MOŞTENIRE LEXICALĂ – 3

de Prof. Dr. Const. MIU 

CUVINTE

pentru care pledăm a proveni din geto-dacă

(tabel preluat, cu unele amendamente, din revista Dacia magazin; articol semnat de Mioara Căluşiţă-ALECU)

(Abrevieri: D – dac, E – etrusc, G – grec, L – latin, DEX – Dicţionarul explicativ al limbii române)

1. Cuvântul apă este considerat de lingvişti că descinde din latinul aqua,-ae. În limba sanscrită îi corespunde ap, apas. În Avesta, celebra carte persană a lui Zarathustra, descântecul de purificare a apei începe: apo… Nicolae Densuşianu cita vechi denumiri de ape sau localităţi cu rădăcina ap, ca Apamari din Mesopotania, lângă Eufrat. Un râu în Dacia, poate Caraş, este citat în scrieri Apos, Appion. Şi în limba indo-europeană reconstituită există rădăcina ap pentru apă. Nu este probabil ca dacii să fi adoptat denumirea aqua de la romani şi să o fi transformat tocmai în forma mai veche apă, mai ales că litera p se pronunţă mai greu decât qu. Rezultă că apă este un cuvânt vechi, moştenit de la autohtoni. 

 2. Arestai (D) = arrest (german) = arresto (italian) = pus sub arest, a aresta. A aresta este compus din cuvintele dace Ares şi sta, adică a sta sub puterea lui Ares, zeul războiului. Cuvântul sta apare cu forma stai în cuvintele dace schistai (pustnici) şi polistai (călugări), desemnând pe oamenii sfinţi care stau separat, respectiv în comunitate.

3. Ardeal este un cuvânt vechi strămoşesc. N. Densuşianu evidenţia un personaj antic – Ardalos, care ar fi putut însemna ardeleanu. N. Drăganu cita un număr impresionant de toponime din întreg cuprinsul ţării, care încep cu rădăcina ard. N. Miulescu făcea legătura cu toponime din alte părţi ale Europei, ca Munţii Ardeni.

Ardealul ar ilustra ar- o întindere sau ard- înălţimea unui deal.

Berinde şi Lugojan îl legau de sanscritul ardha, care înseamnă cealaltă parte, mijloc, adică ţinutul central.

Şi totuşi mai sunt persoane care nu sunt convinse că Erdely este maghiarizarea cuvântului Ardeal! 

4. Boer (D) = boer (danez) = stăpân, boier. Cuvântul dac boer se regăseşte în numele Boerebistes (Burebista). Acest cuvânt compus înseamnă stăpânul Ebistes. Cuvântul danez boer înseamnă fermier, stăpân al pământului. Păstrarea acestui cuvânt confirmă influenţa dacă asupra danilor stabiliţi în Danemarca, numită Dachia în Evul mediu.

5. Brad, abies, sapinus în latină, nu are cuvânt înrudit nici în slavă, dar are în albaneză – bredh. În limba sanscrită, brhat (pronunţă brihat) înseamnă mare. Brad are cuvinte înrudite în limba română ca brădet, brăduţ, brădişor şi intră într-un număr impresionant de toponime.

Bradul din inima codrului – frate cu românul – este simbolul care întovărăşeşte sufletul acestuia la unirea prin căsătorie, la despărţirea prin moarte, dar mai ales la sărbătoarea Crăciunului. 

Suntem îndreptăţiţi să credem că numele bradului este o moştenire geto-dacă.

6. Ceată reprezintã un grup de oameni adunaţi pentru un scop comun. Dicţionarele îl pun în legătură cu ceta din vechea slavã, dar care nu are corespondent înrudit în rusã. În limba sanscritã, cata (pronunţã ciatha cu ci aspirat) indicã şi o reuniune, un ansamblu de oameni. Cuvântul este moştenire geto-dacã, cum îl

atestã ceto şi ceteo de pe plăcuţele de plumb nr. 25 şi 9.

7. Cel (D) = cel (E) = zeitate chtonică. La daci, cel avea o conotaţie sacră, de pildă în: cel de pe comori, iar în limba actuală avem superlativul stilistic cel mai cel. Acel avea sensul de al lui Cel, fiind posibil ca Cel să fi fost la daci divinitate maternă, ca şi la etrusci. Celu era la etrusci un titlu de preot, probabil corespondentul cuvântului dac acel. Pe o plăcuţă etruscă din sec V î. C., găsită la Populonia, este reprezentat zeul războiului, Laran, luptându-se împotriva lui Celsclan (clan = fiu), giganticul fiu al zeiţei Cel, a pământului. Celius (celi) în limba etruscă înseamnă luna septembrie (vezi Testimonia Linguae Etruscae). Luna recoltei era numită după zeiţa chtonică, Cel.

8. Cer este considerat de lingvişti că provine din latin: caelum,-i. În limba română, morfemul cer este o rădăcină prolifică şi apare în variante ca: cear, cer, cior, ciur… Ea indică pe cel ce se mişcă, (pentru că cei vechi vedeau că cerul se mişcă), precum şi în cuvintele cioară, ciur, picior… Această rădăcină arată locul prin care se face mişcarea – loc de trecere – în cerdac,… sau mişcare, agitaţie în ceartă, cercetare, cert…Sunetul r se pronunţă mai greu decât l, ca atare, pare nepotrivit ca de la l să se fi trecut la r (caelum > cer – n. n.). Ovidiu era impresionat de frecvenţa mare a lui r în limba geto-dacilor. La ea se referea prin expresii: vox fera, vox ferina, barbara verba, murmur, in ore.

În limba sanscrită, car (pronunţat car), indică pe cel care se mişcă. Este probabil că exemplele date de lingvişti, în care cer sugerează negru, au apărut când obiecte mişcătoare negre, ca cioara de pildă, au făcut să i se asocieze în unele cuvinte rădăcinii cer şi culoarii negre. Înţelesul de negru posibil să fi fost adoptat, în română, sub influenţa limbilor slave, în cuvinte ca cerneală, cernit…

Faptul că toponimul Cerna apare în vechile scrieri: Dierna, Tierna, Statia Tsiernensi, colonia Zernensis, Zerne, ridică problema unei pronunţii diferite a lui ce în latină faţă de limba geto-dacilor, dar nu contestă moştenirea toponimelor analizate şi semanticii lor din limba strămoşilor noştri.

În concluzie, cuvintele: cer, a cerceta, cerdac, cioară, picior… au o probabilitate mare de a fi moştenite de la autohtoni.

Cum cererile se adresau cerului, este probabil că vorba cer a generat verbele a cere şi a cerşi. Ipoteza lingviştilor că a cere provine din verbul latin quaerere este puţin probabilă.

9. A coase ar putea proveni dintr-un latin consuere. Interesant este participiul cusută, deoarece în sanscrită, sūtra înseamnă fir, prin urmare, cu sută ar fi însemnat cu fir. Sūtra -suta se recunoaşte şi în cuvântul vechi sutană.

10. Criş (D) = chrysos (G) = aur. Din apele Crişurilor (= auritelor), care izvorăsc din munţii apuseni, era extras aurul, prin spălarea nisipului in băi. Cuvântul dac este rădăcină a cuvântului grecesc corespunzător, format prin adăugarea sufixului –os..

11. Crişan = aurar. Acest cuvânt, păstrat ca nume până azi, dovedeşte continuitatea prezenţei dace pe aceste meleaguri.

12. Curând înseamnă grabnic, iute. Analiza acestui adverb, după indicaţiile din Dicţionarul enciclopedic de A. Candrea, vădeşte sârguinţa lingviştilor de a găsi pentru fiece cuvânt românesc, un altul într-o limbă din care ar fi putut fi adoptat. Astfel, curând ar proveni din latinul currendum, cuvânt care nu există în dicţionarul latin de Ion Nădejde şi Alina Nădejde-Gesticone, iar rând din vechiul slav redu, care ar fi devenit ряд în rusă.

Curând este un cuvânt vechi autohton, care îşi arată logica după care a fost creat ca şi cuminte (cu + minte), a cuprinde, (cu + prinde), iar rând este înrudit cu a rândui, rânduială, a orândui.

Pe plăcuţa de plumb nr. 115 este scris zacio ron, care ar putea fi interpretat zece rânduri.

În limba franceză există cuvântul ronde (inspecţia unei patrule).

Toate acestea dovedesc că rând a evoluat dintr-o rădăcină veche ce a generat cuvinte înrudite într-o largă arie europeană.

13. Deva este capitala judeţului Hunedoara. Numele acestui oraş are cuvinte înrudite în latină dives,-itis însemnând strălucitor, bogat şi diva – zeiţă. În limba sanscrită deva înseamnă strălucitor, divin şi este identic cu numele acestei aşezări din apropierea Sarmisegetusei. Probabil că acest nume este o moştenire geto-dacă.

14. Gelu (D) = gela (G) = rege. Cuvântul dac gelu, cu semnificaţia de rege, apare în numele Gelula – locţiitorul lui Decebal, iar mai târziu ca nume al voievodului Gelu, pomenit de unguri ca Gyla. Gheorghe Muşu menţionează cuvântul suangela, utilizat de Stephanus Byzantius cu sensul de mormântul (groapa) regelui.

15. Gând înseamnă cogitatio în latinã, думал în rusã, gond în maghiarã… În românã este înrudit cu a gândi, gândire, gânditor, a se răzgândi (fac parte din aceeaşi familie lexicală)… Cuvintele sanscrite gan (creaturã), avagaceâmi (a concluziona, a gândi, a cunoaşte) şi avagati (cunoştinţã) pledează pentru originea arianã, autohtonã a cuvântului gând.

16. Haita (D) = aita (E) = simbolul lumii morţilor (vezi lup).

17. S-a presupus că jivină este unul adoptat de la slavi şi corespunde în rusă. Existenţa cuvântului jivana – animal viu – în limba sanscrită justifică ipoteza că şi cuvântul jivină ar putea avea rădăcini autohtone.

18. Jurământ (D) = juramentum (L) = jurământ. Acest cuvânt provine din rădăcina dacă jur, însemnând spaţiul în mijlocul căruia se află cineva sau ceva (cf. DEX). Jurământul se făcea numai în prezenţa martorilor din juriu. În latină nu există cuvânt analog rădăcinii jur, nici corespondent pentru juriu. Cuvântul latin juramentum este  împrumutat din limba dacă.

19. Lingură (D) = lingula (L) = lingură. Acest cuvânt credem că este compus din cuvintele dace ling şi gură, desemnând un obiect care se linge în gură. Cuvântul latin, nu mai păstrează o formă compusă şi este în mod evident preluat din limba dacă.

 20. Lup/ lupu (D) – lup/ lupu (E) Probabil că lupul reprezenta la daci pe zeul morţii, echivalentul lui Hades. În etruscă, lup înseamnă a muri, iar lupu înseamnă mort. Putem presupune ca dacă lupu era mortul, atunci haita era lumea morţilor. Aita era, la etrusci, zeul care personifica lumea morţilor. Era reprezentat cu cap de lup, ca şi corespondentul său grec, Hades. Picturile funerare etrusce îl înfăţişează pe zeul morţii purtând capul şi blana unui lup. Pe de altă parte, se ştie că steagul de luptă al dacilor arăta similar şi, probabil, îl reprezenta tot pe zeul morţii. Semnificaţia acestui zeu dac presupunem că era similară cu cea a zeului egiptean Upuaut/ WepwawetOphois (G), zeul cu cap de şacal. Acesta era numit deschizător al drumurilor. Upuaut avea un dublu rol, fiind un zeu al războiului şi al cultului funerar, deschizând drumul atât pentru armatele faraonului cât şi pentru spiritele morţilor.

21. Luptă este un cuvânt reprezentativ pentru geto-daci, înrudit, fără îndoială, cu numele lupului. Această fiară avea putere de simbol pentru ei.

Steagul lor avea cap de lup. Unii istorici antici au asociat chiar numele dacilor cu numele frigian al lupului. Românii au moştenit respect pentru lup. În snoavele care circulau în Franţa cu lupul păcălit de vulpe, la români lupul era înlocuit de urs. În limba sanscrită, rădăcina lup sugerează rupere, distrugere. În latină, luptă se numeşte luctatio,-onis şi luctatus,-us. Rădăcina sanscrită şi înrudirea cuvântului luptă cu lup relevă că vorba românească descinde din rădăcini indo-europene vechi şi în română pt nu a provenit din latinul ct.

22. Plug este un cuvânt care nu are corespondent înrudit în latină, dar are în limbile slave şi baltice. Corespondenţele slave pentru numele unor unelte agricole româneşti a dus la presupunerea că românii, care adoptaseră denumirile latine, s-au retras în munţi şi s-au lăsat de plugărit, în timpul migraţiilor barbare. Ei s-ar fi reapucat după venirea slavilor. Cercetările arheologice infirmă această ipoteză şi dovedesc în realitate continuitatea de vieţuire şi în câmpie. Existenţa cuvântului plug şi în engleză, limbă care nu a suferit influenţe slave, argumentează o ipoteză că acest cuvânt, răspândit pe o arie mare, este moştenit din limba veche comună şi este autohton în limba română.

Iată ce menţionează Paul Lazăr Tonciulescu, în cartea sa -  Ramania – paradisul regăsit (Editura Obiectiv, Craiova, p. 97): „Plug este de origine autohtonă, deoarece niciunul din popoarele migratoare ce ne înconjoară nu a cunoscut agricultura înainte de migrarea lor în spaţiul carpato-balcanic. El ne conduce în mileniul II î. E. N., când săpăturile arheologice atestă folosirea lui în agricultură (v. Bâtca Doamnei situată în marginea vestică a municipiului Piatra Neamţ).  Mai rezultă că vechimea cuvântului este mileniul II î. e. n., deoarece nu există nici un motiv pentru adoptarea altui cuvânt pentru desemnarea acestei unelte agricole.”

23. Mariş (D) = Mariş (E) = zeul fecundităţii şi fertilităţii. Mariş, numele dac al râului Mureş era şi numele zeului etrusc al fecundităţii, reprezentat fie ca un bărbat bărbos, fie ca un tânăr sau chiar ca un grup de nou-născuţi îngrijiţi de Minerva. Valea Mureşului este zona cu terenul cel mai fertil, propice agriculturii, aflată în imediata apropiere a Sarmisegetuzei şi a Devei, principalele centre ale puterii dace.

24. Miel (D) = miel. Acest cuvânt nu are o formă asemănătoare în niciuna din celelalte limbi vorbite vreodată în Europa. Forma latină agnellus, dată în DEX nu poate fi nicidecum la originea cuvântului. Să nu uităm că dacii erau în primul rând păstori şi nu au învăţat această meserie de la romani.

25. Mierlă (D) = merlum (E) = mierlă. Mierla era pasărea morţii, atât la daci, cât şi la etrusci, care o menţionează în Liber Lintaeus, ca fiind cea care ridică sufletul mortului la cer. Rolul funerar al mierlei la daci se deduce din verbul a mierli, cu înţelesul de a muri.

26. Mistrie este unealta cu care zidarul pune tencuiala. S-a presupus cã are corespondent în neogreacã. Rădăcinile acestui cuvânt indicã mis - misiune tri - transcendere, şi sugerează o legătură cu vechii ktistai (ctitori) şi pleistai (constructori de polisuri), organizaţii geto-trace de tip masonic, în care membrii erau învăţaţi şi se legau să înceapă o nouă viaţă ca iniţiaţi.

27. Moldova. M. Vinereanu emitea ipoteza că Moldova  însemna dava/ dova de pe mal / mol.

Alţii au legat numele Moldovei de mulde – depresiune – care ar fi fost numirea gotã a oraşului Baia.

Moldova este un nume vechi dacic care se recunoaşte şi în Moldau, vechea denumire a Vltavei. Unii istorici susţin existenţa lui dinainte de întemeierea Moldovei ca voievodat.

28. Pită, Pitar nu au cuvinte înrudite în slavã, iar pistor, din latinã, este prea depărtat ca sã fie considerat cuvântul mamã. În limba sanscritã pitr (pronunţat pitri) este tatăl care protejează, adică „dă pitã” copiilor, iar pitarae sunt părinţii care îngrijesc copiii.

Este interesant de observat cum limba evoluează uşurând pronunţia. Astfel, în Ţara Bârsei se spune şi chită, în loc de pitã.

29. A pluti are cuvinte înrudite în românã ca: plută, plutaş, plutitor…, nu are în latinã.

Cuvântul sanscrit plu care înseamnă a înota, a pluti argumentează că verbul românesc este vechi, moştenit de la strămoşii geto-daci.

30. A prii şi prieten sunt cuvinte autohtone, deoarece se încadreazã într-o familie numeroasã de cuvinte româneşti ca: prielnic, priinţã, prietenie, prieteşug… Prefixul pri- sugerează, în românã, apropiere, preferinţã, primul.

În limba sanscritã existã cuvintele înrudite: pri (cu i lung) a se bucura, a se înveseli, a iubipriya  drag, iubit, soţ, amant

Cealaltă alternativã a lui a prii este a opri. Acest cuvânt s-a format din a prii, în antichitate, cu prefixul a scurt (pronunţat între o şi a), când în limba strămoşilor exista, ca în limba sanscrită, acest sunet care ni s-a transmis ca o. Aceasta se întâmpla într-o vreme când strămoşii nu erau în contact cu slavii. Ulterior, sub influenţa latinei, pentru a indica cealaltă alternativă, s-a folosit prefixul a ca în politic şi apolitic.

31. Răspunde (D) = respondere (L) Cuvântul dac este compus din răs (mult) +spun +de (despre) şi înseamnă a spune multe detalii despre un anumit lucru. Cuvântul latin nu este compus, aceasta îneamnă că a fost preluat din altă limbă.

32. Samuş (D) = samos (G) = înalt. Someşul cald şi cel rece izvorăsc din masivul Muntele Mare din Munţii Apuseni. Dacii le numeau Samuş, datorită muntelui înalt (mare) din care izvorau.

33. Sameş (D) = samos (G) = înalt. Sameş era numele unui înalt demnitar, care strângea birurile dintr-un judeţ (zona condusă de un jude). S-a păstrat şi ca nume de persoană: Sameş.

34. Samă (D) = bir. De acolo vine a da samă, cu sensul de a da birul.

35. Samavolnic = volnic (sau vornic) cel care ia sama (birul). Samavolnic şi-a schimbat sensul iniţial de titlu/ funcţie de dregător, luând sensul de abuziv. Cu acest sens, cuvântul a ajuns în limba rusă ca samovolnâi.

36. Samsar (D) = samsar (bulgar) = simsar (turc) = cărăuşcel care transporta sama pe cai – sar. Cuvântul sar, cu sensul de cal a fost folosit şi în Evul mediu, în  saragea = sarica (turc) = călăreţ turc. Cuvântul este compus din sarcal şi agea  -conducător turc.
Existenţa  cuvântului sar în latinescul admissarius – armăsar, dovedeşte că acesta nu este de origine turcă sau bulgară, ci a fost preluat în aceste limbi de la vlahi.

37. Sapa este o unealtã agricolã numitã în latinã tot sappa. Are cuvinte înrudite în românã: a săpa, săpat, săpătură, săpător… şi pe plăcuţele de plumb nr. 117 şi 23 pe sapo şi sap. Acestea argumentează cã sapa este un cuvânt moştenit de la geto-daci. El include morfemul pa care sugerează despărţire, rupere ca şi în cuvintele palancă (unde a pălănci înseamnă, în zona Vrancei a curăţa un loc) , paloş, parte

38. Şi conjuncţia care leagă este, după lingvişti, descendentă din latinescul sic, ce înseamnă aşa. În limba sanscrită, si, şi înseamnă a lega, a ataşa, a înnoda, sens care corespunde semanticii sugerată de morfemul şi în limba română în cuvinte ca a înşira, înşiruire, şir, şirag; cu sensul uşor alterat, este întâlnit în verbul francez déchirer.

Conjuncţia şi este  autohtonă şi nu provine din latinul sic. Acesta, se constată că, în română, corespunde lui sâc, dar fără să se poată preciza gradul de înrudire.

 39. Soare este un cuvânt moştenit din limba geto-dacilor, limbă care a păstrat în cuvintele ei tradiţii indo-europene şi chiar egiptene foarte vechi. Soare conţine silaba regală ra-/ re-, care apare în cultul Soarelui din vechiul Egipt şi în mantra – silabă sfântă evocatoare – a Soarelui şi a focului la yoghinii din India.

Cuvântul românesc răsare arată că Soarele – Ra – sare peste orizont, şi, în adevăr, Soarele apare pe cer printr-o săritură, nu ridicându-se printr-o mişcare continuă deasupra orizontului.

În limba sanscrită este numit sura şi surya, cuvinte care amintesc de numele muntelui Surianul şi de cuvântul arsură, care indică efectul Soarelui.

În limba latină, arsură înseamnă căldură. În Eneida, Eneas evoca un zeu Soranus. În scrierile bizantine, se pomeneşte de unul din sfinţii părinţi, care se numea Soranus, adică purta numele Sfântului Soare. Aceste argumente ne îndreptăţesc să considerăm că vorba soare este autohtonă şi nu descinde din latinul sol, solis, cum au presupus lingviştii.

40. Schistai/ kistai (D) = cei care stau separat, izolaţi, adică pustnici. De la rădăcina schi, cu sensul de separat, provin cuvintele schit şi schismă.

41. Sfoară (D) = sphaira (G) = învârtire, răsucire. De la acest sens, pierdut astăzi, vine expresia a da sfoară în ţară, adică a face turul ţării. Sfoară, cu sensul de fir răsucit, derivă din toarcerea, răsucirea, prin care se face. Acest sens a ajuns în limba neogreacă sub forma sfora. Numai în limba dacă sfoară avea atât sensul de învârtire, răsucire, cât şi de fir răsucit. Acest cuvânt a fost preluat de greci de la daci.

42. Suflet are în limba românã următoarea familie lexicală:  sufletesc, sufleteşte, însufleţit, neînsufleţit, a însufleţi... În latinã înseamnă animus sau spiritus, iar în rusã, душа. Dar existã în alte limbi ariene cuvinte înrudite cu suflu, suflare. Prin urmare,  suflet se încadrează într-o familie de cuvinte autohtone răspândite pe o arie mai largã.

43. Şut (D) = şuti (E) = lăcaş subteran. La etrusci, lângă poarta de intrare în mormânt scria ca şuti sau ta şuti, însemnând acesta este lăcaşul subteran. Cuvintele etrusce pentru mormânt erau thaure şi thaura, iar cuvântul pentru lumea subpământeană era hinth“. Numeroase obiecte mortuare poartă inscripţia şutina, uneori incizată astfel încât obiectul să nu mai poată fi folosit, ca în cazul oglinzilor. Ieşirea din şut a minerilor înseamnă ieşirea din lăcaşul de sub pământ, nu din schimbul de lucru.

În DEX, se consideră că şut provine de la germanul schicht – schimb. În afară de faptul că cele două cuvinte nu seamănă deloc, ne putem întreba oare de ce şut, cu sensul de schimb, nu este folosit decât în minerit?

44. Tămaş (D) = tamas, thamas (G) = ginere. Tamas este un cuvânt prehelenic. Gheorghe Muşu a sugerat originea sa egipteană, de la tham (thâm), cu sensul de legătură.

45. Uşa este o deschidere de formã regulatã în peretele unei clădiri, care asigurã accesul în aceasta. Se presupune cã provine din latinã ostium (uşã) prin intermediul unui presupus cuvânt vulgar ustia. Nu are cuvânt înrudit în slavã. În sanscritã, ûţa  înseamnă şi auroră. În românã existã uşiernic, uşier şi expresii ca: a arăta uşa cuiva, a nu încăpea pe uşă.

Cuvântul uşă este moştenit din geto-dacã. El apare pe plăcuţele de plumb nr. 15, 20, 62, scris usie, usia, usiua.

Poate că plăcuţele au fost executate de oameni diferiţi sau poate scribul a încercat sã aproximeze sunetul ş pentru care nu adoptase un semn diferit de s.

46. Vel (D) = vel (E) = mare, cu sens figurat, ca titlu. Cuvântul dac vel, cu sensul de mare a ajuns să preceadă un titlu sau rang boieresc în Evul mediu, în Moldova şi Valahia (ex. vel logofăt). La etrusci, vel preceda numele inscripţionate pe monumentele funerare. De exemplu, la mormântul aparţinând familiei Saties (sec V î.C.) se află inscripţiile vel saties arnza, care se traduc marele Saties micul Arnth.

47. Zece. Îi corespunde în latinã decem, în sanscritã daçan .  Denumirea getă de pe plăcuţa de plumb nr. 79 este zec(e), iar pe plăcuţa nr. 115 zacio. Chiar dacã acest z de pe plcuţe se pronunţã ca un dz, sunet care se mai auzea în secolul al XIX-lea, inscripţia dovedeşte că acest cuvânt are rădăcini gete şi este autohton.

Lasă un răspuns

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s