călcâiul inimii

MOTO:

Orice inimă are un călcâi al lui Ahile!

  Anton ONIGY

 

Amintirile –

şal spre neuitare –

să le ţii mereu în jurul inimii

gâtuite de singurătate.

IRONIA SORŢII

Const. MIU

Primăvara ţie-ţi place

Cu cireşe la urechi.

Vara inima desface

Cu acord de triluri vechi.

 

Toamna lacrimile stoarce

Sufletului pustiit ;

Iarna gândurile toarce

C-a rămas iar troienit.

 

Ironia sorţii este

Că e totul de poveste.

N-are sorţii de izbândă ;

Asta e a lui osândă!

Iulia SCÎRTOCEA – clasa a IX-a A

Dacă…

 

Daca as fi pasare ,

Spre mine ai zbura ,

Pe marea albastra a cerului ;

Daca ai fi fluture ,

Cu ale aripilor tale culori

Privirea mi o vei incanta ;

Daca ai fi brad ,

Vesnic ai trai

Si niciodata nu m ai parasi ;

Daca ai fi om

Ai fi un visator

Si mereu te-ai gândi cum ar fi …

 

Regret

 

Mi a fost prea sete de lumina

Si nu am ascultat

Ce intunericul imi tipa .

Nu am mai putut afla

Ca si tacerea are limba sa .

M am gandit doar la soare

Si am ignorat luna ,

Cand ea era cea

Care , de fapt, intelegea .

Am fost prea insetata de lumina

Si am uitat ca n viata

Nu e mereu soare ,

Mai e si innorat .

Un eveniment din viaţa mea….

Mihaela- Daniela ŞTEFĂNESCU

 

Un eveniment din viaţa mea, mi-a îndreptat paşii spre o anumită zonă a ţării noastre, o zonă de munte, anume localitatea Costeşti, judeţul Hunedoara.

Auzisem de cetatea dacică Sarmisegetuza-Regia, capitala Daciei, dar nu avusesem niciodată ocazia de a ajunge acolo. Curiozitatea mea a fost şi mai mare după ce, stând de vorbă cu anumite cunoştinţe de ale mele ce vizitaseră cetatea dacică, am aflat despre trăirile şi simţirile pe care le-au avut în cetate, povestiri care m-au convins că ce citisem despre Sarmisegetuza Regia era adevărat. Aşadar mi-am îndreptat paşii spre Costeşti, judeţul Hunedoara.Frumuseţea împrejurimilor imi dădeau o stare de bine, iar peisajul deosebit imi încânta sufletul. Drumul, de la Costeşti şi până aproape de Vf. Godeanu (1656 m), unde se află Cetatea, l-am parcurs pe jos printre munţi, pe o distaţă de 22 km, pentru a nu-mi scăpa nimic din frumuseţea peisajului şi pentru ca aerul proaspăt de munte şi mireasma răşinei de brad să o adulmec întrutotul. Râul Strei, aşa cum îi spuneau localnicii, m-a însoţit pe tot parcursul drumului, iar munţii, de partea cealaltă, erau încărcaţi cu brazi falnici, ce îţi lăsau senzaţia de împlinire. Stâncile măreţe ale munţilor parcă erau sculptate, înălţându-se făţarnic spre bolta cerească. Frumuseţea peisajului m-a acaparat într-atât încât nu am avut timp să conştientizez distanţa măricică pe care o aveam de parcurs pe jos. Casele oamenilor, răzleţ poziţionate, păreau ca dintr-o pictură a unui tablou remarcabil. Aveam impresia că sunt într-o lume de basm, aşa cum îmi imaginam, copil fiind, când îmi citea mama câte o poveste. Drumul, deşi este o zonă de munte, nu era deloc  anevoios, mulţi preferând din cauza distanţei să meargă cu maşina, dar sunt convinsă că nu au putut trăi acele clipe de basm la aceeaşi intensitate asemeni mie.

Ajunsă în Cetate, chiar de la intrare, am simţit în adâncul sufletului o linişte şi relaxare totală, ceva parcă mă încărca cu energie, şi îmi lăsa impresia că sunt într-o altă lume, o lume lipsită de stres şi agitaţie. Pe măsură ce mă apropiam de templele din Cetate, construite din calcar şi lemn, parcă această energie se amplifica din ce în ce mai mult. Starea de bine şi mulţumire sufletească trona. Am simţit că sunt parte integrantă cu strămoşii mei, parcă trăiam freamătul lor şi mă simţeam în siguranţă. În sufletul meu se năştea o bucurie imensă, ce nu mi-o puteam explica, dar simţeam cum creştea în intensitate treptat, treptat. Monumentele din andezit şi calcar şi o mică parte din drumul pavat din bucăţi de micaşist, construite de strămoşii noştri, m-au transpus pentru o clipă în vremuri de mult uitate, parcă-i vedeam cum freamătă prin cetate pe sacerdoţii bătrâni dându-mi încredere în forţele proprii şi curaj, ei însuşi fiind recunoscuţi în vremurile de  atunci prin vitejia, curajul, înţelepciunea şi nu în ultimul rând strategia lor. Chezăşie stau zidurile cetăţii. Pietrele din andezit sunt atât de bine şlefuite, încât ai impresia că ar fi imposibil să fi fost realizate de mâna omului, de aici ne putem da seama de cât de iscusiţi erau străbunii noştri. Zidurile groase din calcar, ce împrejmuiesc Cetatea, precum şi poziţia strategică a acesteia demonstrează cât de înţelepţi erau strămoşii noştrii, iar toate acestea îţi conferă singuranţă şi linişte sufletească.

Tot ce am putut vedea şi simţi în Cetate mi-a stârnit dorinţa de a rămâne în acele locuri definitiv. Am plecat din Cetate, totuşi, dar cu o linişte şi mulţumire sufletească, parcă încărcată de energie, mult mai încrezătoare în forţele proprii, pregătită moral şi spiritual pentru a intra din nou în lumea haotică şi plină de stres în care trăim în ziua de astăzi

POEZII

Ela CRÂNGAŞU – clasa a X-a D

 

Privesc spectacolul
din pragul umanităţii.
Şi inocenţa se pierde
sub paşii plini de păcate.
Râuri de lacrimi
ne ruginesc sufletele,
voci în minţi amăgite,
aşchii ale trecutului,
înfipte-n palme candide.
Respir pustiu
de pe buzele voastre,
Învolburarea gândurilor
mă asfixiază.
Se prelinge un gând
mai bun în mine
şi cioplesc o lume

sub unghia-mi ruptă.
Am înţeles că viaţa
are un sarcasm nedorit.
Ruine

Mâini pline de cenuşa iubirii,
atât a mai rămas după ani în care
sufletele s-au jucat cu focul.
Ai plecat lăsându-mi
o cicatrice pe coapsa inimii.
Se scurge o lacrimă
pe timpanul ochiului
Acum, din tot plinul de trăiri,
au rămas doar ruine pe o foaie.
 

Renaştere tristă

Sensibilităţi, frânturi ireale,
pete într-un amalgam de culori,
zile învăluindu-mă în realitate,
deşteptând copilul din mine,
tăindu-i jugulara, oprind tic-tac-ul,
ştergând culoarea amintirilor.
În final, pe covorul vieţii,
plin de scamele zilelor triste,
stă întinsă o altă eu –
filă a unei cărţi cu vers sângeriu.

 

 

Coşmar

Şi mâinile ude
pline de lacrimi scuturate,
din suflete inundate
de iubire, amăgire,
sau greşeli fără intenţie.
Şi picioarele obosite
de atâta mers prin beznă.
Regretul din unghii
ajunge în creier.
Ne scuturăm gândurile
şi le-agăţăm pe-o stâncă
din care ies molii
cu idee de „vechi, prea vechi“
ca sa găsim vreun sentiment.
Simţi furnicile urcând
pe gâtul topit de timp
şi-ai vrea să fie un coşmar.
Mirosul conflictului de azi-dimineaţă
te face să-ţi doreşti un pumn
de ploaie în stomac,
căci e nevoie de mai multe coşmaruri
ca să-nfrunţi realitatea.
Încerci să te târăşti pe sub zile,
ca s-ajungi să zbori prin ani.

 

Poruncă

Infiltrează-te în gândurile mele de toamnă
şi transformă-te-n frunză,
să te răsfiri pe degetele şoselei,
să-ţi desprinzi un ultim sărut
de pe talpa-mi străvezie.
Apoi pleacă…
Înalţă-te-n tăria tainică
şi nu te-ntoarce nici dacă-mi învie

primăvara-n suflet

Ninge

Mihaela BOTEZATU

Ninge… Ninge peste inima mea,

Cu fulgi prea grei, săraţi şi plini de dor,

Mai lasă-mi un viscol din partea ta,

Mai dă-mi o ninsoare ca apoi să mor!

 

Ninge… Mă dor pleoapele pline de gheaţă

Şi inima tremură de durere prea rece,

Mai dă-mi un fulg cu albă speranţă,

Mai dă-mi omăt, amarul să-nece.

 

Ninge… Ninge peste capul meu plecat

Şi orele trec sub imense troiene de dor,

Mai dă-mi o lacrimă de gheaţă şi-un oftat

Să simt atât de dulce recele-ţi amor!

 

Ia-mă în braţele tale ninse cu iubire

Şi-mbracă-mi buzele cu sloiuri de gheaţă,

Pune-mi fulgi pe gene să am ca amintire,

Doar chipul tău când voi fi-ncetat din viaţă.

 

Şi-apoi să vii să mă topesc sub gheaţa ta,

Să mă unesc încet cu zarea albă şi cu gerul greu,

Să simt iubirea ta, să-mi curgă lacrima

Şi tu să mori cu mine când Soarele e zeu.

 

Să ne topim uitând de amărăciunea clipei,

Îmbrăţişaţi, uniţi în frigul infernal,

Când gheaţa e-n palatul de netopit al sticlei,

Când totul e uitare, când totu-i ideal!

Dor(inţe)

Mira TULBURE

 

Am încercat mereu cuvintele să-mi tac

Iar şoaptele am vrut să-mi fie stinse

Sub pietre de mormânt şi-acum mai zac

Lacrimi de dor ce n-au fost încă plânse.

 

Am vrut să scap de vise împăienjenite

Să le şterg praful şi să le-alung ceaţa

Am vrut să îmi înec dorinţele-amuţite

Să sorb din a lor dulce rouă dimineaţa.

 

În pumni am încercat tihna să-mi strâng

Şi s-o ascund sub pernă pentru zile negre

Tăcerile-n vacarm şi astăzi se mai frâng

Iar cuvintele nu sunt decât imnuri funebre.