CONCEPTUL DE DIVINITATE în filosofia greacă şi în gândirea creştină

de Prof. Dr. Const. MIU

Uimit în faţa miracolului cosmic – uimirea, cum spune Platon, fiind începutul oricărei filosofii – omul, fiinţă raţională, încercând să desluşească frumuseţea, grandoarea şi ordinea desăvârşită a Universului, a ajuns la ideea de divinitate – unicul principiu care explică originea, alcătuirea şi finalitatea lui.

Primul filosof grec ce a admis la originea lumii acţiunea unui principiu ordonator, denumit „nous”, a fost Anaxagora Însă cel care a avut ideea unui Dumnezeu unic, principiu creator şi ordonator al lumii a fost Socrate. În viziunea lui Socrate, nu gândirea constituie esenţa cauzei primare a Universului, ci Binele. Universul trebuie conceput ca produsul unei cauze binefăcătoare, al unei cauze morale. Cauza aceasta face ca fenomenele să se producă nu fiindcă e necesar, ci fiindcă e bine. O asemenea cauză nu poate fi decât de natură divină, iar acţiunea ei în lume – permanentă.

Platon, elevul lui Socrate, sistematizând gândirea mentorului său, adversar declarat al materialismului antic, a elaborat teoria idealist-obiectivă a Ideilor. Potrivit acestei teorii, existenţa în sine cuprinde două laturi: una văzută – lumea fenomenală, şi alta nevăzută, suprasensibilă – lumea noumenală, lumea Ideilor.

În gândirea lui Platon, adevărata realitate o constituie lumea Ideilor. Ele sunt absolute, imuabile, totdeauna unitare şi de aceeaşi natură. Ele constituie lumea de dincolo de timp şi spaţiu, lumea transcendentă, dominată şi pătrunsă de un principiu de natură divină – Ideea de Bine.

Lumea fenomenală, lumea sensibilă, este o umbră a Ideilor. Materia, care pare a exista în Univers, este o simplă nonexistenţă, fiind, de fapt, „ceea ce nu este”. Lucrurile din natură iau naştere prin încorporarea Ideilor în materie, prin colaborarea Ideilor cu irealitatea materiei. După cum se poate observa, lucrurile sensibile, „umbre” sau simple „copii” ale Ideilor, nu au o realitate ontologică decât în măsura în care „participă” la lumea pură a Ideilor, la lumea arhetipurilor, modelele lor originare.

După Platon, Ideile, deşi sunt absolute, ele nu posedă totuşi acelaşi grad de desăvârşire. Există o ierarhie a Ideilor – în fruntea cărora se află Adevărul, Frumosul şi Binele – acesta din urmă fiind considerat Divinitatea însăşi, numit de Platon „demiurgos” – principiu raţional, organizatorul, „arhitectul” şi „creatorul” Universului. Continuă lectura

Anunțuri

LECŢIA DE ROMÂNISM

de Cristian NEAGU

Cam din 1995 încoace , m-am  tot convins  de existenţa unor găşti cu pretenţii de nuclee literare ce sunt mai întotdeauna , sprijinul invizibil al  vreunui  baştan maculat , cu privire la , fie şi cea  mai puerilă formă de scris,( dar pozând pe multe coperte ale cărţilor ce le semnează), iar altele, (inclusiv baştanul)  îndeplinătoare de sarcini – primite cu tot cu instrucţiuni – ale neoficialului, nerecunoscutului, plan de deculturalizare naţională prin  faptul că, după un criteriu al  strict opiniei împărtăşite , se derulează  „primenirea” generaţiei literare, şi iată, schimbul de mentalitate , gata. Cam până aici se întindea  orizontul convingerilor mele , în  momentul în care poştaşul mi-a înmânat un plic expediat către mine din Adjud,  în  interiorul căruia  se afla cartea la care  mă voi referi în cele ce urmează. Că acest orizont avea să se lărgească  extraordinar de mult, după lecturarea integrală a cărţii , e mai puţin important , în comparaţie cu ceea ce descopeream ca  structură morală a autorului : o bijuterie atât de rară astăzi, încât ea se numeşte , românism autentic .

     Este de-a dreptul uimitor ,  – dar şi extrem de necesar –  curajul  pe care şi-l asumă distinsul Prof. dr. Adrian Botez  şi anume , acela de  a  radiografia spectrul  spiritualităţii româneşti, dezvăluind cititorului o contemporaneitate afectată de tumoarea malignă a jocurilor politice de culise în  contextul Noii Ordini Mondiale de după 1990. Nu mă voi teme nici eu spre a susţine faptul că profesorul de origine  bucovineană stabilit în Adjud, face din lucrarea sa , „Ruguri, România sub asediu”  (Ed. Carpathia Press, Buc., 2008) bisturiul cu care se angajează să intre în operaţie asumându-şi factorul de risc al percepţiei publice, conştient fiind că şansele vindecării spirituale ţin  de o cât mai exactă  informare, solicitându-şi astfel veleităţile de analist, (din păcate, nu tocmai la cota unui profesionist) . Şi de unde va începe incizia, dacă nu de la ramura spirituală adăpostitoare de cuget şi îndreptare, sub care ne-au stat smeriţi strămoşii: Religia , azi un suvenir turistic.

    Dintr-o pornire firească a dicteului spiritual, profesorul Botez demonstrează în capitolul 1, că este reprezentantul laicului modern, mlădiţă a viţei nobile româneşti care nu acceptă mutaţii genetice,  păstrându-şi  rodul transmis prin rădăcinile tradiţiei. În cele 9 subpuncte ale respectivului capitol , reclamă efectele unui festivism nociv  aplicat cu  premeditare  religiei  ortodoxe  române, acuzând  chiar direct elitele bisericeşti  contemporane, (cu precădere cele autohtone) care ignoră prevederile Sfântului Sinod de la Constantinopol (încă în vigoare) şi care fac astfel posibil amestecul, diluarea, iar în cele din urmă dispariţia filonului de educaţie creştină, respectiv Biserica Ortodoxă Română. (pag. 10-12; 18-21; 25-28).

     Folosindu-se în esenţă de un limbaj simplu , „chirurgul” nu se opreşte doar la  stadiul ironiei  nuanţate, ca de exemplu: „ (pe care Bush îl durea , vorba lui Marin Preda , „în bumbărează” de România)”  el atinge subtil şi meteahna : „…că cică <<se dă>>, dacă intri în U.E.”  pentru ca în cele  din urmă , să adopte „scafandrismul” metodei literare proustiene, tăind în adâncime , dezvăluind cititorului până la cel mai mic detaliu, nodulii canceroşi de pe fiecare ramură a spiritualităţii, descriind cu lux de amănunte contribuţia  – în acest sens – a coaliţiei : Vatican – Opus Dei,- New Age, – Casa Albă,- U.E.,- Mass Media.

     Cu privire la conţinutul capitolului 2 , „Patrie  şi  neam  metafizic”  (2 subpuncte)  aş recomanda cititorului experimentul  de a-l citi zilnic în momentele de  răgaz sufletesc, pentru că mesajul lăsat de condeier este, nu ca domnia-sa să-şi  amintească îndemnul  imnului  naţional, ci să exclame: „Deja am întârziat”!  Susţin ideea surprinsă socialului de Adrian Botez, deoarece coincide cu o constatare făcută de subsemnatul prin Centrele de Cultură  Judeţene,  (şi nu numai)  regăsită  perfect în referinţa domniei-sale : „Nu mai sunt dispuşi oamenii contemporani  la eforturi  spirituale susţinute” . (pag.41) , pentru  ca după o scurtă dezbatere să continue: „Omul contemporan preferă să fie minţit frumos, decât să se nevoiască a pricepe diferenţa dintre o  existenţă minţită (falsă/ falsificată) şi o existenţă reală”.

      Reţin ultimul citat pentru a nu fi de acord cu dl profesor, deoarece nu încadrează fenomenului termenul de constrângere. Nimeni nu „preferă”, ci numai dintr-o constrângere acceptă să fie minţit , cum de fapt , revine şi contrazice enunţul citatului amintit, în cap. 3 „Învăţământ şi cultură”  (6 subpuncte) dezvoltând pe tema întrebării,  „Ce este în realitate societatea  umană contemporană”?  din care reţinem: „… o junglă în care puterea ocultă o deţine o gaşcă de infractori internaţionali, grupaţi într-un guvern mondial mafiotic, care impune popoarelor Pământului starea de  îndobitocire colectivă,  prin şantaj dublu : economico – politic”. (pag. 49, alin. 4).

      Depăşind această neintenţie, se remarcă o stare nostalgic-meditativă, ce trădează la Adrian Botez spiritul dascălului autentic, de tipul şcolii interbelice ,- dar pus la punct cu temele modernităţii,- atunci când supunem analizei al doilea subpunct al aceluiaşi capitol, şi anume : „Şcoala românească şi democraţia. (anchetă)”  cu trimitere  în  cap. 4  „Sociale”  (5 subpuncte) ,  oprindu-se  cu  îngrijorare  la cel  de-al  patrulea, „Agresiunea Mondială asupra tinerilor în sec. XX ; continuare în sec. XXI” , punând la dispoziţia cititorului, spre o cât mai corectă edificare, puncte extrase din „Raportul de Fier – 1966”  în fapt , un adevărat manual  al practicilor de manipulare , în al cărui istoric este evidenţiată „Conspiraţia bătrânilor”  (sau înţelepţilor lumii) cei care au controlat substratul metafizic al războaielor mondiale, din care citez  punctul 2: „Când un adversar declară: <<Nu voi trece de partea ta>>! eu îi răspund calm: copilul tău deja ne aparţine, prin şcoală şi educaţie”. (pag.102, alin.1). Continuă lectura

Ai putea….sau nu…să fii om….

de Alexandra- Emilia Bucur

Ai putea lua timpul în palmă şi să-l priveşti cum se scurge pe firul venelor

Laolaltă cu oamenii prin şanţul cotidianului,

Cum ai privi trecerea orelor peste o mână,

Îmbătrânirea omului după plecarea fiecărei ore din corpul lui ca o rupere din trup,

Ca şi cum i s-ar defrişa trupul

Şi ai plânge după fiecare moarte a ta în tine pe care nimeni nu o vede sau aude,

În afară arătând aceeaşi înfăţişare pe care alţii o ştiu că o ai de la naştere…

Poţi să plângi pentru fiecare plecare a ta parţială din tine,

Parţială pentru că e doar jumătate din plecările totale

( plecarea totală e nefiinţa sau despărţirea…).

Indiferenţa altora pentru morţile tale te călesc să înduri lipsa ta parţială din tine,

Deshumarea fiinţei din tine doar pentru tine,

Să o auzi vorbind doar pentru tine

Să te deshumezi tu, înainte ca alţii să te scoată din tine, trăgând precum câinii,

Să o agaţi cu cârlige de sfori precum rufele proaspăt spălate,

Nimănui să nu-i pese de sufletul tău vizibil, făcut public,

Pentru alţii să pari un mort umblând prin centrul oraşul ca cei vii pe dinăuntru,

Să urci în autobuze, să te ţii de bare şi trupul tău să aibă mişcări bruşte,

Precum cei vii care reacţionează la stimuli,

Să pari atât de viu încât să nu ai nevoie de viaţă,

De viaţa ta şi nici măcar de cea a altora,

Alţii care odată îţi dădeau viaţă doar vorbind cu tine….

( să fii un nimeni care umblă liber )

Nimeni să nu audă strigătul că ai dreptul la viaţă,

Nimănui să nu-i pese că acest cuvânt „viaţă” este împărţit egal de toţi oamenii

Şi totuşi foarte puţini s-o trăiască, sau să trăiască acest cuvânt,

După ce oricum te-ai născut şi toţi suntem egali până la următoarea moarte…

Ştiam…

de Alexandra- Emilia Bucur

Îmi spui că vrei să mă salvezi de mine… Şi râd răvăşit. Vrei de fapt să mă desparţi de mine nu să mă salvezi . De ce să mă salvezi de propriul Eu, de propria conştiinţă?… Rămâi pentru un timp fără replică, poate căutând, arma revanşei, dar ecoul gândurilor tale nu mai ajunge până la timpanele mele. Te uiţi răsucit, în stânga, în spate, pari neliniştit. Eşti grăbit? Azi se vând suflete? Aaa şi urmăreşti să nu vină cumpărători prea mulţi. Te privesc cu indulgenţă şi realizez că nimic din forma conştiinţei tale nu poate fi salvat… Te privesc cu resemnare că valorile concepţiilor tale se vor pierde în timp şi nimeni nu va ştii că au existat,că nu ai dat aripi unor suflete să se descopere pe sine, să-şi descopere talentul. Vorbeşti precipitat şi pare că arunci înserare pe tot cuprinsul deşertului ăsta. Pustiul le adulmecă şi le lasă ca o ceaţă deasupra ţesăturilor sale.

Aş vrea să-ţi desenez azi Pământul… Dar bine spui ce rost mai are, când Aici domneşte întunericul subsolului, e beznă şi claustrofobie, bezna pare a se întrona cu fiecare celulă de timp ce trece pe lângă tâmplele noastre. Prinzi o sferă de timp şi o priveşti cercetător… Azi iar vânăm fluturii din negură? Îmbătrâneşte timpul, şi rămâi privind apusul îngândurat… Aş crede dacă nu te-aş cunoaşte până la ultima nervură mentală, că te pândesc lacrimile. Râzi în cascade, râzi demonic şi te opreşti aruncând o privire glacială spre dispreţ. Învingătorii nu au voie să plângă , nu au dreptul. Plâng în ei, plâng gândind, în trăiri dar nu în fapt şi în … fapte… Faptele nu trebuie să trădeze starea de tristeţe, de gardă coborâtă, de vulnerabil. Plângi pentru tine şi atât. Fapte plânse… Parcă începi să te domoleşti şi recazi în starea de meditaţie. Îmbătrânim? A apărut pe sufletul meu primul rid ? M-am maturizat? Cu cât pătrunzi în existenţă cu atât te răsfiri mai mult spiritual, te risipeşti în Univers. La un moment dat apare dezamăgirea şi cred că asta veştejeşte sufletul tânăr, îl usucă. Cu cât descoperi noi perspective cu atât se mistuie mai mult sufletul pentru că ceea ce descoperi cu imaginea deja ideală formată nu vor coincide. E un joc în care principalii arbitrii sunt: obiectivitate şi subiectivitate. Dezamăgirea îţi seceră aripile. Rămâi o bucată de lut în forfota ploii… Vorbesc singură, ca mai întotdeauna şi cuvintele mele nu găsesc adăpost la tine. Te prefaci că numeri firele de nisip, le despici, le împleteşti şi vrei să cuprinzi talia împrejurimilor cu un brâu din ore… Te uiţi revoltat spre mine şi începi să strigi că fuge pământul de sub noi, că e alunecare de teren, că o sa se surpe criptele şi o să cadă crepusculul peste noi. Eşti agitat şi începe să-ţi tremure vorba. Te roteşti în jurul aceluiaşi punct şi cauţi sprijin… Oare ce te-a tulburat înăuntru aşa? Continuă lectura

Ritual

de Andrea Elena NEAGU

(laureată a concursului de creaţie literară

ARIPI de DOR – ediţia a III-a, 2008, organizat

de Redacţia revistei METAMORFOZE

din Medgidia)

Iubite, înşiră-ţi gândurile

Pe-o dâră de fum

Ce tânjeşte

După adâncimea Cerului

Şi îngrămădeşte pământul

În palme

Ca-ntr-un altar

În care să-mi adăpostesc

Visul îngălbenit de rânjetul

Ultimei nopţi de iubire.

Apoi colindă deşertul rece

Al timpului

Şi strigă îngerilor

Să răstoarne clopote de nisip

Ca să îngroape lumina dimineţii,

Căci la porţile rugăciunii

Plâng arhanghelii

Cu flori in mână

Tristeţea mea.

Iar la final

Jupoaie-ţi trupul

De orice răsuflare

Şi aruncă-l să ardă

Cu ultimul vreasc din mine. Continuă lectura

BRAŞOV, CAPITALĂ ECUMENICĂ – 2008

de G. L. TELEOACĂ

Pentru ca proverbialul drum, cel pavat cu bune intenţii, să nu ne mai ducă spre iad, ci spre desăvârşire, va trebui să ne gândim priorităţile în mod corect şi mai ales în mod prompt, adică fără extrem de păguboasa amânare, de cele mai multe ori cu termen la „Sfântul Aşteptă”. Altfel spus, pentru a depăşi situaţia deosebit de dificilă prin care trecem, mereu va trebui să avem în vedere cel puţin două imperative:

            1 – Formularea primului imperativ, o datorăm lui Antoine de Saint-Exupéry, care arată că „este vană iluzia celor care cred că pot locui în pace în adăpostul lor fără o victorie permanentă asupra deşertului, dar mai ales că numai fervoarea pentru o cauză poate salva ţara”

            2 – Al doilea, îl datorăm lui Alvin Toffler, care prin cartografierea războiul informatic, ajunge la concluzia că diviziuni incomparabil mai mari decât cele care s-au creat între Est şi Vest sau între Nord şi Sud, vor apărea între „rapid” şi „încet”, adică între cei care se mişcă repede şi cei care abia se mişcă.

            Desigur că sunt şi alte considerente de care trebuie să ţinem cont, dar mai ales acestea două sunt primele care ar putea pune capăt la mult prea multa smerenie pe care ne-o reproşa un mare duhovnic al neamului nostru. Cu o blândeţe specifică lui, Sfinţia sa, i-a spus „prea multă smerenie” pentru ca noi să înţelegem că nu mai avem voie să fim indolenţi, ci plini de fervoare şi mai ales  foarte grăbiţi în a ne reface demnitatea menirii noastre.

                Animaţi de aceste imperative, trebuie să recunoaştem importanţa de excepţie a sesiunii de comunicări ştiinţifice desfăşurată în anul 2006, prin grija şi înaltul patronaj de care au dat dovadă  Academia Forţelor Aeriene şi Fundaţia „Dacia”, atunci când în prezenţa reprezentanţilor de rang superior ai municipalităţii şi ai principalelor culte, Braşovul îşi asuma nobila, dar dificila responsabilitate de CAPITALĂ  ECUMENICĂ. Continuă lectura

PANAIT ISTRATI -jurnalul confesiunii faţă de moarte

de Cristian NEAGU

Atras de nonconformismul şi opera sa, am urmat calea bibliotecilor, ajungând în cele din urmă să mă intereseze omul Panait Istrati. Nu mă voi opri asupra datelor biografice, atât de cunoscute distinsului cititor, dar voi căuta să redau cât mai exact suferinţa (fizică şi spirituală)  resimţită de nefericitul cărturar aflat în bezna capătului  de drum, al unui destin presărat cu trădări, ignoranţă, şi multă singurătate. Dacă în rândul  poeţilor, tragismul  eminescian  impresionează la modul  superlativ, la acelaşi mod vom putea considera profunzimea tragismului istratian în rândul prozatorilor, chiar dacă  există un moment fericit al impulsionării creaţiei sale, (după tentativa de sinucidere din 1921) atunci când Romain Rolland îi întinde o mână şi care, -după ce îi va citi Chira Chiralina  semnându-i  prefaţa- îl va numi  „Gorki al  Balcanilor”.

        Aşadar, urmând  etapele  fireşti ce se impun întru  obţinerea  aprobării  accesului  la documentele arhivate, iată-mă în sala de studiu a instituţiei  ce deţine filele confesiunilor-jurnal, bătute  la maşina   de scris cu exact 74  de ani  în urmă, de chiar Panait  Istrati. Pe prima pagină  iese în evidenţa spaţiului rămas, o notă scrisă de mână, adresată lui Mihail Sadoveanu:  Mihai.  Eu  n-am    pot la Iaşi, nu vorbi, dar nici măcar citi ceva. Aşa că, am să te rog pe tine să citeşti în locul meu paginile acestea cari îmi par a fi potrivite momentului. Al tău, Panait”  Trebuie menţionat faptul că ne aflăm în 1934, an în care Istrati ducea  povara unui T.B.C. în  ultima fază, abia întors din pribegia Franţei. Contestat în Bucureşti de Cuzişti şi gazetari, aflase totuşi cu oarecare mulţumire –prin  intermediul lui  Sadoveanu- că la Iaşi i se pregătea  sărbătorirea  celor cincizeci de ani  ai vieţii, fără a şti pe  mai departe  că adversarii săi organizau în capitala moldoveană o contrademonstraţie a evenimentului  care n-a mai avut loc şi astfel, fără a mai fi citite, rândurile în care  palpită de nedefinire  şi remuşcări  sufletul lui Panait Istrati, aveau să fie sortite arhivei. Continuă lectura