UN ETIMON ARHAIC – GAIA

Prof. Dr. Const. MIU

 

   

 Studiul nostru are ca punct de plecare expresia „lua-l-ar gaia cu sensul „lua-l- ar/ lovi-l-ar moartea”.  

GAIA  Zeiţa Morţii în ipostaza de pasăre de pradă, care scoate sufletul din trup la moartea oamenilor, identificată cu zeiţa neolitica Gaea.  Zeiţa-mamă avea de fapt aspect antropomorf, adică femeie-pasăre, aşa cum spunea Maria Gimbutas: „zeiţa-pasăre” – „Bird-Goddess” – ZEIŢA VECHII EUROPE. Maria Gimbutas deşi vorbea de zeiţa-pasăre  ca zeiţa-mamă nu a spus că zeiţa-pasăre este Gaia.

În limba română, gáie (-ắi), s. f. – Pasăre răpitoare, uliu (Milvus regalis, Milvus ater). – Var. caie, (înv.) gaică; (din maghiară – gaie – „cioară“). Creaţie expresivă pe baza lui ga, ce exprimă croncănitul acestei păsări. Coincidenţa cu lat. gaia „cioară“ este întâmplătoare; rezultatul românesc nu corespunde nici semantic nici fonetic; pe de altă parte, semnificaţia din română arată că nu trebuie plecat de la un cuvânt care să se refere la specie, ci la vreo caracteristică în comun mai multor păsări. Forma latinească este considerată drept etimon al cuvântului românesc de câtre filologii Sextil Puşcariu şi I. A. Candrea Ov. Densuşianu.  (Sursa: DER). Şi totuşi, cuvântul gaia apare şi în jocul de copii de-a puia gaia (de-a prins-a – n. n.), amintind în acest sens de pasărea de pradă. Curios e cum de autorii DER dau etimonul provenind din maghiară, când există în limba română în alcătuirea expresiei lua-l-ar gaia, unde gaia are sensul de moarte (prin revenirea la Muma primordială – Geea – Pământ) .

În mitologia românească sacralitatea feminină este reprezentată  de Mama Pământ, care, împreună cu Tatăl Cer formează  nucleul credinţelor populare româneşti. Aceste două divinităţi coboară în timp până în vremurile pelasgilor. N. Densuşianu după ce studiază întreaga literatură antică cu referire la pelasgi şi la Dacia  concluzionează: „Cea mai arhaică religie, ale cărei urme morale ni se prezintă la toate popoarele europene, este adoraţiunea primitivă a Cerului şi a Pământului, ca elemente generatoare”. Conform gândirii teologice pelasge, Zeul Cerului întruchipa principiul masculin şi cel al pământului principiul feminin, care prin hierogamia lor au dat naştere tuturor  zeilor şi oamenilor. Geea este evocată de Hesiod în Theogonia: la începuturi, au fost Haos Gaia şi Eros. Gaia dă naştere (fără intervenţia masculului) lui Uranos (Cerul) şi Pontos (Marea). Prin unirea cu Uranos, dă apoi naştere Titanilor şi Ciclopilor.

Zeul suprem al dacilor era Zamolxe pe care Herodot îl consideră a fi Tatăl Cer. .Lexicograful lui Suidas ne aduce la cunoştinţă că Zamolxe este si numele unei divinităţi feminine,  iar această divinitate feminină ce poartă acelaşi  nume cu Marele Zeu nu este alta decât Muma Pământ, numită în antichitate şi cu numele de Geea, căci pe lângă puterea creatoare a Cerului, ca forţă luminoasă şi creatoare, cultul primitiv (pelasg – n. .n) mai adora şi puterea productivă telurică a pământului sub numele de Gaia, GeTellus şi mai târziu Terra. Această Geea, după concepţiile teologice pelasge, reprezenta divinitatea naturii în forma sa feminină, ca mama născătoare şi educatoare. În legătură cu această divinitate, N. Densuşianu afirmă: „Originea acestei divinităţi, ca principiu şi personificare, se reducea la nordul Dunării de Jos, acolo unde Homer şi Hesiod, pun geneza zeilor, la vechiul râu numit Okeanos Potamos sau Istru, unde se afla insula cea sfântă a Geei cu merele de aur”, la care face referire basmul românesc  Prâslea cel voinic şi merele de aur şi care a fost preluată în mitologia greacă sub numele de Grădina Hesperidelor.

Poetul grec Asius  spune că Pelasg, părintele eponim al pelasgilor, al căror centru politic administrativ şi religios se afla în Dacia, s-a născut  din pământul negru pe crestele munţilor înalţi, pentru a fi începător rasei muritorilor. Conform tradiţiilor menţionate de autorii antici, grecii îi considerau pe pelasgi „Primii  oameni” şi oameni divini  iar pe urmaşii lor de la nordul Dunării i-au numit geţi adică Fii lui Ge/ Geea. Chiar şi numele de get presupunem a avea aceeaşi rădăcină: ge < Geea; + tus < tellus (adică ai Geei, ai Mumei Pământ).În perioada ocupaţiei  romane în Dacia, ca divinitate naţională, Muma Pământ, purta denumirea de Terra Dacia, epitet prin care romanii desemnau aceeaşi idee ca şi grecii prin numele de geţi.

Românii, urmaşi ai dacilor şi ai pelasgilor, şi azi îşi consacră  noii născuţi pământului, pe care îl consideră Mumă a tuturor, aşezând pe viitoarea mamă, în ceasul naşterii, pe pământ, pentru ca acesta „să primească primul pe noul născut în calitate de mamă a tuturor.” (Ion Pop Reteganul, Cultul pământului la români, în Romulus Vulcănescu, Mitologie română, p. 446, Editura Academiei, 1987).  Ca urmaşi ai pelasgilor, românii nu si-au uitat moştenirea ancestrală. Ei încă păstrează, în  obiceiurile lor şi în mito-credinţele vehiculate, toate prerogativele Mumei Pământ.

 Pământul este luat ca martor la jurăminte, la blesteme, considerat fiind ca mamă protectoare  a omului de la naştere şi până la moarte. În actul nupţial pământul avea un rol important, împreunarea dintre  tinerii căsătoriţi având loc  pe pământul gol, „pentru ca tinerii însurăţei sa fie sănătoşi şi căsătoria lor să fie trainică  precum pământul”. (Romulus Vulcănescu, Mitologie română, p. 446, Editura Academiei, 1987). Nu întâmplător credem, o scenă din romanul Moromeţii se petrece în locul numit de săteni Pământuri: Birică şi Polina merg „în Pământuri”, acolo, goi, cei doi tineri se iubesc, după care se apucă de făcut chirpici pentru viitoarea casă Când un om se chinuia să moară era întins  pe pământ pentru a i se uşura sfârşitul. La români exista şi obiceiul de a duce  cu sine pământ din patrie, atunci când mergea  în străinătate sau de a dormi pe pământul adus din patrie, obicei pomenit şi de Bram Stocker în romanul său Dracula: atunci când personajul  ajunge la Londra,  purta cu sine  lăzi  în care era pământ adus din ţară. Dacilor, când mureau, li se punea în palmă o mână de pământ. Pământul aruncat  peste coşciug, atunci când sicriul este coborât în groapă  este de asemenea o invocare a Mumei Pământ de a nu apăsa prea greu peste răposat. În datinile de nuntă ale poporului român, există unele formulări  ce ţin de cultul pământului: „ Ia-ţi copilă ziua bună/ De la soare de la lună/ De la cer, de la pământ/ De la tot ce e mai sfânt/ De la mamă de la tată/ De la viaţa ta de fată”, iar la antipod, în riturile de înmormântare auzim în zona Turda: „Ia-ţi copile iertăciune/ De la tot ce e pe lume/ De la bunul nost pământ/ În care vei fi mormânt”. (s. n.) – Petru Caraman, Datinile poporului român la înmormântare, în Romulus Vulcănescu, Mitologie română, p. 447, Editura Academiei, 1987. Iosif S. Naghiu descrie „mătăniile care se fac la pământ” (cf. Romulus Vulcănescu, Mitologie română, p. 446, Editura Academiei, 1987). Să ne amintim o scenă cheie din romanul Ion al lui Rebreanu  (despre care autorul vorbeşte în memoriile sale: într-o duminică, ieşind la marginea satului, la vânătoare de porumbei, a zărit un sătean în straie de sărbătoare, care s-a aplecat şi a sărutat pământul): ieşind să-şi vadă pământul în posesia căruia intrase, şantajându-l pe socrul său, Vasile Baciu, protagonistul se apleacă  şi-l sărută ca pe o ibovnică.

Toate acestea sunt reminiscenţe ale  vechiului cult  pelasgic al Mumei Pământ păstrate de-a lungul timpului, din neolitic şi pană în vremurile actuale, când  se practică din ce în ce mai puţin, de ele  mai având cunoştinţă doar bătrânii satelor.

Pământul Mumă, ca zeitate primordială, este o entitate animist-antropomorfică, a cărei reprezentare este difuză. În concepţia omului primordial, Muma Pământ este o vietate, care suportă tot ce „duce în spinare” (cf. imprecaţiei „Nu te-ar mai răbda pământul!”), se mişcă (Romulus Vulcănescu vorbeşte de cutremure – cf. op. cit., p. 443) şi „mănâncă tot ce e pe el” (cf. op. cit., p. 443). În acest sens, Romulus Vulcănescu aminteşte „proverbul <<Mânca-l-ar pământul>>.”  Imprecaţia aceasta (şi nu proverb, cum greşit crede Romulus Vulcănescu) este asemănătoare cu expresia pe care am adus-o în discuţie la începutul consideraţiilor noastre: „lua-l-ar gaia cu sensul  „lua-l-ar/ lovi-l-ar moartea”.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s