ARTA ÎNCIFRĂRII MISTERULUI

Prof. Dr. Const. MIU

În abordarea prozelor care alcătuiesc volumul Cutremur în aer (editura StudIS, Iași, 2018), semnat de doamna Ștefania Oproescu, trebuie să avem în vedere consideraţiile lui Mircea Eliade, care atunci când se referea la manifestările straniului, opina: „Natura, care a pus invizibilului masca vizibilului, este o aparenţă corectată de o transparenţă.”

Autoarea posedă arta încifrării straniului, în sensul că mai la tot pasul  graniţa dintre imaginar/ oniric şi real este estompată, glisajul personajelor dintr-un plan în celălalt făcându-se imperceptibil: „La început, a crezut că i se năzare când a văzut crucile mici de piatră semănate pe tot islazul, și acolo unde cosise, și acolo unde cosise, și acolo unde iarba era încă în picioare. Cred că preotul vrea să mute cimitirul – s-a gândit – și a pus crucile drept semne, cât am dormit eu (…) Cosea atent, să nu strice tăișul când, ocolind o tufă de măceș, a tras o brazdă mai lungă, iar coasa a trecut printr-o cruce ca printr-un abur, fără nici un zgomot. Uluit, a lăsat coasa jos și a început să pipăie pietrele presărate peste tot, dar nu erau decât umbre fără consistență. <Am dormit sub nuc, apoi m-a bătut  și luna asta plină în cap, își zise. Iaca, nu credeam când ziceau unii că poate să te lovească damblaua, ori de la nuc, ori de la luna plină. Dacă-i așa, să cosim atunci, măi tată, până se duce urâtul pe pustii…> Trăgea cu sete brazdele mari.” (Cosind prin cimitir, p. 121).

În raportul être – paraître, un rol important îl au amintirea şi lirismul. În „activarea” amintirii intervine, de fiecare dată, un stimul exterior: „Am ieșit pe ușa magazinului, ca pe poarta dintre două lumi. Am mers pe sub umbra iluzorie a câtorva castani mutilați și aproape uscați din fosta Grădină Publică, al cărui natural a fost amputat și înlocuit cu proteze hidoase și inutile (…) Pe drumul spre casă, (…) se aude slujba de duminică, potențată prin stația de amplificare, vălurind aerul cu miros de salcâm înflorit (…) Mă așez pe o bancă la umbră și ridic ochii spre cer, acolo unde știam că se împletesc de mulți ani coroanele arborilor purtători de nostalgii biblice (…0 Așteptam albul pur al florilor, profilat pe cerul albastru, așa cum știam că arătau salcâmii înfloriți, care rezemau dealul din spatele casei copilăriei mele (…) Ceva ce era pe cale să  închege clipa aceea în memorie, s-a sfărâmat ca o oglindă, în care cineva a aruncat o piatră.” (Să scuturăm salcâmii, p. 153-154).

În raportul de care aminteam (aparenţă – esenţă), se merge de la real spre imaginar, încât se ajunge la conturarea a două tipuri de real – unul al personajului, celălalt al autorului, cel care contemplă primul tip de real –, iar prin alăturarea acestor două categorii, acestea contrastează. Acest aspect este elocvent în Femeie cu batic: „Mă întreb ce mă ține aici și îmi dau seama că sunt atrasă de o femeie de la masa cea mai apropiată, femeie ce care nu se potrivește nici cu timpul, nici cu locul în care se află (…) Mănâncă singură, cu sfințenie pentru bucate. O desprind din cadru și o așez la masa ei din bucătărie. Îi recunosc gesturile, doar că aici stă cu coatele atârnate în aer (…) Mică și slabă, nu se încadrează în diemnsiuni. Masa pare prea înaltă și scaunul prea scund, ca să-i ofere tihna mâncării. Văd două tablouri, transformate în două holograme suprapuse. În spate un Breugel cel Bătrân, <Joc de copii>. Refuz asocierea cu alte picturi în care este exagerată veselia mesenilor. În față, un N. Grigorescu: <Coliba din pădure>. Sau <Casă țărănească> a lui Corneliu Baba. Mi-ar fi plăcut să pun în spate un Botticelli, dar nu-l văd prin hărmălaia nestăpânită. Femeia cu batic, reală, se suprapune peste un tablou modern, cu amestec violent de culori și linii contorsionate, care-mi provoacă amețeli… (…) Martoră la istoria care tocmai se scrie, prea devreme s-o înțeleagă, prea târziu s-o trăiască, femeia care a terminat cuminte de mâncat, își aranjează gândurile în oglinzi de tăceri (…) Chelnerul mă trezește din halucinații (…) Decid să-mi salvez femeia din tablou. Închid ochii, o decupez și o duc în curtea ei, în casa ei. O ajut să se dezbrace de de hainele bune, trudită cum este, ca după o zi lungă de muncă la câmp. De aici, o las să se descurce singură.” (p. 130, 132-134).

Paradoxal, inanimatul, prin mişcarea privirii, devine animat, provenind parcă dintr-o realitate paralelă, un rol important avându-l estetica priviriii. Aşa se întâmplă în Omul care punea blacheuri : „Din mirarea aceea te-ai înălțat, și acum, dacă te ridici puțin pe vârful adfucerilor aminte. Ajungi să privești spre afară, pe fereastra boltită a bisericii, prin sticla ei vălurită de vreme, sau poate cristalul ochilor tăi s-a aburit în cearcănul golului din jur (…) La capăt de drum, sub poalele unui deal, scundă, năpădită de iarbă, printre copaci noduroși, acoperiți de licheni, casa goală privește speriată, prin geamurile neșterse la timp, la blocul hrăpăreț din poarta ce stă s-o înghită (…) De cuierul prins de ușa care desparte două camere, o bluză înflorată, uitată acolo de vara trecută, privește patul care mai păstrează forma celei care a dormit în el mare parte din ani.” (s. n., p. 145).

Modalitatea aceasta de încifrare a straniului, pe raportul aparență – esență realul glisând în imaginar, cele două categorii confundându-se amintește de tehnica folosită în prozele semnate de Artur Silvestri, în volumele Perpetuum mobile și Apocalypsis cum figures.

 

Reclame

SERBĂRILE REVISTEI METAMORFOZE 26 mai 2018 Lansare de carte: Elena OLARU – Cuvinte și pixeli

Const. MIU – FLOAREA NEMURIRII

se dedică memoriei lui Eminescu

FLOAREA NEMURIRII

Pur trandafir, bătut în cuie

Pe-a lui cruce, răstignit.

Suferință ca a ta nu e,

De oriunde te-ai ivit!

 

Ghimpii tăi ce-au sângerat

Sunt martorii jertfirii.

Adevăr ce ai aflat:

Ești floarea nemuririi!

 

La umbra ta să îl păstrezi,

Să fii a lui simbrie!

Și dacă tu mai sângerezi,

E semn de veșnicie!

15 ianuarie 2018

Mihai ȘERBAN

DANS CU PAȘI MĂRUNȚI
Într-o seară, parcă ieri,
Într-un loc, dar nu aici,
De departe încă speri,
Tu în brațe să nu-mi pici.
Dintr-o simplă rea privire,
Dintr-un singur zâmbet bun,
Pe moment trăiesc iubire,
Amintiri din nou adun.
Pianul cântă piesa noastră,
Pe fereastră-lună albastră.
Dans din focul tinereții.
O pereche-n scena vieții,
Numai tu ai fost cu mine,
Numai tu nu ai cusur,
Şi din marea în ruine,
Un sărut în valuri fur.
Trec în lumea ta amară,
Trec de mască şi cobor,
Inima din piept să-mi sară,
Pentru o noapte de amor.

Grupaj: ”Poeme nerostite”

volum de versuri în curs de pregătire semnata de

Mihaela Roxana BOBOC

Tălpile cuvintelor

fiecare om își cunoaște la un moment dat îngerul;

stând la masa de scris poetul plânge

îngerul lui întârzie astă-seară prin cotloanele copilăriei

are mâinile pline de cretă și miroase a baloane de săpun,

poetul așteaptă o oră sau mai multe

se așază pe canapeaua freudiană și întoarce ceasul –

la ora 3 a dimineții îngerul se întoarce în trupul nopții și plânge

poetul doarme, vezi bine, are pe chip încercările șchioape ale zilei

și pe tine la căpătâi –

femeia poemelor inegale,

femeia cerului,

îngerul de femeie care rătăcește bolnav în haina fără buzunare a poetului

nimic al lui, Doamne!

sâmburele de poem îi încolțește pe buze

când ridică durerea pe umeri

îngerul vede și tace,

îngerul vede și vindecă

anotimpul când se făcea a ploaie –

din pieptul lui stropi incolori ating chipul femeii,

cerul din ea ațipește la marginea dimineții

norii se destramă

în visul poetului –

îngerul are gustul caiselor coapte

când sărută tălpile cuvintelor

copilul din mine doare

cât toate poemele la un loc.

 

Vremea mărturisirilor

 

în crângul orașului meu

minutele se cern în căutarea celui mai bun poem,

care să-ți vorbească despre iubire fără să explice cum

dintre toate gurile pe care le-am sărutat

sărutul tău s-a adâncit în povestea începută invers –

de la adio către prima mângâiere

am așezat un intermezzo absurd de liric,

în casa gândurilor mele un înger păzește fereastra –

arunc din când în când iubirile de carton

iar el le prinde în zbor fără lumină,

le îngroapă într-un lut moale

unde îmi arunc bănuții de noroc ca-ntr-o fântână –

o femeie aidoma mie se ridică noaptea din lutul acela

și poeții o prind în brațe,

o sărută până ce buzele îi crapă de sete;

în poemul acela fără titlu

via dolores ridică pipa păcii

absent, trupul meu se înfășoară în ploaie

e liniște și sub mine poetul doarme cu mâna pe femeia care pleacă din poem

într-o scorbură plină de rugăciuni;

nu înțelegeam de ce oamenii atârnă în ramuri ofrande zeilor

când singura jertfă e strânsă în tine și macină timpul,

praful lui se așază pe ridurile cuvintelor –

înlăuntrul meu moara huruie

semn că Dumnezeu nu m-a uitat.

 

Mama atinge bulgărele rostogolit din lună

 

 

mama scoate timpul din mânecă

îmi șterge lacrimile

apoi ține soarele sub genunchi –

candela din suflet întinde brațele

spre copilul din mine:

hai să vedem zăpada cum se așterne domol

peste creștetul poeziei!

drumul mi se încurcă în snopii de ceară,

mama atinge bulgărele

rostogolit din lună,

să înghită nopțile

când sfinții coboară din icoane

și mâinile ei

dezleagă șireturile copilăriei
să mă ierți, mamă,

scriu rar deși

poeții spun adesea

te iubesc;

pânza se țese singură,

copilul întinde pasul dincolo –

doar ochii țin dimineața flămândă

adulmec orele duminica,

când timpul e o anafură în potirul cu vin

și tu stai înăuntrul lui

cu soarele sub genunchi

 

să mă ierți, mamă,

poezia seamănă cu tine –

are trupul iernii și prea mult dor în raniță

aleargă sălbatic prin lume

și uneori se adapă din suflet ca dintr-o tipsie

pe care ai așezat copilăria

prefăcută în chihlimbare.

 

Laotong (să scriu despre tine e o dependență asumată)

 

femeile laotong știu că viața e o adiere de dor

își țin în brațe sufletul, îl legănă în nopțile cu lună

picioarele lor mici răzbesc prin suferința scrisă într-un evantai –

femeile știu aproape totul despre copiii lor,

despre tabieturile bărbaților și despre torsul cuvintelor,

când dimineața se așază între inimă și cuget

mai beau o ceașcă de ceai în iatacul înțesat cu speranțe și pânze,

altfel scrierea lor respiră

ca o icoană pe care o strângi la piept până te doare –

și tu mă dori când simt că anotimpul trece prin poemele mele

răzvrătindu-se din ce în ce mai tare;

au ajuns târziu la mine necuvintele –

cu gândul că evantaiul se va deschide într-o zi,

mă agăț de umerii unui Dumnezeu blând și aștept

poemele să-și ridice silabele de pe chipul femeilor

pe care le-am iubit –

fiica mea va alerga liberă,

va îmblânzi caii din suflet la porțile orașului,

mama țese o pânză din rugăciuni și așteaptă ora când toate ale pământului dorm

cerul iese din matcă și mâinile ei îl primesc,

mama mamei mele doarme un somn cât toți anii mei

nu știu dacă e mult, știu că inima ei bate înlăuntrul meu și uneori tace să-l aud pe Dumnezeu;

e vremea semănatului,

femeile îngroapă cuvintele și ce rămâne lasă hrană păsărilor care ciupesc zorile –

scriu de parcă am adunat la râu toate durerile lor într-o albie,

spăl fața femeilor mele, le sărut ochii și aștept.