Mihai ȘERBAN

DANS CU PAȘI MĂRUNȚI
Într-o seară, parcă ieri,
Într-un loc, dar nu aici,
De departe încă speri,
Tu în brațe să nu-mi pici.
Dintr-o simplă rea privire,
Dintr-un singur zâmbet bun,
Pe moment trăiesc iubire,
Amintiri din nou adun.
Pianul cântă piesa noastră,
Pe fereastră-lună albastră.
Dans din focul tinereții.
O pereche-n scena vieții,
Numai tu ai fost cu mine,
Numai tu nu ai cusur,
Şi din marea în ruine,
Un sărut în valuri fur.
Trec în lumea ta amară,
Trec de mască şi cobor,
Inima din piept să-mi sară,
Pentru o noapte de amor.
Anunțuri

ORA DE IUBIRE

Prof. Dr. Const. MIU

Versurile poetului nostru nepereche ilustrează fidel clipa/ ora de iubire. Pentru eroul liric eminescian ca şi pentru Hyperion, aceasta înseamnă noapte bogată (Sara pe deal), ceasul sfânt (Sonet II – Sunt ani la mijloc), o zi/ o oră (Pe lângă plopii fără soţ), respectiv – o oră de iubireb (Luceafărul).

În Sara pe deal, ultimele două strofe concretizează scenariul erotic, într-un viitor ipotetic: „Ah! În curând satul în vale-amuţeşte;/ Ah! În curând pasu-mi spre tine grăbeşte;/ Lângă salcâm sta-vom noi noaptea întreagă,/ Ore întregi spune-ţi-voi cât îmi eşti dragă.// Ne-om răzima capetele unul de altul/ Şi surâzând vom adormi sub înaltul,/ Vechiul salcâm. – Astfel de noapte bogată,/ Cine pe ea n-ar da viaţa lui toată?” (s.n.).  Să observăm, mai întâi, din versurile citate, registrul verbal (viitorul ipotetic – de care aminteam şi pe care l-am subliniat), acesta punând în lumină un timp al erosului subiectiv, excesiv dilatat. Acesta are drept componentă noaptea întreagă (prin trăire plenară a sentimentelor de iubire şi prin reverie, această sintagmă temporală devine o noapte bogată), iar la rândul ei are ca subdiviziuni (tot de esenţă subiectivă) ore întregi. În al doilea rând, cititorul acestei creaţii să sesizeze că scenariul poveştii imaginare de dragoste se desfăşoară lângă salcâm (mai exact, sub înaltul vechiul salcâm) – metaforă simbol ce ilustrează dublul vegetal pentru eroul liric, dar şi templul sacru al erosului. Aşa se explică prezenţa întrebării retorice din finalul poeziei.

În Sonet II (Sunt ani la mijloc…), ceasul sfânt aparţine trecutului, povestea de iubire fiind rememorată pe un vădit ton melancolic: „Sunt ani la mijloc şi-ncă mulţi vor trece/ Din ceasul sfânt în care ne-ntâlnirăm,/ Dar tot mereu gândesc cum ne iubirăm,/ Minune cu ochi mari şi mână rece.” Invocaţia aflată în poziţie iniţială de vers (din strofa a II-a) este urmarea dorinţei eroului liric de a face zilele trecute să fie azi, cum spune el cu un alt prilej: „O, vină iar! Cuvinte dulci inspiră-mi,/ Privirea ta asupra mea se plece,/ Sub raza ei mă lasă a petrece.” Privirea şi raza ei  au rol vindicativ, căci în ultima strofă a sonetului „bolnavul” mărturiseşte răspicat: „Iar când te văd zâmbind copilăreşte,/ Se stinge-atunci o viaţă de durere.” (s.n.).  

Tot pe un ton melancolic are loc rememorarea scenariului erotic din poezia Pe lângă plopii fără soţ. Amărăciunea neîmplinirii în dragoste a celui însingurat este pusă în evidenţă prin conjunctivul incertitudinii: „De câte ori am aşteptat/ O şoaptă de răspuns!/ O zi din viaţă să-mi fi dat,/ O zi mi-era de-ajuns;// O oră să fi fost amici,/ Să ne iubim cu dor,/ S-ascult de glasul gurii mici,/ O oră şi să mor.”    

Vom înţelege atitudinea fiecărui partener de dialog, din Luceafărul,   faţă de problematica timpului, dacă ne amintim versurile din prologul poemului, unde se poate lesne sesiza că cel care iubeşte cu adevărat este Luceafărul, în timp ce frumoasa fată doar  mimează,  afişând cochetăria specifică  oricărei  femei, ce mizează  pe arta  seducţiei: „Îl vede azi, îl vede mâni,/ Astfel dorinţai gata;/ El iar privind de săptămâni,/ Îi cade dragă fata.” (s.n.).  Să reţinem, din versurile reproduse, mai întâi semantica verbelor „a vedea” şi „a privi”, care definesc preambulul manifestărilor erosului.  Primul verb se repetă şi intră în relaţie cu două adverbe temporale: azimâni – acestea fiind caracteristice timpului profan.  Al doilea verb e la gerunziu şi intră, la rândul lui, în relaţie cu iterativul iar (sugerând astfel o acţiune repetabilă), precum şi cu locuţiunea adverbială de timp de săptămâni.  De observat că versul în care apare această construcţie complexă dă informaţii despre  iubirea contemplativă  specifică sacrului.  Apoi, să se vadă că registrul verbal relevă pentru fiecare din cei doi protagonişti forma specifică de afirmare a erosului. Are dreptate Nichifor Crainic, susţinând că „Luceafărul din cer înţelege greşit invocarea fetei, pe care o ia drept o îndrăgostire erotică.” (Nostalgia Paradisului ,Editura Moldova, Iaşi, 1994, p. 276). Sub aspectul acesta, să se vadă că registrul verbal relevă pentru fiecare din cei doi protagonişti forma specifică de afirmare a erosului. Pentru fată, e vorba de un capriciu, căci ce altceva exprimă verbul „a vedea”, repetat şi intrând în relaţie cu două adverbe ce sugerează  temporalitatea imediată,  circum-scrisă profanului?  Că aşa stau lucrurile o dovedeşte ideea celui de-al doilea vers al strofei citate mai sus, din care decelăm că totul e luat à la légère: „Astfel dorinţa-i gata”. Pentru Luceafăr, erosul presupune contemplaţie îndelungată: „…iar privind de săptămâni”.  La capătul acestei perioade (versul al treilea evidenţiază, printr-un superlativ  stilistic de ordin cantitativ – „de săptămâni”, în care substantivul însoţit de prepoziţie nu mai are înţelesul timpului profan – o acţiune durativă, excesiv dilatată),  abia atunci „Îi cade dragă fata”.

În dialogul său cu Demiurgul – Părintele său duhovnicesc -, Hyperion îşi mărturiseşte păcatul, dar fără a-l conştientiza: „De greul negrei vecinicii,/ Părinte, mă dezleagă/ Şi lăudat pe veci să fii/ Pe-a lumii scară-ntreagă;// O, cere-mi, Doamne, orice preţ;/ Dar dă-mi o altă soarte,/ Căci tu izvor eşti de vieţi/ Şi dătător de moarte;//  Reia-mi al nemuririi nimb/ Şi focul din privire,/ Şi pentru toate dă-mi în schimb/ O oră de iubire…”

Să sesizăm că cererea este formulată sincer şi direct, solicitantul fiind gata să accepte „orice preţ” în schimbul îndeplinirii dorinţei sale, chiar dacă el renunţă la o sumedenie de atribute legate de nemurire, şi asta numai pentru „o oră de iubire”. De remarcat că focul din privire nu e cel al dragostei pentru fata de împărat, ci e de sorginte astrală, cel al cunoaşterii. Renunţând la el, ca şi la nimbul nemuririi, Hyperion doreşte în schimb o oră de iubire, care nu înseamnă timpul fizic pământean, ci acel ceas sfânt, de trăire plenară a sen-timentelor de iubire.

Răspunsul Demiurgului evidenţiază cu pregnanţă rolul Părintelui duhovnicesc, darul discer-nământului: „Dintre toate darurile pe care trebuie să le căutăm şi să le apreciem la Părintele duhovnicesc cel mai de preţ este dreapta socoteală sau discernământul duhovnicesc.” * (s.n.). Ca un adevărat Părinte duhovnicesc, Demiurgul îşi ceartă Fiul, nu dojenindu-l pentru îndrăzneala de a vrea să-şi schimbe  legea (care ar fi însemnat revolta Fiului împotriva Legii instituite de autoritatea Tatălui), ci afişând o ironie înţelegătoare  atât faţă de Hyperion, cât şi faţă de lumea în care acesta dorea să intre: „Tu vrei un om să te socoţi,/ Cu ei să te asemeni?/ Dar piară oamenii cu toţi,/ S-ar naşte iarăşi oameni.// Ei numai doar durează-n vânt/ Deşerte idealuri -/(…) Ei doar au stele cu noroc/ Şi prigoniri de soarte,/ Noi nu avem nici timp nici loc,/ Şi nu cunoaştem moarte.//(…) Iar tu, Hyperion rămâi/ Oriunde ai apune…/ Cere-mi cuvântul meu de-ntâi -/ Să-ţi dau înţelepciune?” Din versurile citate, putem decela scopul atitudinii Părintelui spiritual:  paza minţii Fiului, pentru ca acesta să nu fie robit de patimă, la căderea în păcat. Un profan ar putea considera sfaturile Demiurgului ca fiind o simplă cicăleală. În realitate însă, El urmăreşte să-şi ferească Fiul de a cădea într-un păcat şi mai mare. Părintele duhovnicesc nu urmăreşte altceva decât pregătirea mântuirii Fiului. Căci – se spune în Proverbe, 11:14 – „mântuirea este sfătuire multă”. Cu alte cuvinte, Tatăl Ceresc, înţelegând atitudinea lui Hyperion, acceptă ispitirea de care acesta a avut parte, pentru că ştie că numai aşa Fiul se va smeri: acesta nu poate ajunge la epectază decât după ce va fi căzut în ispită.  Acesta este scopul teologiei necazurilor.

* Pr. Ioan C. Teşu, Teologia necazurilor, Asociaţia creştină Christiana, Bucureşti, 1998, p. 109.

 

CUNOAȘTEREA PSIHOLOGIEI FEMININE ÎN PROZA POEMATICĂ

Const. MIU

A doua frază din Jarul din mare dezvăluie o poetă sensibilă, cu o imaginație debordantă: „Prințesa în rochie vaporoasă, cu volane din ciripit de păsărele și sandale din fire de iarbă.” Așa e transpusă vara pe șevaletul artistic al Adinei Lozinschi – autoarea volumului de proze scurte Jarul din mare (Editura Ex Ponto, Constanța, 2015).

Găsim în prima lucrare ce deschide volumul în discuție pagini de certă proză poematică. Autoarea surprinde, ca într-o filmare cu încetinitorul, imagini în mișcare, înclinația spre notarea detaliilor peisajului marin, la răsăritul soarelui, având ecouri interioare. Trăirea și retrăirea acestui răsărit conferă autoarei statutul de pictor impresionist: „Liniștea nopții îmbrățișată cu întinderea adormită a mării încearcă să descifreze clipele dintâi ale negurilor de lumină. Printre gene, privirea încordată încearcă să treacă dincolo de perdeaua străvezie a orizontului, să ghicească și să capteze silueta de foc, încă invizibilă, dar tot mai aproape. O nerăbdare de copil răsfățat pune stăpânire pe întreaga mea ființă. Nimic nu poate fi mai înălțător și mai fabulos decât jarul care iese din mare întâi ca o timidă dungă fosforescentă, mai apoi, tot mai clar și uluitor de rapid devenind un nobil disc incandescent, plin de îndrăzneală, de un roșu uimitor de ireal și de impunător. ” (p. 11-12). Încercați să memorați această poezie solară, care surprinde în imagini metaforice răsăritul de soare, la mare! Apoi, aflându-vă într-o dimineață la malul mării, veți avea ocazia să vă lămuriți în legătură cu mirajul scrierii Adinei Lozinschi. Să reținem că din fragmentul citat, registrul verbal – indicativul prezeent, în relație cu verbele la conjunctiv – lasă impresia prezenței celei care face descrieriea la și de la fața locului. Ultima frază a fragmentului reprodus are valoarea unui superlativ stilistic, în planul trăirii, al receptării peisajului în mișcare, făcând din acesta unul fabulos, sau – cum spune autoareaa – unul „uimitor de ireal și impunător. „

Legătura între peisajul în mișcare – în speță, răsăritul soarelui din mare – și trăirea vizualizării acestuia este explicit notată: „Primele raze care iau naștere în zori sunt semnele iubirii (…) Adâncul mării nu este altceva decât abisul din suflet. ” (p.12)

Ființă solară, născută, așa cum mărturisește, în luna lui cuptor – autoarea acestei proze poematice se confesează: „Nu-mi dau seama dacă alții au aceleași simțuri ca mine, însă îmi percep sufletul mereu fierbinte. ” (p. 12).

Că e vorba de două imagini total diferite ale soarelui – la răsărit și în miezul zilei –, ne-o spune autoarea, întărindu-ne aprecierile în legătură cu proza poematică ce compune prima scriere: ” dintr-un soare pictural în primele minute ale apariției sale, în miezul zilei deevine focul din înalturi, flama extraordinară, care arde cu fierbințeala sa locuri și vietăți. ” (s. n., p. 13).

Pe coperta a patra a cărții semnate de Adina Lozinschi, poeta Emilia Dabu nota referitor la menirea amintirilor: „Amintirile, oricât de frumoase ar fi, duc uneori la disperări fără sfârșit (…) la întrebări grave, la căutări cerești. ” Proza Dragostea nu are vârstă are ca temă iubirea adoleescentină, neîmplinită, iar ideea fundamentală este aceea că „…deși iubirea există mereu, evine la un moment dat cel mai tiranic și greu de îndurat sentiment. ” (Emilia Dabu, în Prefață, p. 8). De remarcat că în  proza adusă acum în discuție, poeticul este cenzurat de luciditatea celei care e nevoită dintr-o întâmplare (protaagonista găsește pe internet fotografia fostului său iubit, din anii de liceu) să rememoreze o iubire inteerzisă: fataa – din România socialistă – se îndrăgostește de un tânăr gruzin, din fosta Uniune Sovietică, însă cei doi nu-și pot uni sufletele din cauza regimurilor totalitare, ce interziceau asemenea căsătorii.

La olimpiada internațională de limba și literatura rusă, desfășurată la Moscova, tânărul Serioja este ghid pentru protagonista noastră, în timpul peregrinărilor prin oraș: „În parcul acela din Moscova, noi doi ne-am plimbat cu barca. Luciul verde cu inflexiuni sidefii ale apei, lebedele negre grațioase, pe care le vedeam pentru prima dată în viața mea. Atmosfera aceea de calm și liniștee m-a urmărit ca o umbră binefăcătoare și îmi este vie în amintiri.” (p. 81). Enunțurrile cu privire la prima iubire 9care de cele mai multe ori rămâne doar îmbobocită) sunt triste și adevărate: „Prima dragoste (…) rămâne înrădăcinată pentru totdeauna în suflet (…) Nicio iubire ulterioară, nici calitatea de a fi devenit părinți, nimic nu poate să șteargă definitiv amintirile plăcute din tinerețea noastră. ” (p. 80).

Tristă este și Povesste de iubire. După ce reușește s-o convingă de sentimentele sale, pretextând că are nevoie de o femeie sensibilă, receptivă la dorințele sale și care să-i salveze sufletul de singurătate, un bărbat plecat la muncă în Grecia, are cu o femeie divorțată o aventură, „pe teren neutru”, în Bulgaria, petrecându-și concediul cu aceasta, la Varna. Ștefania crede că a găsit în Ianis perechea sufletului: „Nu mai întâlnisem un caracter atât de asemănător cu al meu, un fel d umbră simetrică, proiectată aievea pe un perete imaginar. ” (p. 110).

Și în această scriere găsim câteva pasaje, unde liricul e la el acasă, traducând tectonica sufletului femeii îndrăgostite: „Într-o seară tăcută de toamnă, sufletul îmi este pătruns de fericire, iar inima, ca o superbă crizantemă aurie își deschide grațios petalele. ” (p. 94). La prima întâlnire, la Constanța și Eforie, cei doi admiră marea în zori: „Se vede marea încă adormită. Oricât s-ar zbuciuma seara și noaptea, marea dimineața este liniștită (…) La orizont, se vede din ce în ce mai bine discul incandescent al soarelui. ” (p. 101). Plimbându-se cu alesul inimii, prin imensul parc din orașul bulgăresc, eroinei i se pare la un moment dat că visează, iar peisajul este unul fabulos: „Copaci cu trunchiurile contorsionate târându-se până la pământ ca niște șerpi boa și apoi ridicându-se spre cer, oferă prilejul de a se așeza într-un leagăn sau de a călări un inorog, chiar dacă nu mai ești copil.” (p. 111).

Când Ianis își exprimă regretul sincer de a nu se fi întâlnit când erau mai tineri, Ștefania se mulțumeștee să fie adepta horațianului carpe diem, pe motiv că acum, matură fiind, știe să trăiască fără grabă, feericirea clipei: „Eu una nu aș mai vrea să am 20 de ani. Când ești tânăr, ești mai impulsiv, mai nestatornic și grăbit să termini totul cât mai repede. Abia acum știm să savurăm fiecare clipă, cu mult tact și fără grabă, la cote maxime.”  (p. 112).

Ștefania își vede năruit visul de a-și petrece ziua de naștere în Grecia, alături de iubit, când acesta, cuprins de remușcări, dă înapoi: „- Nu mai putem continua. Varna a fost o greșeală. Am greșit față de amândouă (față de soție și față de amantă – n. n.). Căsnicia îmi e distrusă. ” (p. 116). Cele patru scrisori reproduse în carte (din 14, câte pretinde protagonista a fi trimis) relevă zbuciumul sufletesc al unei femei ce iubește cu patimă. Descoperim aici drama Ștefaniei dezamăgită de cel în care și-a pus toate visele-speranță: „Tăcerea ta este atât de dureroasă pentru mine (…) Mă simt atât de singură (…) Nu mai sunt eu. Sunt umbra unei vieți. Sufăr enorm, și fizic și psihic. Acum gândul la tine mădoare. ” (p. 120). Cascada de ce-urilor relevă un suflet sfâșiat de întrebări fără a putea găsi răspuns: „De ce mă omori? De ce mă calci în picioare? De ce ai distrus ceea ce era mai scump pentru noi – iubirea noastră? (…) DE CE TAACI? De ce? (…) De ce ai ales varianta cea mai proastă a existenței tale? De ce dai cu piciorul fericirii? ” (p. 122, 123).

Chiar dacă volumul Jarul din mare include povești sfâșietoare de iubire și „deși sunt părți dintr-un vitraliu spiritual (și sufletesc mai cu seamă – n. n.), [ele] alcătuiesc împreună un roman aproape biografic.” (Emilia Dabu), cartea Adinei Lozinschi atrage atenția cititorului în privința atentei cunoașteri a psihologiei feminine, confruntate cu stări și situații limită.

poeme semnate de Angi CRISTEA – Craiova

downloadfile

 

 

 

 

 

 

 

 

Verde crud

oho ce sentimente-mi cad

pe coapse sau pe zvelta gleznă
când de lumină mă dezbrac
în sfânta, tăinuita beznă!

se sting pe pielea-mi de sidef
toți îngerii de alb seduși
ehei ce verde crud imberb
îmi înflorește-n corcoduși

roiesc în plete corbi de timp
cu dor de alge si de mare
tresaltă sânii albi perfid
respiră norii aer sare

 

Culori de apă

 

stentul din inima mea împarte cu regina-nopții plăcerea de a respira
el știe când nesomnul mă unge cu vise iar luminatorul cerului
rămâne deschis
la oricare pian degetele amorțesc pe claviatura cu suflete de nichel
dar la orga neacordată din sufletul meu hedonist se cântă
partitura nopților

numai atunci când lumea din tine înflorește emoțiile arborescent
miroase a oglinzi paralele a distanțe trasate sub formă de eșichier
a despărțiri de fum între ape în cascade
liniștea lunii se rostogolește pe scările de pământ
cât nisip și cât netimp ți se lipește de umeri?
mi se suturează rana de albastru/marea acea tumultoasă ca o șampanie /
ai ore să numeri respirația ceasului care îmi pulsează infinitul?

iubirile-albatros survolează/zmeie în culori de apă/
timpanul nopții s-a scurs pe pământ
secunde cu picioare de miriapode
calcă orhideea ce-ți înflorește suav în piept
mai avem emoții de logodit/cer și roșu gleznă și diafan?

 

Alfabet în sepia

nopțile cu unghii pătrate îmi brăzdează amintirea spălată

fără balsam
arunc cu vorbe longiline curbate cum aș arunca ghivece peste cactuși
el îmi așază ordinea pe un scaun șchiop
visele peste dulceața de vișine un pic putrede
atât cât să reconstruim mărirea și decăderea iubirilor
în sepia

alfabetul își strânge epavele din oceanul cu litere stereotipe
aleg un drum mai ca o pradă și îți privesc buzele
cum murmură ave maria cu toții îngerii mei în prăpăstii
dacă soarele are un răsărit hai să pictăm apusul în free style
va tuna indecent pe când ploaia se va dezbrăca de un cer evanescent

nu îți otrăvi pygmalionul poți găsi arsenic într-o iubire
de care se moare
de-a dura de-a v-ați ușor cu dragostea pe niște scări
el scrie eu scriu ele vor subscrie
că între un leu și o pară stă deșertul micului prinț

 

Harul de a mă zidi/Ana lui Manole/

 

casa cu ferestre spre sud a ars
ochii/ pești solitari/ung cerul cu mir
oceane de nori au pătruns în aula singurătății nedemne
unde lașa mea mână cu ferestre zidite pictează
cerul concav ca un uter retrovers
sau numele dintr-un ipocrit alfabet al dezordinilor
sentimentale

s-a stins creasta nopții în negura zilelor de căpătat
împart ultima sticlă de vin cu aroma viei unde
copilăria mea culegea strugurii liniștii
vor rodi butucii destinați focului
strâmbi arși cenușă la poarta imperiului de cuvinte
așezate în ulcioare unse cu mierea albinelor sălbatice

îți va fi sete când cireșul va îngenunchea
implorând graurii să îl prade
câte ape te vor trece/ curățit de păcatul iubirii
de dar
niciodată nu îți vor cânta la fluier doine de înstrăinare

simpla ta nefericire
va umple goluri prin care doar vântul
va sufla sau Dumnezeu / harpa supremă/

 

Dansăm în familie

 

pliezi vise în umbra tavanului solitar
cu migala unei gospodine trupeșe calci cearșafuri mirosind
a haite
mă iubești după o măsurătoare
care nu greșește doar tu greșești
omul din tine scoate colții mușcă marginea lunii
coapsele calde
îngeri amputați se tăvălesc
purtând la gât infamele aripi

jocul de-a un cer și o mare
este ca atunci când pictăm pânze cu tonuri de umbre
eu cu tălpile desculțe în mâinile tale
tu cu funia trecutului legată de gât
simpli tocmai atunci când fluieră trenul
și ai uitat să îți arunci dramul de noroc
în vagoane

miroase a dans în familie
nimeni nu ascultă pe nimeni
el plătește un fan curier până la ușa vecinei
eu deschid cutia milei și număr copacii tăiați
câinii latră surd dragostile tale toate
mă simt ca la carnaval port măștile cu ură
dar zâmbesc larg/apele cresc intre noi
scade lumina nopțile își umflă ego-ul

în piața cu porumbei bătrânul hrănește iluzii
în paltonul ultimei veri înainte de a-și rade barba
un înțelept care scutură butoiul lui Diogene
dacă te iubesc îmi va curge sângele până la Ohrid
voi umple brazda cu silabe sărate
o să-mi cumpăr o moarte onestă o iubire ca o pictură
neterminată și vom dansa în familie…
cu nopțile deschise

dacă mă iubești/poet al pustei cu cai dezlegați/
misterul va colora peștii oceanelor
cuvintele ne vor închide gura
și-o să te scriu din imaginație
tăcere pură

 

 

Lolita printre cărți cu miros de cărbune

 

 

când scria pensulele i se scuturau de păianjeni
gutuile își ascundeau rotunjimile printre file
se picta pe ea dezbrăcată de celebritatea singurătăților
amare ca styxul
iar el își lua fața de prim-solist îi plăcea să interpreteze
întotdeauna uvertura dar n-o ghicea în tristețile ei
așezate în valize

simplu nu îi era decât surâsul
lumea complicată dintre emisfere
se privea în oglinzi paralele
cu mâini negre cu tăceri albe
ea trezea grădini suspendate
pe același pod își arunca rufele necălcate
monstrul rutinei
totul în numele trandafirului

copila dansa pentru doi poli de lumină
când a sedus cu ambra cuvintelor necunoscutul
care sculpta tăcerea dintr-un carusel nesfârșit
de secunde

toate cuvintele sunt negre ude zânatice
/cărbunii Lolitei care aprinde chibrituri/
focul dintre cer și o inimă albastră
dintre o stea și un cerb boncăluind
dintre mine fară de tine sau dintre îngerul
morții
nimeni nu-l stinge decât o rază din curcubeu
atunci când plouă și se-aprinde farul nopții
ca un gheizer mereu

 

Monolog pe o frunză

 

nu sunt un scrib lasciv de frunze efemere
eu mi-am setat conștiința să pescuiască nori
în monologul zilei de împrumut nu pierd
silabe scâlciate cu tocul lor subțire
îmi ticăie în piept
ca Iona prins în chit
îmi vreau la țărm corăbii

simt liniștea cum paște/cal alb de piatră/
din anii mei de glorii atât de nărăvași
îmi calc într-o arenă cu lei hârtia nopții
și-mbrac satinul verii
desculță de cuvinte înecate
într-o mare

mă scriu pe porți înalte
cu chei pe portative
din buzunare rupte îmi curg consoane joase
din notele înalte îmi tot sculptez
stative
să-ntind culori de iarbă
pe cerul ca o pânză
din franjurii luminii văd răsărind
șiragul de vocale
pictat pe rama lunii

sunt caii albi ai lumii
sau asprele consoane ?

ADAGIO

             Nicholas ANDRONESCO

 

Toamna

Când alergam

Pe câmpul proaspăt arat

Şi semănat

Cu grâu

La Ion Corvin

Mă simţeam cuprinzând Universul

Eram desculţ

Şi ardeam

Eram în bucuria

Pământului atins

În realitate

De realitatea mea vie

Călcâiele erau arce

Iar eu râdeam

Intens

La Soare şi la fructe

Strugurii îşi trimiteau aroma

În ceruri

Şi reflectată

Pe sfera ionică

Mă îmbia

La cântecul de leagăn

Ce-l auzeam din fragedă copilărie

Mama

Era şi ea pe aproape

Gustând din libertatea

De a fi

A fiului ei

Şi eu alergam

Alergam

Chiuind

În vânturi şi-n gânduri

De peste dealuri

Domoale

Cu orizonturi mărginite

Cu ierburi subţiri şi arse

Din seminţe germinate

Rămase

Din anii trecuţi

De la urmaşi

Alergam cu paşi uriaşi

Ca în Tibet

Când vântul zeiesc

Îmi ţinea fiinţa

Deasupra gravitaţiei

………………………………….

De-atunci

Nu m-am mai întors

Acasă

LA ANIVERSARE

Revista si Asociația culturală METAMORFOZE, din Medgidia, ţinutul românesc Dobrogea, aniversează 25 de ani de la înfiinţare.

LA MULŢI ANI!

Felicitări valorosului creator de literatura Dr. Const Miu care este esenţa celor de mai sus exprimate. Autor al numeroase carţi de la religie şi cultura dacilor până la poezie şi  proză scurtă umoristică, este cel ce promoveaza cunoscutul concurs literar  „ARIPI DE DOR” care a ajuns cu succes la a X-a ediţie. De asemenea, prin faptele sale, sprijină afirmarea  tinerilor creatori de literatură.

Activitatea Societaţii Literare METAMORFOZE, creată si condusă de dr. Const Miu,  are rezonanţe naţionale şi  internaţionale pentru români si neromâni. Eu voi continua să fac cunoscute de la New York până în Noua Zeelandă activităţile creatoare  ale socităţii literare menţionate  si ale leader-ului ei.

 

LA MULTI ANI! CONGRATULATIONS!

 

Dr. Dr. Nicholas Andronesco

 

President & CEO

“ANDRONESCO – ETERNITY International Poetry & Prose Contest

 

Lumina Poetry & Literary Society

School of Mathematics & Physics

Lumina Publishing House

Scoala Romana

 

Stamford, Connecticut, USA

18 Mai 2015

IUBIREA VEȘNIC VIE

Const. MIU

  

Trup și Sângele Lui fie

Vin și pâinea-ntru vecie –

Legământul nostru Sfânt:

Și în Cer și pe pământ.

 

Doar la Cina cea de Taină,

Inima în nouă haină,

Oaspete Ales primește,

Ca să-i dea mereu de veste

 

Învierea cea prezisă

De profeții din vecie,

Învierea cea promisă

Cu Iubire veșnic Vie!

 

12 aprilie 2012