ŞOPÂRLA

 

Const. MIU

 

               Liviu Pitilică era îmbrăcat la patru ace. În cancelarie, fremăta de nerăbdare, să vină comisia-aia odată şi să scape de stress-ul ce-l chinuia de mai bine de o lună.

Cu mai mult de trei ani în urmă, de când se hotărâse la titlul lucrării de grad, stătea în fiecare noapte on-line, la calculator, căutând cu înfrigurare materiale, care să-l lumineze măcar pentru tema de care era mândru pentru alegere. Însă, în ciuda acestor investigaţii nocturne şi aproape detectivistice, Liviu Pitilică nu găsise măcar o frază, care să-i satisfacă exigenţele de teolog adevărat, cum îl socotea soţia, lăudându-l în stânga şi în dreapta.

Abia aştepta să scape de povara susţinerii lucrării şi să se vadă cu poetul Dima Zer, ca să-i recite ultima lui compoziţie – un poem fantastic despre o şopârlă ce se visează dragon.

Cei doi poeţi locali îşi făcuseră bunul obicei de a se întâlni săptămânal la o cafea, citindu-şi unul altuia poeziile şi filosofând îndelung pe marginea lor. Şi unul şi celălalt aveau propriile fixaţii în aşa-zisele comentarii: dacă Dima Zer vorbea despre geometria cuvintelor şi repeta de fiecare dată aceeaşi „teorie”  (al cărei unic părinte se revendica), spunând cu emfază că numai un matematician cum era el poate fi şi poet autentic, pentru că fiecare cuvânt are o geometrie interioară, venită de la geometria dorului divin, profesorul de religie, Liviu Pitilică, nu se lăsa mai prejos şi-i repeta amicului său aceleaşi fraze despre cuvintele îndumnezeite şi revoluţia negativistă în gândire, făcută de Nice, al cărui discipol se considera a fi.

După miezul-nopţii, când terminase poemul-fluviu, la care lucrase febril aproape o săptămână, se dusese în baie, spre a-l declama în faţa oglinzii. Îi plăcea teribil să-şi studieze mimica, pe care o considera definitorie pentru înţelegerea mesajului de către public. Şi pentru că cineva bătuse în ţeava caloriferului, îşi mutase „scena” în holul mare de la intrarea în apartament, unde teatraliză fiecare strofă, modulându-şi vocea, însoţită de o gamă întreagă de gesturi hamlet-iene.

     Actor trebuia să te faci, puiuţ! îi spusese admirativ soţia.

Îşi aminti că Doina îl aplaudase îndelung, din pragul sufrageriei. Venise apoi cu agenda ei – mica biblie a sufletului, cum îi plăcea ei să alinte agenda ce avea copertele în filigran auriu – şi-i ceruse un autograf. „Pentru îngerul meu blond, cu ochi nenumiţi de căprioară labişiană!” – îi scrisese el şi semnase citeţ, aşa, „pentru eternitate”.

     Mă simt onorat să scriu în biblia sufletului tău, ca slujitor preaplecat!

      Pentru mine e o noapte sfântă, dragule, că te-a luminat Bunul Dumnezeu, fiindcă prea te căzneai să scrii poemu’ ăsta afurisit!

               –  Nu afurisi, păgâna mea neştiutoare şi iubitoare,

Continuă lectura

CASCA ECO

 

Const. MIU

 

 

            La început, a vândut câteva sute. După numai o săptămână, avea comenzi din toate localităţile învecinate. Seară de seară, după ce făcea „casa”, îşi freca palmele de bucurie că, în sfârşit, a dat lovitura. În mai puţin de o lună, îi ieşiseră şi actele pe firmă şi ajunsese să aibă un lanţ de magazine în toată ţara. Afacerea mergea ca pe roate: ajunsese să fie number one  în lume.

            Avea un prieten, ofiţer la unitatea de artilerie, de la marginea oraşului. Împreună, mergeau deseori la pescuit şi chiar dacă nu totdeauna veneau cu peşte, bucuria lor erau micii şi pieptul de pui la grătar, dar mai cu seamă berea, care niciodată nu era îndestulătoare, căci lui îi plăcea să povestească şi, la poveşti, avea nevoie de udătură.

            Îşi aminti că într-o seară, ofiţerul îl sunase că ar vrea să se întâlnească la „o blondă” – aşa spuneau ei, când aveau chef de bere.

             Salut, Cosmine! Ia zi, doctoraş, merge treaba? se interesă ofiţerul.

           – I-am sunat p-ăia de la Braşov, să-mi spună dacă au vreo veste din America… Îţi spusesem acu’ o lună că am de gând să plec la o fermă din Texas.  Patronu’  are porci şi vaci şi are nevoie de veterinari… Aci nu mai merge! Un tratament, două pe zi şi aşa, din an în paşti, mă mai duc împreună cu doctoru’ Tilică, prin satele apropiate, să-l ajut la jugănit porci… Ce să-i faci, dacă n-au venit americanii, când îi aşteptau alde bunicu, o să meargă nepotu la ei!

   Şi ce-au zis?

            – Să mai aştept. Ştii că americanii-s scrofuloşi la datorie, când e vorba de acte…

           Paul Miu umplu iar paharele, ciocniră şi, după ce-şi aprinse o altă ţigară, îi zise prietenului său:

   Io zic să nu te grăbeşti cu plecatu’ !… Am ceva tare!

           Şi pentru că văzu că cel din faţa sa îl priveşte cu mirare şi neîncredere, ofiţerul continuă:

Continuă lectura

MELANCOLICUL NELINIŞTIT

 

Prof. Dr. Const. MIU

 

               De la un capăt la altul al plachetei de versuri semnate de Mihai Sultana Vicol – Melancolia mea cerească (Editura Muşatinii, Suceava, 2008) – sesizăm tectonica unui suflet de poet veşnic neliniştit.

Sunt autori care, abordând o asemenea tematică, îşi etalează zbuciumul, iar la sfârşitul cărţii se liniştesc. Ei, bine, în cazul lui M. S. Vicol, frământarea sufletului său atins de morbul iubirii devastatoare e la fel de intensă şi nu scade din intensitate nici la sfârşitul volumului: „Inima-mi este soră geamănă cu neliniştea, / melancolia mea cerească abia de mai poate  să-i/ rostească numele scris pe poarta raiului.” (p. 38).

Dintre obsesiile poetului, amintim, mai întâi, voluptatea suferinţei, de sorginte dostoievski-ană: „Gura-i o rană prin care cuvântul geme/ inima e născătoare de iluzii şi de haos.” (p. 6) sau „Chem moartea care-mi este prietenă de viaţă/ şi chin, duşmănit mă las de al ei întuneric./ (…) o veşnică tristeţe mă-mpinge-n dureri, / Femeia (…) / nepăsătoare îmi şterge numele din inima ei.” (p. 15).

               Poezia care ilustrează pe deplin obsesiile şi frământările acestui îndrăgostit, care iubeşte fanatic (după cum mărturiseşte într-un loc: „Credinţa mea în tine/ e ca a întâilor creştini” – p. 19) capătă forma unei rugi: „Doamne, iartă-mi neputinţa/ de nu-ţi sunt credincios pân la moarte. / (…) // Dar tu, Doamne, mi-ai dat patimi, / să iubesc mai mult femeia/ decât icoana ta// (…) mi-ai dat gura să-mi blestem/ chinul tău de a fi cunoscut femeia. // (…) Doamne, dă-mi pedeapsa/ de-a fi stâlpuit pe cruce pentru al / meu păcat de a iubi pântecul femeii.” (p. 20, 21). Conştientizând acest păcat de a fi iubitor de pântec de femeie, poetul îşi salvează sufletul, mai cu seamă că se nevoieşte ca un nou Simeon Stâlpnicul (prăznuit de Biserica noastră la 1 septembrie al fiecărui an, dată la care începe calendarul bisericesc).

Continuă lectura

VINOVAT FĂRĂ VINĂ

 

Prof. Dr. Const. MIU

                În noua sa carte – romanul Vinovat de iubire (Jurnalul naţional, Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2010) – apărută pe piaţă pe 20 iuloie a. c., de ziua de naştere a maestrului Adrian Păunescu, autorul valorifică artistic motivul dublului sau, având în vedere faptul că sunt două personaje cu aceleaşi nume şi prenume (doctorul Andrei Ionescu şi actorul poet Andrei Ionescu), putem spune că avem de-a face cu dedublarea individului: „Vinovat de iubire e povestea a doi bărbaţi ce împărtăşesc un destin comun.” – notează autorul pe coperta a IV-a a cărţii.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

De altfel, motivul dublului, în jurul căruia considerăm că este construită trama romanescă, transpare chiar din vorbele doctorului Andrei Ionescu, spre sfârşitul romanului: „Noi am împărţit un spaţiu psihic împreună. Eram unul alter-ego-ul celuilalt.” (s. n., p. 186).

Doctorul Ionescu (un renumit psihoterapeut, la un sanatoriu din apropierea Braşovului) este şi el, în felul său, un bolnav: „…spre a-mi cicatriza propria mea durere, am deprins o boală nouă. Mă îmbolnăvesc de bolile bolnavilor mei. Mă îmbolnăvesc şi mă vindec.” (s. n., p. 7). Din aceste considerente, jurnalul actorului şi poetului Andrei Ionescu – unul din pacienţii săi, care propune şi acceptă o terapie intensivă, prin somn, timp de un an – este, în fond, şi jurnalul doctorului Ionescu: „I-am citit jurnalul, mi l-am însuşit. E şi al meu. Măcar pentru un an (…) Acum, el şi eu împărtăşim acelaşi destin. El e partea mea adormită. Eu sunt partea lui trează (…) îmi preiau rolul aşa cum reiese el din jurnalul pacientului meu.” (s. n., p. 10, 11).

Celălalt Andrei Ionescu – actorul şi poetul – doreşte să noteze în jurnalul său „poveştile” iubirilor sale adolescentine, deoarece conştiinţa sa era terorizată de un vădit complex de vinovăţie: „ Mă simt vinovat de iubire.” (p. 13). Spre finalul romanului, când „tsunami-ul” Revoluţiei din decembrie 1989 ajunge şi la sanatoriul doctorului Ionescu, iar acesta este nevoit să suporte reproşurile şi chiar maltratările pacienţilor şi ale angajaţilor revoltaţi, aceeaşi „culpă” o mărturiseşte şi medicul: „…îmi recunosc o singură vină. Aceea că v-am slujit şi v-am iubit. Mă simt vinovat de iubire.” (s. n., p. 183).

Doctorul revine de mai multe ori,

Continuă lectura

in memoriam – Marion MANOLESCU

Carmen RADU

 

Icoană de dor –

un an în plus, un vis în minus…

supravieţuire…

            ***

Lupta cu timpul –

clipa furată de la

Dumnezeu…

         ***

 „Ultimul poştaş”

carte de suflet şi de

„la revedere”…

            ***

 „Psalmi la vecernia sufletului”

pasul de la marginea

eternităţii…

            ***

 Setea de spaţiu

n-a potolit dorul,

gândul, mirarea…

            ***

 Drumul în cruce –

pământul arde ochii

iscoditori…