mă enervez. Dacă nu tace, îl strivesc (…) Nu-l pot sugruma. N-am putere în braţ. Şi pe urmă, să-i văd ochii obraznici bulbucându-se, holbaţi a moarte, nu sunt în stare.” Comicul din finalul prozei este unul macabru, spre a evidenţia astfel dedublarea individului ajuns în pragul alienării: „… cu orice risc, îi tai gâtul cu o lamă veche (…) Golesc o cutie de lemn, în care-mi ţin ţigările şi vâr capul, aşa învelit în hârtie, înăuntru (…) Cutia o anexez ca probă la prezentul raport. Am vârât materialul în servietă şi am dus-o în vestibul. Mă ispiteşte s-o deschid şi să dau hârtia la o parte. Dar dacă i-a rămas râsul în ochi?”

Anunțuri

VISE PENTRU MAI TÂRZIU

Const. MIU

Sprijinită în baston,

Sunt o babă de bon ton.

Scârţâi eu la oase-un pic,

Dar sunt babă foarte şic!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Drepţi flăcăii merg pe stradă,

Defilând ca la paradă,

Iar prin parc, moşii, de zor,

Când se uită-i trec fiori.

 

Şi privesc cu jind la mine,

Că acasă, baba lor

O să-i facă de ruşine,

Fără coadă la topor!

 

Aşa babă tot să ai,

Priveghind în nopţi de mai,

Că e babă de bon ton,

Sprijinită în baston…

ROMANŢĂ

Romulus VULPESCU (1933 – 2012)

Să ne iubim cât suntem încă màturi»
Spuneam spre seară, sărutându-ţi sânii.
Să ne iubim, printre dojeni şi sfaturi, 
Uitând calendaristica ţărânii.

– Priveşte-mi mâna, crâncena pecete
Ce-a anulat amoruri perimate:
Sigiliul ei – pe coapsa-atâtor fete
Cu-al căror trup am săvârşit păcate.

Reţine clipa: fruntea se usucă
Şi coapsa amuţeşte-n aşternuturi;
Şi tâmpla grea atâta-i de uitucă, 
Şi ochii se destramă sub săruturi.

Curând, sau mai târziu, ne vom supune
Îngenuncheaţi Prea-sumbrei Principese, 
Ceruţi de rădăcini cu guri nebune, 
Multiplicaţi în vrejul care iese.

Opreşte-ţi sus, pe umărul meu, gura:
Restituiţi de cursul clorofilii, 
Cu buze vineţii va fi mălura;
Platanul va foşni din verzi sigilii.

 

 

TESTAMENT

Ştiind că studiat voi fi în şcoală

Şi clasic voi ajunge (abia mort),
La port şi-n vorbă-s grav, grav mă comport,
Svârl mici biografii pe-un colţ de coală

Şi-s vesel când prevăd cu cât efort
M-o comenta un critic-din-greşală
Găsind că-n orice strofă e-o scofală:
Nu dau pe glosa lui măcar un ort!

Las operele-mi – toate – în ediţii
Cu textul integral ne variétur:
N-am chef ca peste ani neisprăviţii

Pe barba mea să-şi cumpere-acareturi
Şi să petreacă-n Franţa o vacanţă
Cu-o scórie-n doi peri din nu ş’ce stanţă.

 

Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Nunta copilei NUNTA COPILEI

(parodie după George Coşbuc)

col. în rez. Ilie BÎTCĂ

E lung pământul milenar
Dar ca Băsescu de măgar
Alt om pe lumea asta nu-i
Şi are-o fată, fata lui
Un fel de proasta satului
Pusă-n chenar.

 

Şi de n-a fost peţită des
E lucru tare cu-nţeles
Au ocolit-o cei golani
Chiar dacă ea avea şi bani
Şi un mandat de patru ani
La Bruxelles

Şi uite aşa s-a întâmplat
Că s-a găsit şi-un îngălat
Ce-a zis că supărare nu-i
Să facă şi el ceva pui
Cu acea proastă-a satului
La el în pat.

De ea o lume a ştiut
Câte succesuri a avut
În umbra tatălui măgar
Ştiut de dincol-de hotar
C-ar fi un hoţ de marinar
Ce flota şi-a vândut.

Şi sfoară-n lume apoi s-a dat
Spre cei ce au mâncat rahat
În slujba celui sictirit
De un popor întreg lihnit
Să vină cu un plic bucşit
La nuntă, la-mpărat

Şi-n vremea când s-au cununat
S-a pus poporul adunat
Să-i huiduie precum la noi
Să dea într-înşii cu noroi
Că s-au purtat ca nişte boi
Cu cei ce i-au votat.

 

A fost o vreme supărat
Şi, cât fusese suspendat,
La inimă avea un cui,
Dar, azi, ca el un altul nu-i,
Căci Eba, fetişoara lui,
S-a măritat.

Şi dacă prinţi din largul zării
Şedeau la capătul cărării
Şi-i trimiteau bezele-ades,
Ei inima nu i-a dat ghes
Decât când şi-a găsit ales
Mai acătării.

S-au înţeles dintr-un privit
Şi fata nu s-a-mpotrivit,
Cum a făcut cu alţi coconi
De-asfaltatori şi de baroni,
Semn că puţinii neuroni
S-au isprăvit.

S-a anunţat, fără istov,
Că-i nuntă mare la Snagov,
La care cică-s aşteptaţi
Puzderie de invitaţi,
Numai să fie îmbrăcaţi
În haine mov.

S-a dat de veste-n lung şi-n lat
Că vor fi singuri în Palat,
Doar miri, şi invitaţi, şi naşi,
Nici vorbă nu-i de alţi nuntaşi,
Şi n-o să vezi, la mii de paşi,
Vreun nespălat.

Căci socrul mic a dat ucaz,
În zi de luni, pe la amiaz,
Ca nici ţipenie de om,
Român de-o fi sau de-o fi rrom,
Să nu stea cocoţat prin pom
Sau pe pârleaz.

În ziua de Răpciune întâi,
Oricine fără căpătâi
Sau paparazzi băgăcioşi
Din perimetru vor fi scoşi
De lefegii credincioşi,
Cum hotărât îi.

Când soarele a scăpătat,
Pe drum cu flori împrospătat,
Aleargă sutele de cai,
Ducând împărătesc alai
Spre locul unde socrul-crai
I-a invitat.

Monica, fostă procuror,
Se-avântă-n fruntea tuturor,
Veghind făclia din garaj
Ce-o duce Neamţu, micul paj,
Iar MRU, prinzând curaj,
E-n urma lor.
Sosit era micuţul Boc,
Făcându-şi printre fuste loc,

Să-l vadă şeful, socrul mic,

Cât a ajuns el de voinic,

Că şi-a luat, pe mai nimic,
Pantofi cu toc.

 

Din fund de munţi, de la Pleşcoi,
Purtând podoabe mai de soi,
Blondina de la Cotroceni
Făcea furori printre meseni
Şi iar le promitea pomeni,
Chiar un purcoi.

De peste Prut, cum a aflat
De nuntă, a venit Filat
Să îl asigure pe Crai
Că fraţii de acelaşi grai,
Ca să nu-i strice bunul trai,
Nu au votat.

Şi alţii, Doamne! Câţi supuşi!
Lingăi ce-aşteaptă pe la uşi
Ţineau privirile în jos,
La socrul mic făcând frumos,
Cu gândul la un os de ros,
Precum Lăbuş.

Când a fost vorba de ospăţ,
Ce opulenţă, ce dezmăţ!
Un râu de vin, somon şi pui,
Ficat de ciută cu gutui,
Purcei n-aveai unde să-i pui,
Să dai prin băţ.

Rapsozi de-ai noştri, populari,
Ce cântă pe la case mari,
Nu stau o clipă la cuvânt
Şi-nchină cânturi după cânt
Mesenilor care-şi fac vânt
Doar cu dolari.

Trei paşi la dreapta şi alţi trei
La stânga face Macovei
Şi cât se-nvârte ea, sirena,
Micuţul paj îi poartă trena,
Să n-o apuce iar migrena,
Ca de-obicei.

Când nunta fu către final,
Bătu Videanu în pocal
Şi, închinând spre socrul mic,
Îşi drese glasul doar un pic
Şi-i zise, ca unui amic
Aflat pe val:

Măria ta, să ne trăieşti
Şi-acest mandat să-l împlineşti,
Să-ţi fie viaţa fără pante,
Iar camere de-or fi vacante,
Pe-nsurăţei, la vila Dante,

Să-i găzduieşti!