Miturile eului

Popescu Teodor Silviu

Clasa a XII-a B, Liceul Tehnologic Măneciu

Vara a înecat parcul din centrul oraşului în căldură şi umbre dulci sub copaci. Aleile pietruite şerpuiesc prin parc. Vara se desfată azi cu noi, culorile sunt clare, parcul este plin…

-De oameni.

-De vară. Oamenii sunt vară!

-Şi iarnă. Şi toamnă.

-Iar apoi primăvară. Sau toate la un loc, în aceeaşi zi.

-Şi zici că vrei sa devii scriitor, Farcaş?

-Rosa, scriitori suntem toţi. În fiecare clipă, fiecare îşi scrie viaţa.

-Iară faci pe poetul!, exclamă ea.

Rosa e roşcată, frumoasă, cu ochi căprui, iar sub ei pistrui micuţi, fini. Când tace, pare cea mai cuminte. Când vorbeşte, e o furtună de idei şi cuvinte, de zâmbete şi încruntări.

Farcaş visează.

-Nu fac pe poetul, ci sunt poet.

-Eşti un poet jalnic!

-Dar sunt!, zâmbeşte el.

Farcaş are părul zulufi, ochii blajini, ca jarul gata să scapere flăcări. Înalt, frumos croit, pare un atlet.

Rosa e critică şi curioasă.

-Vreau să te intreb ceva, zice ea. Cum de eşti mereu zâmbitor şi voios?

-Sunt aşa pentru că aşa vreau eu!

-Aşa vrei tu? Şi eu vreau să fiu aşa, dar nu sunt.

-Asta înseamnă că nu vrei.

-Ba vreau!, se aprinde ea.

-Te minţi singură.

-Nu-i adevărat! Ştiu bine ce fac, ştiu ce gândesc, nu mă mint singură.

-Cu alte cuvinte, faci ce vrei, crezi ce vrei.

-Exact! zâmbeşte ea mândră.

-Atunci, fii fericită!, zice Farcaş, privind-o amuzat în ochi.

Amândoi au câte o carte în poală. El – Decameronul. Ea – Fraţii Karamazov. Rosa zâmbeşte strâmb, ca în faţa unui copil:

-Trebuie să am un motiv!

-Găseşte!

-Nu pot!

-De ce?

-De… d’aia!

-Zicând asta, ţi-ai pus singură piedică.

-Zi-mi un motiv să fiu fericită!

-Eşti vie!

Rosa se blochează. Ridică o sprânceană şi vrea să zică ceva, însă cuvintele nu ies.

-Eşti vie, fato.

-Adică?

Farcaş o ciupeşte de şold, ea sare.

-Dar ce-ai!?

-Te doare?

-Daa!

-Asta înseamna că eşti vie.

-Tu n-ai niciun sens!

-Luând-o filosofic, nici ciupitura n-are vreun sens. Eu am strâns cu degetele, pe când tu ai simţit durerea. Tu ai sărit ca arsă, dar poate că eu abia aş fi simţit-o.

-Şi ce vrei să zici cu asta?, spune ea, masându-şi şoldul.

-Că noi doi nu putem avea aceleaşi motive de a fi fericiţi. Iar dacă am avea, ne-am pierde identitatea. Defapt, chiar ne-o pierdem când stăm prea mult singuri, când nu vorbim cu nimeni, când suntem prea încăpăţânaţi să acceptăm sau prea timizi să ne deschidem sufletul altcuiva. Stând singur, cu propriile gânduri, vei ajunge să crezi în ceva până vei deveni acel ceva şi vei uita cine eşti. Ceilalţi te vor vedea, te vor judeca, tu nu vei accepta ideile lor pentru că nu sunt ca cele din mintea ta, nu sunt ceea ce vrei tu să auzi. Cred că din cauza asta se supără oamenii când li se găsesc cusururi sau defecte. Se supără şi nu vor să le gândească. Imi plac enorm oamenii care nu scot fum pe nări când li se spune ce defecte au!

-Aha.

-Eşti grasă.

Rosa cască ochii. Cuvinte grele îi stau pe limbă. Rosa e plinuţă, iar ăsta e punctul ei sensibil. Jason zâmbeşte larg.

-Te urăsc…, spune ea apăsat

-Eu te plac! Iar acum doar te încerc.

-Nu e frumos să te joci cu sentimentele oamenilor.

-Nu mă joc cu sentimentele tale, ci pur şi simplu te ajut.

-Cum mă ajuţi?

-Uite aşa:  eşti de acord că ciupitura mea, care te-a durut, ţi-a adus aminte că eşti vie şi că simţi?

-Da, sunt.

-Ei, la fel şi cuvintele mele, care ţie îţi par urâte, îţi aduc aminte cine eşti.

-Cum aşa?

-Cuvintele mele te-au scos din gândurile tale, te-au scos din ceea ce erai şi te-au readus la ceea ce tu gândeşti: am trezit eul din tine! L-am readus la viaţă şi te-am făcut să vezi din nou totul obiectiv, chiar şi pe tine insăţi. Eul tău este conştienţa ta de propria ta existenţă.

-Aha…

-Odată ce eul s-a trezit, deja pui totul în balanţă cu uşurinţă, nu mai pui sentimente şi emoţii anapoda şi gândeşti totul clar, frumos, te regăseşti! Asta înseamnă să-ţi accepţi defectele, pentru ca apoi să le poţi ţine în frâu sau schimba. Din cauza asta, pentru că nu ştiu să caute sau, mai rău, le e frică să caute ce sălăşluieşte în mintea lor, oamenii nu se descoperă, nu se regăsesc, iar eul lor rămâne adormit. Rămân mai departe sclavi în existenţa mecanică, pusă în funcţiune de temerile şi prejudecăţile lor.

Rosa îl priveşte fără să înţeleagă. Farcaş găseşte o soluţie:

-Dacă nu-ţi place că eşti plinuţă, hai cu mine la nişte gimnastică şi alergări!

-Da! Da, poate vin.

-Omul va avea nevoie mereu de alţi oameni pentru a se putea regăsi. Şi mai ales, de oameni înţelepţi, citiţi. Vor avea nevoie de cărţi.

-Da… O sa gândesc ceva timp ce mi-ai spus. Sună interesant!

Umbrele copacilor se lăţesc, se lungesc sub soare, frunzele lor sunt gâdilate de adierea leneşă.

Reclame

SEMINAR DEZBATERE

Ştef GHEORGHIDIU – CIOPLITOR DE SUFLET

Elena RUSACHEclasa a X-a A – LTNB

 

Prima parte a romanului “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” prezintă conştiinţa unei iubiri aflate sub semnul incertitudinii: ”Eram însurat de doi ani şi jumatăte cu o colegă de la Universitate şi bănuiam că mă înşală.”

Îndrăgostit de cea mai frumoasă colegă de facultate, Ştef crede că va putea trăi alături de ea o dragoste ideală, ferită de contingentele unei lumi meschine. Căsătoria celor doi pare a împlini o aspiraţie preţioasă, cu toată modestia traiului impusă de posibilităţile lor materiale reduse. Dar, o moştenire lăsată lui Ştef Gheorghidiu de unchiul său Tache schimbă destinul celor doi, care se trezesc – peste noapte – propulsaţi în lumea mondenă a capitalei. Vârtejul ameţitor al acestei ascensiuni spectaculoase o fascinează mai ales pe Ela care – fire practică si superficială – se  adaptează moralei acestei lumi. Soţul sau, Ştefan, se vede confruntat cu o societate snoabă, plină de afacerişti veroşi, de intriganţi si inculţi. El are de înfruntat nu numai asaltul unei lumi corupte şi meschine ci şi pericolul unei previzibile rupturi în mariajul său. Ştef a încercat să o modeleze pe Ela după asemănarea sa, însă pentru aceasta luxul şi superficialitatea au fost mai importante decât sentimentele: “Femeia crede că din această simbioză sentimentală, care e iubirea, poate să-şi ia înapoi numai partea pe care a adus-o ea fără să facă rău restului.”

Ştef este o natură complexă – egocentric şi totalitar în sentimente – care îşi analizează cu luciditate drama ce izvorăşte nu numai din tensiunile iscate de o introspecţie continuă, ci şi din integrarea sa într-un cuplu în care cele doua entităţi, bărbatul şi femeia, par incompatibile. Criticul Pompiliu Constantinescu a sesizat acest lucru: “Literatura lui Camil Petrescu a urmărit insistent lupta sexelor simplificate în două entităţi contradictorii. Bărbatul reprezintă o conştiinţă intransigentă, un fel de absolut moral aplicat mai ales în iubire, femeia e un animal cochet, inferior sufleteşte, ispită a simţurilor şi primejdie a echilibrului interior. Barbatul îşi angjează într-o experienţă erotică întreaga personalitate, în timp ce femeia îşi oferă ca să-şi retragă elanul capricios al unei permanente funcţii vegetative.”

Pentru Ştef “iubirea este mai curând un proces de autosugestie”. Dar el investise în această iubire un fond sufletesc de profundă idealitate. Nu-şi mai poate concepe viaţa în afara Elei şi amână mereu ruptura definitivă, sperând într-o redresare a echilibrului căsniciei sale. Ştef are nevoie de certitudini, iar reacţiile ei îl contrariază permanent: “Aveam impresia că întâmplarea cu moştenirea trezise în femeia mea porniri care dominau lent, din strămoşi, in ea”. Incertitudinile chinuitoare îi transformau viaţa într-un calvar, într-o adevărată tortură”: “Îmi petreceam timpul spionându-i prieteniile, urmărind-o, făcand probleme insolubile din interpretarea unui gest, din nuanţa unei rochii şi din informarea laturalnică despre cine ştie ce vizită la vreuna dintre mătuşile ei. Era o suferinţă de neînchipuit care se hrănea cu propria ei substanţă”. Excursia “în bandă” la Odobeşti este pentru Ştefan un nou prilej de a pune sub semnul întrebării fidelitatea soţiei sale. Starea pe care o declanşează comportamentul Elei – care căuta cu insistenţă vecinătatea domnului G. – este de nesuportat: “În acele trei zile câte am stat la Odobesti, am fost ca şi bolnav, cu toate că păream uneori de o veselie excesivă”. Mai mult, Ştefan simulează indiferenţa, escamotând adevăratul dezastru sufletesc: “Mă chinuiam lăuntric ca să par vesel; şi eu mă simţeam imbecil şi ridicol… şi naiv.”

 Ştef suferea pentru Ela, fiind surpins de  umanizarea ei “iar azi descopeream că ochii ei sunt gata să plângă pentru un altul… cel dintâi venit.”. Ştef a luat aparenţa drept esenţă şi a ridicat-o pe femeia iubită la rangul de zeiţă, aşteptându-se ca el să fie singurul care contează în viaţa ei, pentru ca mai apoi s-o coboare la nivelul unei femei oarecare, devenindu-i indiferentă : “Crezusem, cu un secret orgoliu, că toate bucuriile şi durerile nevestei mele nu pot veni decât prin mine şi din cauza asta simţeam acum că durerea cea mai insuportabilă în dragoste nu e atât să fii lipsit de o voluptate, cât să constaţi că plăcerea pe care o dădeai şi credeai că singur poţi s-o trezeşti nu mai e, ca o clapă care nu sună.”  Drama se va amplifica şi mai mult o dată cu constatarea că echilibrul său interior se frânge: “Prăbuşirea mea lăuntrică era cu atât mai grea, cu cât mi se rupsese totodată şi axa sufletească: încrederea în puterea mea de deosebire şi alegere, în rigoarea şi eficacitatea inteligenţei mele.”

 

Delia MICU – clasa a X-a A – LTNB

 

Personajul-narator nazuieste sa gaseasca în Ela idealul sau de iubire si feminitate catre care aspira cu toata fiinta, ideal care s-a prabusit dramatic si din cauza conceptiei sale absolutizante: „cei care se iubesc au drept de viata si de moarte unul asupra celuilalt”.Acceptand-o pe Ela la inceput din orgoliu, din dorinta de a fi admirat,sfarseste prin a o iubi cu pasiune, topind in ea idealul lui, aspiratia catre puritate, adavar, perfectiune. Incapabil sa faca vreun compromis cu sine si cu cei din jur, Gheorghidiu parcurge drumul dramei erotice dimensionate corect numai in urma celeilalte experiente coplesitoare, a frontului.

 Eroul traieste în lumea ideilor pure, aspirând la dragostea absoluta, cautând în permanenta certitudini care sa-i confirme unicitatea sentimentului de iubire dar neputând afla siguranta linistitoare, se simte obosit si hotaraste sa se desparta definitiv de sotie, la care se uita, cu indiferenta „cu care privesti un tablou” si careia îi lasa o buna parte din averea pe care ea o pretuia, se pare, în mod deosebit: „i-am scris ca-i las absolut tot ce e în casa, de la obiecte de pret la carti, de la lucruri personale la amintiri. Adica tot trecutul”.   Fire pasionala, puternic reflexiva si hipersensibila, Stefan Gheorghidiu aduna progresiv semne ale nelinistii, ale incertitudinii, ale îndoielilor sale chinuitoare, pe care le diseca minutios. Viata lui devine în curând  „o tortură”. Faptele, gesturile, cuvintele Elei se reflecta în constiinta eroului care sufera la modul sublim drama iubirii.

Gheorghidiu suferă nu numai din orgoliul ranit, ci mai ales pentru faptul ca se preface, afisând o indiferenta cu totul falsa si ascunzându-si framântarile se autocaracterizeaza: „Ma chinuiam launtric ca sa par vesel si eu ma simteam imbecil si ridicol si naiv”. Autoanalizându-si starile cu luciditatea caracteristica intelectualului, Gheorghidiu, disecând fiecare reactie, respinge ferm ideea geloziei: „Nu, n-am fost niciodata gelos, desi am suferit atâta din cauza iubirii”.

      In conceptia lui George Galinescu, Stefan Gheorghidiu este „un om cu un suflet clocotitor de idei si pasiuni, un om inteligent […], plin de subtilitate, de patrundere psihologica […] si din acest monolog nervos se desprinde […] o viata sufleteasca […], un soi de simfonie intelectuala”.

 

  

 

Doru STROE – clasa a X-a A – LTNB

 

Eroul principal al romanului este un intelectual preocupat, in primul rand, numai de probleme de constiinta. Este un intelectual fin, care si-a facut din speculatiile filozofice mediul fundamental in care se misca cu dexteritate. Faptul acesta ii da o putere spirituala superioara, pe care o doreste unica si netulburata. Este, propriu-zis, o izolare de viata trepidanta a complicatiilor sociale, o evadare intr-o lume in care domina numai spiritul filozofic, cu puterea lui de a gandi o alta oranduiala. In aceasta lume vrea s-o ridice si pe sotia sa pentru a trai o dragoste eliberata de contigentele comune ale vietii sociale, o dragoste care sa fie numai a lor, numai a lui.

Trăind o profundă dramă a cunoaşterii, Gheorgidiu descoperă  caracterul relativ al sentimentelor umane. El aspirase la o simbioză  sentimentală, văzând în iubire un sentiment unic, irepetabil: “Simţeam  că femeia această era a mea în exemplar unic, aşa ca eul meu, ca mama mea, că ne întâlnisem de la începutul lumii, peste toate devenirile amândoi şi vrem să pierim la fel amândoi”.

Stefan Gheorghidiu este un inadaptat superior. El recompune continuu si zadarnic, pana la istovire, din aceste fragmente ale realitatii, o lume pe care o vrea perfecta. Pentru Stefan Gheorghidiu lumea inseamna, in primul rand, dragoste – permanenta regenerare sau autodistrugere prin ea –  dar neaparat pe principiul sentimentelor comunicante. “Cand e cu adevarat vorba de o iubire mare, daca unul dintre amanti incearca imposibilul, rezultatul e acelasi: celalalt, barbat sau femeie, se sinucide, dar intai poate ucide; de alminteri, asa e frumos.” –apare mereu aceasta idee obsesiva ca cel care iubeste are drept de viata si de moarte asupra celuilalt.

 

Cristina ILEA – clasa a X-a A – LTNB

 

Eroul romanului este Ştefan Gheorghidiu, student la filozofie în partea I a romanului şi sublocotenent de rezervă în partea a II-a. Ştef este o fiinţă cu un nemăsurat orgoliu, care nu poate concepe să „cerşească” de la alţii compătimire. În prima parte a romanului, eroul tânăr sărac, student la filozofie, se trezeşte ca fiind moştenitorul unei sume apreciabile de bani.  Pe Ştefan nu-l impresionează câtuşi de puţin, aşa caă încredinţează banii moştenirii unui unchi bogat,   continuându-şi  studiile, păstrându-şi neatinse încă ideile lui despre rostul şi drepturile ntelectualului în faţa manevrelor de rezistenţă opuse de conducerea burgheză.  Totuşi, Ştefan Gheorghidiu trăieşte drama unui hiperlucid. O dată mai mult, autorul îşi menţine postulatul: „câtă luciditate, atâta dramă”. Deşi cumplit de lucid, el se lasă pradă geloziei, analizând totuşi ravajele  acestei reacţiuni în numeroase pagini de introspecţie, care fac din anumite capitole ale romanului o adevărată contemplare psihico-fiziologică a acestei gelozii.

Căsătorindu-se cu Ela, Ştefan Gheorghidiu trăieşte trei ani de zbucium şi de suferinţe. Din acest punct, Ştefan începe să se îndoiască de ideile lui Kant asupra vieţii, sufletul lui suferind câteva transformări dramatice sub influenţa necontrolată a geloziei. Ştef ajunge la concluzia că în dragostea pătimaşă extremele nu se atrag, dezminţind proverbul; Ela îl înşală cu „un fante spilcuit şi pomădat”, alternând faţă de el jurămintele că-i este credincioasă. În urma unor astfel de scene, Ştefan notează în jurnalul intim pe care-l păstra (asemeni lui Camil Petrescu) următoarele: „…Sunt clupe când ura şi dezgustul meu pentru ea devin atât de absolute, încât socotesc că de la oricare femeie te poţi aştepta la orice”. Deja, sufletul lui Ştef o coboară pe Ela de pe piedestalul urcat, desconsiderând-o idealul femeii iubite. Se poate afirma că Ştef îşi ciopleşte sufletul datorită privirii de ansablu pe care o are abia la sfârşitul romanului când constată că ar fi fost în stare să omoare pentru acea femeie, însă acum, ea îi este indiferentă. Ba mai mult, acesta doreşte să-şi îngroape trecutul, lăsându-i acesteia, după divorţ, casa şi bruma de avere care-i rămăsese. Totuşi, prin indeferenţă, Ştef este un invingător: reuşeşte să treacă de faza geloziei primordiale care-l dezumaniza, salvându-şi astfel personalitatea morală.

Criticul literar N. Manolescu consideră că nu Ela este cea care se schimbă, ci felul în care o priveşte Ştefan, la începutul şi respectiv, sfârşitul romanului. Astfel, putem afirma că nu Ştefan în sine a schimbat atitudinea Elei faţă de el, ci toate „necazurile” au început să apară de când soţul a primit moştenirea. Ieşirile mondene şi schimbarea cercului de prieteni, consolidarea prieteniei cu Anişoara, toate acestea o îndepărtează pe Ela de Ştef şi idealurile lui filozofice. Pasiunea Elei pentru monden îl uimeşte pe Ştefan care ar fi vrut-o mai „feminină şi deasupra acestor discuţii vulgare”.

Ştefan pune fidelitatea soţiei sub semnul întrebării, observând mimica şi gesturile familiare faţă de aşa-numitul domn G., şi are o privire deznădăjduită atunci când el stă de vorbă cu alte femei. Între cei doi soţi se interpune o tensiune stânjenitoare, care se amplifică, Ela neputând să accepte  şi simţindu-se jignită de Ştefan, considerându-se nevinovată.  Ştefan se simte incompatibil cu societatea în care trăieşte: „…să te consideri spectator indulgent si amuzant al acestei lumi plina de infamie si prostie, e sa faci parte din ea, sa beneficiezi de infamiile ei, având aerul ca esti inferior”. Sufletul lui este într-o nonconcordanţă cu aceasta, iar el nici nu se sinchiseşte să se schimbe; cioplirea sufletului său se referă mai degrabă la trezirea la realitate din acest vis lucid pe care il are. În timpul celor trei ani petrecuţi cu Ela, Ştefan suferă şi el o transformare: înţelege că Ela nu este idealul feminin pe care l-a căutat şi a încercat să-l înţeleagă; Spre sfârşitul romanului, gelozia îl părăseşte, făcând loc indiferenţei să se cuibărească în sufletul care, altădată era ocupat de iubirea pentru soţie.

Totuşi, orgoliul eroului devine o ultimă revanşă derizorie pe care reuşeşte să şi-o acorde pentru toate suferinţele indurate. Ov. Crohmălniceanu afirmă: „Ca toţi eroii lui, Ştefan rămâne dominat şi condus ineluctabil de către crezul lui cerebral şi de către structura lui psihică. Aşa încât, el nu poate ocoli singura soluţie: abdicarea de la viaţă, care se dovedeşte categorică”.