CUNOAȘTEREA LUMII PRIN SIMȚURI ȘI CULORI

Prof. Dr. Const. MIU

Am primit de la Focșani volumul Algoritm (Editura StudiS, Iași, 2020), semnat de tânăra Alexandra Iancu, opul fiind însoțit de o notiță, în care scriitorul Gh. A. Neagu mă roagă să-mi exprim părerea despre „prozele” care îl alcătuiesc.

Din capul locului, trebuie precizat că nu avem de-a face cu proze, în accepția clasică a termenului. Din mărturisirea autoarei, expusă în Prefață, considerăm că se poate vorbi de un altfel de jurnal, în care Alexandra Iancu declară: „Tot ce știu este că am vrut să scriu minții mele demonstrația că se înșală.” (p. 7). Cele 17 componente ale algoritmului sunt modalități de cunoaștere a lumii, prin simțuri și culori, prin care autoarea își raportează sinele la lume, plecând de la premisa – considerată falsă – că „…suntem ceea ce vor alții să fim…” (p. 12).

Alexandra Iancu se dovedește a fi un spirit avid de cunoaștere. Existența, sub toate aspectele ei, trebuie cunoscută, explorată, în ansamblul ei, dar și sau mai ales în componentele ei. Modalitatea aceasta de cunoaștere este una inedită, pentru că îi oferă eului cunoscător să fie el însuși, unicat, irepetabil. Așa cum un copil, curios din fire, încearcă să afle ce este în interiorul unui ceas care ticăie și îl dezmembrează, bucată cu bucată, ca apoi să-l asambleze, dovedindu-și vocația de constructor, tot astfel procedează și Alexandra Iancu în cele 17 componente ale algoritmului, ca modalități de cunoaștere a lumii, prin simțuri și culori. Spre pildă, în Lecția de pian, autoarea relevă cum concepe/ simte/ înțelege actul cunoașterii. Ea pleacă de la o premisă, formulată retoric: „Dacă ți se spune că ai degete de pianist, ajungi să crezi că știi să cânți la pian?” (p. 46). Apoi, aduce în discuție raportul dintre curaj și stereotipuri:„Crezi asta, dar n-ai curaj să încerci (să cânți la paian – n. n.). Accepți ce ți se spune, ca un adevăr general-valabil; atât de valabil, că nu există decât datorită unor stereotipuri.” (p. 46). Ca atare, acceptând lumea ca pe un dat al destinului, lumea ar părea construită/ făcută/ alcătuită din astfel de sterotipuri: „Așezăm fiecare stereotip într-un sertăraș și ne construim o lume din astfel de sertare.” (p. 46). Indiscutabil, cunoașterea presupune, în egală măsură, curaj și curiozitate: „Dacă am încerca să dezmembrăm un pian, am simți miros dulce de lemn vechi. Am mirosi copilărie, iar copilăria ar evada din el și nu ne-ar mai fi teamă. Teamă să reasamblăm pianul.” (p. 46). Cu siguranță, am fi demni de vocația noastră profesională, dacă ne-am învinge teama cunoașterii sinelui: „Ne e frică să căutăm, pentru că ne e frică de noi. Frică de ceea ce nu cunoaștem în noi.” (p. 49).

Pe dihotomia curaj/ frică e construită și prima componentă a algoritmului – Supă de legume: „Am mai gătit înainte, dar n-am avut curajul să încerc să îmi gătesc propria supă, cu ingredientele mele preferate.” (s. n., p. 8). Având în minte noțiunea de supă, autoarea încearcă să o înțeleagă (cf. p. 9), de aceea va face referiri la părțile componente – ingredientele. Spre a emite judecăți despre oameni și felul lor de a cunoaște, Alexandra Iancu abordează o altă dihotomie: aparență/ esență: „Apreciem oamenii după frumusețe, după importanță, după <<acel ceva>>. Alegem legumele după aceleași criterii. În fond, suntem alcătuiți din prejudecăți; suntem o prejudecată; suntem ceea ce vor alții să fim…” (p. 12). Concluziile acestei „rețete” de cunoaștere de viață au la bază ideea că omul e prizonierul prejudecăților: „Unii n-au curaj să o guste. O resping după miros. Alții condamnă bucătarul, deși n-au gătit niciodată o supă; n-au gândit o supă. (p. 18). Pe aceeaşi canava a cunoașterii este însăilat şi raportul perseverenţă/ neputinţă, prima însemnând progres în cunoaștere, cea de-a doua – stagnare: „Supa cere perseverență. Dar n-apucăm să știm ce e perseverența, pentru că o înecăm în amăgiri. Ne amăgim cu neputințe, cu incapacități. Ne amăgim cu lipsuri pe care nu le avem. Ne subestimăm din comoditate, din luxul de a avea totul fără efort.” (p. 19). Câtă luciditate în judecăți, cât adevăr de viață!

Poveste în oglindă are la bază sinestezia. Pornind de la declarația „N-am văzut niciodată cum arată o floare în oglindă” (p. 29), oglinda fiind simblolul realității închipuite, autoarea discută semnificația culorilor în actul cunoașterii frumosului din natură: „Culorile scot la iveală frumusețea vieții. De noi depinde să alegem nuanțe frumoase.” (p. 29). Iată câteva adevăruri ignorate de cititorul/ trăitorul/ cunoscătorul comun:

– „Galbenul întărește mintea celui care îl poartă; îl iluzionează că dreptatea e galbenă” (p. 30);

– „Movul care vrea să devină lila trebuie să își tempereze impulsivitatea.” (p. 30);

– „Misterul se pierde în tonuri de gri. (…) Griul doar își imaginează gri. Nu crede în ceilalți, pentru că nu crede în el.” (p. 31);

– „Idealurile au culoare verde. Doar la exterior; în interior, idealurile sunt turcoaz. Sunt rupte din nori.” (p. 31);

– „Albul se naște alb și moare, adesea, negru. (…) În oglindă, albul n-are pete, pentru că oglinda le ascunde.” (p. 32).

La finalul Poveștii în oglindă, vom înțelege că floarea de hârtie care „a înfruntat vântul (destinul – n. n.); s-a oprit să se vadă, să se citească” (p. 33), adică să se cunoască, este o metaforă-simbol al sinelui cunoscător.

Iată o autoare care propune un mod inedit de cunoaștere a lumii și a sinelui, printr-un algoritm de viață trăită prin simțuri și culori.

20 decembrie 2020

DUHUL IRONIEI

Prof. Dr. Const. MIU

Noua carte semnată de scriitoarea Florica Bud – DUHUL OCEANELOR RECI (Editura Neuma, Apahida, 2020) – incumbă o poezie intelectualistă, autoarea, prin scriitura sa, solicită din partea cititorului avizat, așa cum apreciază domnul acad. Ioan-Aurel Pop (notând pe coperta a patra a cărții în discuție), „un efort intelectual notabil, la îndemână doar celor care și-au construit cultura generală la vreme și în școli bune și care, în plus, au dobândit sensibilitate pentru cuvântul măiestrit pus în pagină.”

Sub aspect compozițional, volumul are trei părți: Mă înfășor în tristețea Esterei, Ascult vocea universului și Slovele mâinilor împreunate.

Trăsătura definitorie a scriiturii doamnei Florica Bud (detectabilă și în romanul Bărbatul care mi-a ucis sufletul într-o joi), care este recognoscibilă și în Duhul oceanelor reci este ironia.

Firul narativ al primei părți (căci volumul în discuție are un vădit fir narativ),polarizează în jurul sculptorului „armand iosipescu dindeal”, care primește o telegramă „să cioplească statui cu masca femeilor”. Ironia fină vizează expeditoarea, nimeni alta decât Evropa : „căzută din senin, fără a fi dat semnale, că va aduce cu ea/ comanda specială, scrisă zurliu, în mod stopic telegrafiată. Ea vine dinspre evropa  nesigură că ne-am aliniat la rând, / cuminți azi, când avem burta plină de e-uri și alte potroace…” (p. 8).

Autoarea realizează un portret caricatural reprezentativ pentru una dintre statuile-femei: „…femeia din colțul Naționalului/ să fie trupeșă, un fel de chiriță, deși satira nefiindu-i pe plac, / regizorul și viziunea o vor mai mult martiră, arzând pe rug.” (p. 9). Urmează un comentariu ironic referitor la modul de plată: „să ne fie limpede, când evropa  plătește cash ori prin virament, / noi nu avem altceva mai bun de făcut, decât să privim în grup, / cum va veni plata, în ce monedă, dacă va fi integrală sau ratică/ evropa  decide cum, când și unde să se întîmple răul ori binele.” (p. 9). Dincolo de ilaritatea celor relatate, sesizăm ironia amară referitoare la faptul că noi nu mai avem puterea deciziei, ne mulțumim cu faptul împlinit, că, deh! , doar am vrut să ne integrăm în tanti Evropa  (tanti, că doamnă eu nu pot să-i spun, după felul  mojic, așa cum se comportă, considerându-se stăpână, iar noi – sclavii ei!).

Așa-zisa formă a acestor statui este una aparte. De fapt, la cerea aceleiași simandicoase Evrope, avem de-a face cu forme fără formă. În acest caz, paradoxul și ironia sunt grăitoare:  „nicio statuie-femeie din piatră să nu fie înzestrată cu vreo formă. / (…) cele făurite până azi sunt drepte, / nu au sâni, nici silicoane, este firesc, dacă damele lumii de azi/ se vor egale cu domnii în tot, în toate și în plicticoasele păcate, / atunci: jos sânii susținători ai vieții de pe toate statuile-femei.” – s. n. (p. 10). Concluzia formulată reprezintă un comentariu, în aceeași tonalitate ironică, referitor la relația bărbat – femeie: „are dreptate armand iosipescu dindeal când afirmă, cu o voce voit stinsă, / bărbații sunt entități supranaturale, nu pot să iubească femei obișnuite: / femeia – mic dejun, femeia – prânz, femeia – cină…” (p. 13).

Partea mediană a volumului Duhul oceanelor reci are titlul „capitolelor” numele latinesc al lunilor anului. Până la jumătatea „calendarului”, autoarea abordează în același registru – ironic, dublat de caricatural – mai multe aspecte:

  • „păcatele noastre ne urmează chiar și în lumea vegetală, / întâlnim iar aceleași inegalități și vechea luptă de clasă, / culegătorii d polen, loviți de pesticide și dau în petic, / devenind donjuanici, impun plantei trădarea ca virtute.” (p. 57);
  • peirates și toți eșuații, îndrăgostiții apei, fără speranțe, / neputând să accepte că ar putea să fie, chiar ei autorii/ nu vor să scrie mesajul sticlei, urmând a fi aruncată, valurile atlantice să îi devină palatul de multe decenii,  / răstimp în care ea va putea primi botezul apelor sărate…” (p. 67);
  • „mai degrabă este vorba de un potop floral, acoperământ/ numit malva moschata, mantie recolorată a pământului/ din punct de vedere anotimpic, fiind în cumpăna vremii. / luna mai, celeste și cu mine ne închinăm tuturor florilor. / ele sunt suflete chemate la festinul primăveric, noi, servi, unitate funcționând armonios, având arbitru calm natura/ nașterea a fost anunțată   înaintea erei cu zbateri polifage.” (p. 69).

În aceeași manieră ironică, având la bază motivul călătoriei, autoarea continuă aventura spirituală, într-un stil narativ-descriptiv, caricaturalul fiind nelipsit: „vom purcede în zori la drum, după primul cântat, / cocoșul de tablă va da startul călătoriei pe valuri/ vom urma  calea unduită, vrem un altfel de drum, / mersul nostru să fie săltăreț pe coamele spumice/ nu știm ce va fi, o expediție ori doar o plimbare…” (p. 75); „…avem lucruri mai urgente de făcut, / adunăm în cufere, în care au stat seculice comori, / amintiri, haine, cărți, clipele par sentimentaloide, / fascinația fiind combustibilul intern care le leagă. / vom alege semnul sub care vom porni în expediții, / anvergura sa nu va însemna nimic pentru omenire, / nici măcar pentru cei născuți sub semnele de foc, / contează doar pentru cei expuși pierzaniei pe ape, / important, pentru ziua de astăzi, pare a fi drapelul, / sub care vom naviga…” (p. 76); „vom porni din portul Constanța, de ziua copilului, / ea va fi aleasă ca data plecării (…) / (…) planul va fi respectat, (…)/ vom alege mările după cum vor hotărî cos-sirenele. / până atunci, căutăm date în bobi și colți de elefant, / sortit sau nu, vom întîlni (…) peștele-piuneză/ numele este alint, el având pioneze, în loc de solzi.” (p. 77).

Din cele relevate, reiese că se poate vorbi de un adevărat duh al ironiei      (de la cea înțelegătoare, la cea caustică), duh pe care scriitoarea Florica Bud îl stăpânește cu mare artă.

IRONIE ȘI SPIRIT NASTRATINESC

Const. MIU

Volumul de versuri REVELAȚII din deasupra și din dedesubt (Editura Bibliotheca, Târgoviște, 2013), semnat de domnul Ion Iancu Vale (director fondator al revistei Climate culturale) cuprinde – așa cum mărturisește autorul – creații mai vechi și mai noi, scopul declarat fiind „acela al jalonării drumului meu existențial, spiritual-metafizic, care, în vreme, a fost marcat de sinuozități…” (p. 13).

În prefața cărții – „Revelații” și frondă –, după ce mai întâi menționează că a fost remarcat încă din 1986 de către Constanța Buzea (la Poșta redacției revistei Amfiteatru – precizăm noi – C. MIU), apreciat de către Mircea Horia Simionescu și Cezar Ivănescu (în 1997), Theodor Codreanu vorbește despre spiritul de frondă al unui poet „care se încăpățânează să nu scrie precum colegii postmoderniști”, căci „Ironia se-ndreaptă către poetica postmodernistă, care se leapădă de literatura clasică și modernă, cool fiind să scrii <<poezie>> fiziologică, fără urmă de pudoare…” (p. 7, 8).

Sub aspect structural, cartea în discuție are trei secțiuni: partea cea mai amplă –  Recurs la hotărâre (poezii cu vers liber, datate înainte și după Revoluția din 1989), Percepție metafizică (poezii în vers clasic , dar și în vers liber) și Argumente (aprecierile scriitorilor avizați, pomeniți mai sus, cu privire la creațiile dlui Ion Iancu Vale).

Noi apreciem ironia în absurd, în maniera lui Urmuz. Ilustrative, sub acest aspect, sunt la papura verde și, mai cu seamă,  năprasnica fobie a lui Policarp Resteu. În cazul primei creații, incipitul este descriptiv: abundența detaliilor chioșcului cochet (pe dinafară) contrastează cu vidul din interior: „Un chioşc cochet, printre multe altele, din placaj/ şi scândură geluită, vopsit în alb, pe ai cărui pereţi/ o mână pricepută pictase ochiuri de lac din care, / printre nuferi, răsar mănunchiuri verzi de papură.” ; „Prin geamul de o curăţenie îndoielnică se văd aliniate/ de-a lungul pereţilor rafturi goale/ ale căror încheieturi etalează lucrături/ savante de păianjeni.” (p. 19). Acum, se poate înţelege că volumul are la bază raportul aparenţă/ esenţă, deorece, așa cum spune poetul, avem de-a face cu o serie de revelații din deasupra și  din dedesubt. La început, discuția dintre cumpărător – un domn elegant, în vârstă – și vânzătoare este verosimilă, însă din momentul când apare întrebarea în legătură cu nodurile gordiene, aceasta alunecă pe panta ironiei în absurd: „<<Noduri gordiene aveţi? >> (…)/ <<Dar ceva, aşa, mai aparte, nu aveţi?>>/  <<Ba da, cum să nu, avem câteva sortimente în culori/ foarte ţipătoare, e o nebunie să ştiţi>>/  <<Ţipătoare, a nu, nu… mie îmi place liniştea>>. /  <<Nu vă fie teamă, spune vânzătoarea, / sunt prevăzute cu antifoane de ultima oră>>/ <<Ei, atunci… şi cum le daţi, la bucată, la legătură? >>/ (…) <<Noi nu vindem nodurile decât la litru>>/ Cumpărătorul dă din mână împăciuitor>>: /  <<În fine… daţi-mi doi litri şi o pungă>>.” (p. 20-21). Dacă până aici vânzătoarea e numai lapte și miere, încercând prin răspunsurile sale să câștige bunăvoința cumpărătorului, atunci când acesta o atenționează să nu-l mai ciupească la cântar, ca data trecută, femeia devine isterică și cere unui agent de poliție, aflat prin ăpreajmă, să-l pună la punct pe recalcitrant: „<<Vă rog să luaţi măsuri, altfel o să mi se pună un nod în gât, / şi o să fie cumplit pentru toţi! >>.” (p. 22). Felul cum vorbește și acționează omul legii e specific milițianului epocii de aur (cf. p. 22). Finalul este unul deschis: urmează un alt client elegant și în vârstă, alt sergent care își face rondul în dreptul chioșcului, și comedia poate continua la nesfârșit.

A doua creație, de care aminteam, – năprasnica fobie a lui Policarp Resteu – relevă felul cum se va contamina un funcționar de la căile ferate, care asculta disertația crainicului despre microbi. Accidentat în baie, în timp ce „vâna” muște, care ar fi fost purtătoare de microbi, protagonistul ajuns la o circă sanitară se vede nevoit să se răstească la felceriță: „Să nu puneţi mâna pe mine până nu vă dezinfectaţi, / acum, în faţa mea, / toţi sunteţi îmbibaţi de microbi>>, continuă amploiatul, / îmbrâncind-o pe biata fată…” (p. 31). Isteric se comportă și în dialogul cu chelnerul din restaurantul în care intrase, spre a-și potoli foamea: „Eroul nostru îi împinse cât colo mâinile de pe faţa/ de masă, ţipând furios: / <<Pleacă du-te şi te spală-te imediat, altfel/ nu-ţi permit să mă serveşti! >>” (p. 31, 32). Contaminarea e atât de puternică, încât protagonistul e afectat și în plan oniric: „Visase şi se făcea că microbii, care în visul lui luaseră/ forme de monştri hidoşi, imenşi, / dansau în jurul lui cântând: / <<Eu sunt virusul dizenteriei şi am să-ţi fac praf/ şi pulbere intestinele>> / <<Eu, al hepatitei şi am să-ţi distrug ficatul! >>” (p. 33). Obsesia atinge proporții paroxistice: „Terminând cu vasele din bucătărie, / veni rândul lenjeriei şi al hainelor. / Goli şifonierul, sertarele toate, trase carpetele/ de pe pereţi, adună covoarele de pe duşumea/ şi, dezbrăcându-se până la piele, cum l-a făcut mă-sa, / grămădi totul în mijlocul casei. / Dădu drumul la robinete şi începu să arunce sodă/ şi apă fiartă peste tot acest talmeş-balmeş textil. / Spărgând turbata noapte. / zorile îl găsiră pe neobositul Policarp/ mutând, spălând, frecând,…” (p. 33-34). Punctul culminant al fobiei protagonistului este atins în momentul când urcat în salvare, vecinii care au sunat să-l ia văd cum acesta se apucă să frece de zor geamul mașinii, cu o cârpă. (cf. p. 34). Atunci când abordează lumea rurală, ironia uzitată amintește despiritul nastratinesc al țăranilor  din seria La lilieci a lui Marin Sorescu. Aspectul acesta transpare din  povestea celestului zbor al lui Ion Lasămăverde și al nepotului său, Iarel. Ca și la Marin Sorescu în volumul amintit, umanitatea rurală a lui Ion Iancu Vale este prezentată de un regizor discret, lăsând cititorului spectator impresia că această lume pestriță se prezintă singură. Spontaneitatea vorbirii şi faptul că spectacolul se desfăşoară sub ochii cititorului sunt încă o trăsătură a spiritului nastratinesc. Comportamentul deviant al unor personaje, cu apucături sau hobbi-uri ciudate, contrastează cu normalitatea. Ceea ce este „normal” pentru ele e anormal pentru cititorii-spectatori. De aceea, putem situa asemenea personaje în galeria celor cu spirit nastratinesc, ele luând aparenţa drept esenţă. De aici şi rizibilul situaţiilor. Tonul narativ îi permite autorului realizarea unor situații ilare, paradoxale și absurde. Spre pildă, o bizarerie – semnalată de nepotul defunctului celor de la priveghi – anticipează aventurile ieșite din comun, de care vor avea parte, acestea nefiind decât secvențe ale unui teatru în absurd: „În casă toţi tresăriră speriaţi/ când Iarel zise că unchiul mănâncă florile./ Priviră mortul cu ochii holbaţi şi văzură cum buzele/ lui Ion se închid peste codiţa unei flori de lămâiţă şi/ atunci îşi dădură seama că buchetul de flori/ de pe pieptul lui se cam micşorase./ Cu ochii înceţoşaţi de fumul usturător al lumânărilor/ gândiră că au cine ştie ce vedenii…” (p. 45-46). Din momentul când convoiul mortuar pătrunde în curtea bisericii, un cârd de cerbi năvălește dinspre cimitir și se îndreaptă spre pădurea ce înconjura satul. Ei sunt „vestitorii” trezirii lui Ion din somnul lui de piatră: „Ion Lasămăverde „deranjat” din somnul lui de piatră/ se ridică în capul oaselor şi striga tare/ ia biciul Iarel şi mână boii să zburăm, / iar voi fraţilor aşteptaţi-mă acasă că mă întorc să prăznuim.” (p. 48). După o lungă așteptare, cei adunați la praznic, după dorința protagonistului, se trezesc cu carul mortuar și spre dezamăgirea lor, în loc să le povestească despre aventura sa celestă, Ion vrea să se veselească: „Însă, chiar atunci, în strigătele de bucurie/ ale mesenilor, carul poposi lin în faţa porţii. / Din el sări Ion mai viu ca oricând, / intră în curte şi se aşeză pe scaunul pregătit / îndemnând să se toarne băutură şi să se aducă mâncare./  (…) Cei prezenţi începură să bea şi să mănânce în tăcere/ aşteptând ca „zburătorii” să înceapă să povestească. / Ion însă le strigă să fie mai veseli, / că doar e vorba şi de o înviere, nu doar de o înmormântare…” (p. 49). În acordurile de vioară a lui Ghiță Șapteluni, sunt prezentați prietenii cei mai buni ai mortului/ înviatului, fiecare având o anecdotă năstrușnică (Viță Măgădău, Bică Belea,

DESPĂRȚIREA DE TRECUT, PRIN ÎNȚELEGEREA LUI

cronică literară de

Const. MIU

Noua carte semnată de scriitorul vrâncean, Gh. A. Neagu, – Măgarul din fântână (Editura StudiS, Iași, 2020) – este o scriere cu tâlc, încriptat chiar în titlu, a cărui semnificație este explicată de tatăl protagonistului, spre a-i fi drept pildă: „Viața va arunca și peste tine cu pământul și bolovanii greutăților de tot felul. Iar secretul pentru a ieși din fântâna secată (așa cum a făcut măgarul din povestirea tatălui – n. n.) este să bătătorești pământul și să-l folosești pentru a urca încă un pas! (…) Fiecare dintre greutățile noastre este, de fapt, o ocazie pentru a putea să mai facem un pas înainte. Dacă nu ne dăm bătuți, putem ieși chiar și din cele mai profunde adâncuri.” (p. 216).

Personajul cărții în discuție – Paul Dăscălescu – este un rezoner (cf. fr. raisonneur), un personaj care vede, ascultă, compară, reflectează, se revoltă și acționează într-o lume pestriță: de la ospătari și mandatari, până la ingineri, profesori universitari și scriitori, ba chiar și turnători, precum și securiști oneroși – oameni cu mentalități deferite, în perioada României socialiste, pe care autorul a cunoscut-o.

Până la un punct, cartea are aspect de roman polițist. Paul va fi chemat la poliție, să dea declarație în legătură cu o crimă, al cărei presupus autor îl văzuse la un restaurant din București, stând la masă cu victima. Pentru că ofițerului de la criminalistică nu i-a plăcut ceea ce a declarat tânărul, acesta e reținut într-o celulă, câteva zile și nopți. Va fi eliberat, la intervenția amicului său, Stan Pisică, – individ care, ca informator, era un apropiat al securității. Dintr-o discuție mai aprinsă, Paul află că protectorul său și un coleg de cenaclu, frecventat de protagonist, ca să nu lucreze în mină au preferat să devină „oamenii” securității: „–  Da, amărâtul ăla, am fost recrutați amândoi! Așa am scăpat de mină. Te-ai întrebat vreodată din ce bani trăiește ăla sau de ce eu tai frunză la câini, la fabrica de calculatoare?” (p. 134).

Peste câțiva ani, când Paul Dăscălescu se va transfera la sucursala unui Institut de cercetări („care se ocupa, printre altele, și de terenurile degradate” – precizează autorul), la Focșani, același Stan Pisică se laudă că datorită lui i s-a repartizat un apartament în centrul orașului, i s-a pus telefon și i s-au dat două butelii – obiecte de lux – în vremurile acelea. Când află că în schimbul acestor facilități ar trebui să accepte colaborarea cu securitatea, Paul refuză categoric: „- Uite, prietene, eu nu mă vând pentru o butelie! (…) eu nu vreau să ajung coleg de turnătorie cu alde ăștia.  Îmi ajunge că trebuie să-l suport la cenaclu (referirea se face în primul rând la Gogu Martac – n. n.). Și, mai nou, am dat peste el chiar aici. E bibliotecar acum, a fost promovat. Și se dă rotund (referirea se face în primul rând la Gogu Martac – n. n.).că e scriitor de succes, venit din capitală.” (p. 213, 214).

Discuția pretinsului „scriitor de succes” – Gogu Martac, avută cu „neobositul” său protector – Stan Pisică – înainte de așa-zisa promovare a aceluia, este de-a dreptul ilară: „– Ce faci bă, tâmpitule! Era Stan Pisică. –  Bine, îngăimă Martac. – Păi, cred și eu. După ce ți-ai potolit mădularul, faci bine, pe mă-ta. Ți-am dat casă, butelie, serviciu, și tu… – Eu, ce? Nu mi-am făcut datoria? – Mă, tâmpitule, noi când te-am recrutat, n-am crezut că o să te apuci să călărești minore! N-ai nevastă? – E borțoasă de șapte luni și doarme cu spatele la mine. De furie, mă descarc pe frecatul linoleumului din hol și din baie. – Descarcă-te-n poezie, dobitocule!” (p. 203).

În noua carte semnată de Gh. A. Neagu, găsim o serie de aspecte, pe care le socotim a fi autobiografice, cunocând CV-ul autorului. Spre pildă, viața de cenaclist a lui Paul Dăscălescu, autor de poezii și proze, vizita la Casa Memorială a lui Al. Vlahuță, de la Dragosloveni (în apropiere de comuna Popești, jud. Vrancea), unde îi cunoaște pe critici literari  Al. Piru și Laurențiu Ulici, Leon Kalustian (cf. CV-ul lui Gh. A. Neagu – coordonator al Festivalului Salonul Literar Dragosloveni), cu ocazia agapei literare organizate de directorul Institutului de Cercetări Sillvice (instituție la care autorul a lucrat ca proiectant – n. n.), protagonistul se întreține cu unul dintre invitați – poetul Gheorghe Pituț – și le face cadou revista Silva (cf. CV-ul lui Gh. Neagu – fondator al revistei Silva, din București), încât putem conchide că protagonistul acestui op este alter ego-ul autorului, Gh. A. Neagu.

În noul roman al lui Gh. A. Neagu, există două destine paralele, similare până la un anumit punct: cel al tatălui – Dinu – și cel al fiului – Paul Dăscălescu. Dacă tatăl refuză cu înverșunare să devină membru al partidului unic – PCR –, fiul  – așa cum am arătat deja – se încăpățânează să ajungă turnător. În privința tatălui, discuția acestuia cu directorul stațiunii zootehnice de la Secuieni (unde bătrânul lucra), care încearcă să-l convingă să se înscrie în partid, are accente umoristice, dincolo de adevărul crud și dureros al motivației refuzului bătrânului Dăscălescu: „Au ajuns membri de partid tot felul de tiriplici. Și tu, care ești un om de onoare, nu vrei? – Ce să vreau, să mă fac frate cu ăștia de mi-au luat pământul părinților mei? Să se bată pe burtă cu mine? Ăia, de m-au pus să răstorn pietre de var la fabrica de zahăr, unde, din când în când, se mai strivea un om între fălcile mastodontului? (…) –  Și eu, ce să fac? Anul ăsta trebuie să fac o duzină de comuniști! – Păi, zii așa, îți dau vreo câțiva din măcelarii de la cai, care au ajuns să cam frece menta și nu-și permit un refuz. Mai îți dau câțiva porcari și ai mai mult de jumătate din planul la achiziții realizat! Îi zise Dinu, râzând. Directorul râse și el: achiziții, ai? – Păi, ce mama naibii altceva? Ca să nu zici că-i faci cu arcanul, nu se mai poartă!” (p. 163).

Prin intermediul personajului rezoner – Paul Dăscălescu –, cititorul se poate familiariza cu tarele unei lumi apuse, dar care nu trebuie dată uitării. Pentru că te poți despărți de trecut, nu negându-l, ci înțelegându-l!

MĂRTURISITOR AL ULTIMULUI POET DAC

Prof. Dr. Const. MIU

 

Structuartă în 16 capitole, cartea domnului Gh. Postenicu – Ultimul poet dac (Editura Europress, București, 2013) – aduce în prim plan pentru cititori, ca și pentru istoricii literari creația lui Ion Gheorghe – un poet împătimit iubitor al civilizației geto-face.

În capitolul Întâietatea estetică a lui Ion Gheorghe, autorul cărții în discuție consideră că se poate vorbi de trei etape ale creației poetului născut în comuna Florica, județul Buzău: „Cea dintâi aparține pâinii, rândunelelor, ierbii și ființelor năzdrăvane. Începe în 1957 (Pâine și sare) și se încheie 11 ani mai târziu (Vine iarba), fiind urmată de perioada obârșiei și a începutului absolut, deschisă de Cavalerul trac (1969) și încheiată cu Dacia Feniks (1978). Ultima etapă, scripturală și parabolică este ilustrată de Cenușile (1980) și se încheie cu reeditarea Elegiilor politice (2002).” (p. 10).

Într-un studiu, publicat în revista România literară (nr. 19/ 1989, p. 5), arătam că în cazul creației poetice a lui Ion Gheorghe, coordonatele în jurul cărora poetul glosează sunt universul rural, precum și mitologia și arheologia, subsumate istoriei. Satul lui Ion Gheorghe reprezintă matca din care pleacă și-n care va reveni eul poetic, aidoma lui Anteu, spre a-și reîmprospăta izvoarele liricului. În acest spațiu sacru, care conservă un mod de a fi propriu, având o curgere a timpului de natură subiectivă, prezența țăranului – un uriaș Pan – literară(nr. 19/ 1989, p. 5)se face simțită de la „bubuitul primului grăunte”, până la frământarea aluatului de pâine. Lirica lui Ion Gheorghe cuprinde o seamă de volume, ca de pildă Cavalerul trac, Megalitice, Dacia Feniks, Cenușile, Scripturile și Condica în versuri, așezate sub semnul vârstelor originare, relevându-se în felul acesta vechimea, continuitatea și statornicia etniei românești în spațiul carpato-danubiano-pontic.

Referindu-se la Megalitice cronicarul opinează: „Volumul care ilustrează cel mai bine programul estetic [al lui Ion Gheorghe – n.n.] este Megalitice, o carte a genezei, întărind temele din Mai mult ca plânsul și Cavalerul trac, prin 26 de alegorii și descântece.” (p. 26). Concluzia referitoare la sinteza românismului, detectabilă în volumele Cavalerul trac și Megalitice pe care o notează domnul Postelnicu este următoarea: „Ciclul mitologic format din Cavalerul trac și Megalitice întărea viziunea cosmocratică și propunea umanitatea rurală cu vechimea și puritatea civilizației sale, ca singurul legatar al vârstei mitice, matcă a românismului.” (p. 29). Despre „poemul didactic” Dacia Feniks, cronicarul notează la pagina 31:  „…de data aceasta a urmărit  <<veridicitatea de spirit și de literă a textelor ce le-a cercetat >>.”

Un capitol aparte al cărții sale, domnul Postelnicu îl rezervă pentru volumul Cavalerul trac: „Cu volumul Cavalerul trac (1969), poetul Ion Gheorghe extinde tematica literară la mitologia păgână a Traciei (…) Cavalerul trac este un lung poem structurat în 20 de episoade.” (p. 45, 49). Analizând „sufletul omului trac” (sintagma aparține poetului – n.n.), Gh. Postelnicu urmărește felul de a fi al lui Manimazos – eroul civilizator al tracilor. Logodindu-se cu „fata logosului”, tânărul înzestrat cu puteri demiurgice, se închină țărânei, iar seara, ca să primească binecuvântarea, își va pune sub căpătâi „un bob de țărnă”.

Noutatea studiului domnului Gheorghe Postelnicu rezidă în faptul că sesizează legătura între studiile teoretice despre civilizația geto-dacă și creația poetică a lui Ion Gheorghe: „Este meritul lui Ion Gheorghe că a depășit momentul istoric în care afirmarea spiritului național devenise politică literară și a recuperat prin muncă tenace mituri și legende, dându-le substanța rafinată a poeziei (…) Ion Gheorghe a confirmat în studiile sale teoretice viabilitatea și unitatea lumii geto-dace, pentru că i-a pătruns tainele.” (p. 56-57).

Cu acribia-i caracteristică, domnul Postelnicu aduce în discuție volumul Cenușile, „…operă cu pronunțat caracter didactic explicit. Volumul cuprinde 67 de piese care comentează <<pe cont propriu>> inventarul mormintelor dacice și carpice descrise în trei cărți de sinteză, apaținând lui D. Protase (…) Poemele au un voit început de proces-verbal…” (p. 58).

În capitolul Poezia jocului de cuvinte, Gh. Postelnicu sesizează predispoziția lui Ion Gheorghe pentru ludic, ilustrative fiind volumele Joaca jocului Și mai joaca jocului, având în comun – aidoma lui Arghezi – invenția verbală, „amestecul de inocență și insolit cu sonorități onomatopeice.” (p. 137).

Pentru faptul că majoritatea volumelor de versuri ale lui Ion Gheorghe au în centrul lor destinul țăranului, poetul însuși recunoscându-și obârșia („Țăran și eu, trăgând în piept toată istoria nisipoasă”), Gh. Postelnicu ajunge la concluzia îndreptățită că „Niciunui scriitor contemporan nu i se potrivește mai bine decât lui Ion Gheorghe formula estetică folosită pentru George Coșbuc, aceea de poet al țărănimii, deoarece amândoi sunt suflet din sufletul neamului, cântându-i bucuiria și-amarul.” (p. 151).

Pentru toate aceste aspecte evidențiate în cartea sa, Gheorghe Postelnicu s-a dovedit a fi mărturisitorul poeticii ultimului poet dac – Ion Gheorghe.

FLOARE DALBĂ

Const. MIU

 

Dimineața, ești o fetiță,

În păr și la gât, cu fundiță;

La prânz, ești – iată – iubită,

Înger cu ochi de ispită!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Amiaza, te strigă: Femeie,

Ajuns-ai în Calea Lactee!

Pe seară, ești bunicuța

Toți nepoțiii ce-și dă huța.

 

 

 

 

 

 

 

Că ești o copilă sau nu;

Soție sau mamă, o, tu,

În glastra din suflet să crești –

FLOARE DALBĂ, tu te numești!

8 martie 2020

Primul meu autograf de la Marin SORESCU

Prof. Dr. Const. MIU

 

Ar fi împlinit anul acesta 84 de ani, pe 29 februarie…

Pe Marin Sorescu l-am cunoscut la Brașov, în decembrie 1987, la Serbările revistei Astra, organizate de redactorii acestei publicații, care îl aveau ca șef pe Daniel Drăgan. De câțiva ani, redacția revistei inițiase un concurs de receptare a poeziei contemporane și publicau în fiecare lună câte o poezie, invitând cititorii să trimită pe adresa redacției comentariul respectiv. Acestea erau trimise criticului Laurențiu Ulici, care propunea spre publicare cele mai bune – în număr de trei (din cauza limitei de spațiu editorial). La sfârșit de an, participau la un colocviu de critică literară cei care au fost publicați în timpul anului calendaristic. Redacția revistei Astra trimitea câte o invitație participanților, cu mențiunea că pentru faza finală – POETUL COMENTAT – participa ca invitat special și autorul respectiv.

Din 1986, până în 1989, am participat la toate colocviile finale. Când am primit invitația pentru luna decembrie 1987, m-am bucurat că voi avea ocazia să îl văd pe renumitul scriitor Marin Sorescu! Întîlnirea și discuția cu maestrul, avea să-mi marcheze destinul de critic literar!

În vara lui 1987, Marin Sorescu publicase volumul de versuri Apă vie, apă moartă și m-am gândit la un eseu, abordând poeziile din volumul menționat, prin prisma miturilor biblice și laice. Colocviul s-a desfășurat în aula Colegiului Național Andrei Șaguna, din Brașov. Fiecare participant la faza finală a citit materialul pregătit. Am făcut-o și eu, sub privirile iscoditoare ale lui Sorescu, așa cum avea să-mi spună soția, care asistase și ea la acest eveniment…

La masa festivă, de la restaurantul Cetate, lumea se înghesuia să ia autografe de la maestru. Masa la care stătea, era vis a vis de cea la care eram eu. La un moment dat, m-a fixat cu privirea. Observând acest aspect, soția m-a îndemnat să merg să iau și eu autograf. Din păcate, nu luasem niciun volum la Brașov și îmi părea nespus de rău. Dar, la insistențele soției, mi-am luat inima în dinți și apropiindu-mă de Marin Sorescu, m-am recomandat și l-am rugat să îmi dea un autograf pe carnețelul meu cu adrese și notițe. După ce mi-a înmânat carnețelul, Sorescu mi-a spus:

– Să știi că mi-a plăcut cum ai abordat noul meu volum de versuri. Să-mi trimiți eseul la Ramuri (revista apărea Craiova și îl avea redactor-șef pe maestru – nota mea).

– Maestre, vă rog să-mi dați adresa revistei, ca să vă pot trimite eseul, prin poștă.

– De unde ești? m-a întrebat Sorescu, părând că nu e atent la rugămintea mea.

– Dintr-un oraș, la 40 de km de Constanța. Medgidia e orașul unde locuiesc.

– Las’ că te duci tu frumușel la Constanța și iei revista. Bănuiesc că Ramuri  nu vine la voi la chioșcurile de ziare…

La întoarcerea acasă, i-am scris lui Sorescu, vorbiondu-i pe larg despre activitatea mea publicistică, precizând revistele la care publicasem până atunci cronici și eseuri. Am trimis și eseul solicitat. La câteva luni, în martie, mi-a fost publicat eseul, iar din aprilie deveneam colaborator al revistei. Așa a început colaborarea cu Marin Sorescu, cel care , de câte ori avea prilejul, mă recomanda și la alte reviste literare, pentru colaborare cu eseuri.

Dumnezeu să-i dea Lumină veșnică, întru dreapta slujire a literaturii române și pe tărâmul îngerilor!

S. În semn de recunoștință și prețuire a tot ceea ce a făcut pentru Mine Marin Sorescu, pe tărâm literar, în 2006, am publicat la Editura Cellina din Craiova volumul Publicistica lui Marin Sorescu.