Const. MIU
Îl găsi fumând pe casa scărilor. Stătea chircit pe ştergătorul pentru pantofi şi fuma.
– Ce-aţi păţit, dom’le? V-aţi pierdut cheile de la uşă?… Sau v-a pedepsit femeia?
– Nu răspunse la întrebări. Oftă îndelung, se ridică şi începu să se caute îndelung prin buzunare.
– Dom’ Popovici, spuse musafirul, punând pe masă sacoşa ce-o avea la el, nu stau decât să-mi trag sufletul şi vă las să fumaţi mai departe.
Gazda păru că nu ia seama la ironie.
– Cum o să plecaţi aşa repede?Mai ales că veniţi prima oară la mine!… Când veniţi la sorella, de ce nu urcaţi şi la mine, să mai stăm de vorbă/
– Las’, că stăm destul la taclale, la şcoală… Am venit să vă spun că mă cheamă Emil Târşoagă şi sunt elevul dumneavoastră, la a douăşpea de la uman…
Apucă sacoşa şi scoase din ea un cartuş de KENT şi o sticlă de whisky.
– O mică atenţie pentru profu de mate preferat…
– Ai, dom’le, nu mai umblaţi cu prostii! păru supărat profesorul. De ce nu mi-aţi spus la şcoală că vreţi să v-ajut în privinţa puturosului ăluia?
– Pereţii şcolii au urechi!… Acolo, nu facem politică de-asta, mai spuse omul, arătând spre mica atenţie.
– Ia, faceţi-vă comod, până pun eu de-o cafea!
Musafirul alese de pe masă un ziar şi-ncepu să-l răsfoiască.
– Flăcăul e rudă cu dumneavoastră, domnule Mironescu? se interesă profesorul de matematică.
– E nepot de uşă de apartament! veni repede răspunsul celui care zâmbi cu subînţeles.
Vasile Popovici tocmai pusese pe masa din sufragerie tava cu ceştile de cafea, aburinde. Se uită mirat la colegul său. Ştia că acesta e un tip pontos, dar nu se aştepta la un asemenea răspuns. Aşa că insistă:
– Vorbiţi serios?
– Mă-sa e o mahalagioaică fără diplomă, iar ta-su e neam prost, că nici bună-ziua nu dă… Băiatu’ n-are nicio vină, e în banca lui!… Predau la clasa lui şi, pentru că ştie că suntem amici, m-a întrebat dacă pot să-l ajut, că are bube la mate… I-am spus bancul cu Bulă, care întrebat de doctor de ce stă în pielea goală, ţinând mâinile în faţă, acela i-a săspuns nevinovat că ta-su la avertizat – La doctor nu se duce cu mâna goală!
Vasile Popovici râse cu poftă. Văzând că musafirul său se ridică şi se-ndreaptă spre uşă, se grăbi să-l oprească:
– Un’ vă duceţi, dom’le?
– Mi-am uitat ţigările în maşină. Eu am prostu’ obicei să fumez la cafea!… Mă-ntorc repede.
– De ce nu mi-aţi spus de la-nceput?… Am eu ţigări, nu vă mai duceţi!
Îl găsi fumând pe casa scărilor. Stătea chircit pe ştergătorul pentru pantofi şi fuma.
– Sile, dragă, eu ţi-am spus să nu mai fumezi în casă, iar tu ai luat-o de bună! îi strigă soţia, în timp ce urca.
– La felu’ cum urlai astă-noapte, numai bună nu era, spuse omul morocănos.
– Ai în casă, c-or să ne reclame vecinii c-am făcut bar pe casa scărilor! îndemnă femeia grijulie.
– Las’ că vin, nu mai ţipa, că nu sunt surd!
Se gândea de ce oare plecase profesorul Mironescu aşa, pe nepusă masă, foarte precipitat. „Cafea i-am făcut, ţigări i-am pus pe masă, socoti el în gând. Ce nu i-o fi convenit?… Ah, fir-ar să fie, am uitat: nu i-am dat ţigaret, că omu’-ăla nu fumează ţigări fără filtru!
*
Doamna Bianca primise o înştiinţare, prin care era invitată să se prezinte de urgenţă la sediul Domeniului Public. S-a învoit de la şcoală şi s-a prezentat cu o jumătate de oră înainte de ora închiderii.
– Aveţi la noi o reclamaţie, îi preciză femeia de la birou.
– N-am reclamat pe nimeni, în viaţa mea! se apără Bianca Popovici. Sunt femeie serioasă, eu nu mă ţin de prostii!
– Staţi liniştită, nu dumneavoastră sunteţi autoarea…
– Dacă nu sunt eu, ce mă mai puneţi pe drumuri?! se răţoi femeia.
– Aşa-s formalităţile, veni explicaţia.
– Nu ştiu, dragă, ce formalităţi veţi fi având, da’ eu am treabă şi să reţii că m-am învoit de la şcoală, ca să vin aici…
– Bine aţi făcut! aprobă lucrătoarea.
– Asta-i culmea! se revoltă profesoara. Cum să fie bine, dacă voi ziceţi că am o reclamaţie, iar eu ştiu că nu sunt implicată.
– Ba da…
– N-am lămurit adineauri că nu eu am făcut reclamaţia?
– Desigur…
– Şi-atunci, de ce mă fierbi, cucoană?
– Vă rog, nu mai ţipaţi. Calmaţi-vă, doamnă!
Turnă apă într-un pahar şi i-l întinse.
– După ce vă mai liniştiţi, am să vă rog să mă lămuriţi, răspunzând la nişte întrebări…
Dădu din cap că a înţeles.
– Aici scrie că nu v-aţi consultat soţul, remarcă femeia, bătând hârtia cu dosul palmei.
– La ce să mă consult? vru să ştie doamna Bianca.
– Aţi depus o cerere la noi…
– N-am depus nimic, cucoană, fii serioasă! se supără cea chestionată.
– Aşa scrie aici…
– Da’, voi nu faceţi săpături, nu verificaţi? Vă luaţi după toţi tâmpiţii, care n-au ce face şi se distrează cu reclamaţii la adresa bieţilor oameni?
– O luăm şi noi, din aproape-n aproape…
– Foarte bine!… Foarte bine!… Ia să văd şi eu hârtia-aia!
Se repezi şi smulse hârtia.
– Doamne, Maica Domnului!… Doamne, Maica Domnului! exclamă profesoara, închinându-se de zor. Nu se poaaate!… Nu se poate-aşa ceva!
– De ce vă-nchinaţi, doamnă?
– Dumneata nu vezi ce scrie aici?… Am făcut cerere – cică – fără să consult soţul, citi ea apăsat, şi am dat banii lui de pensie pentru un acont la un loc de veci în zona centrală a cimitirului…
– Şi?
– Nu-i nimic adevărat se revoltă şi mai nervoasă reclamata.
– Da’ de unde ştiţi?
– Ăsta a-nnebunit de tot!
– Cum puteţi spune-aşa ceva despre soţul dumneavoastră?
– Las’, că ştiu eu ce spun!… De când a ieşit la pensie, n-are al’ ceva mai bun de făcut decât să reclame vecinii, pentru toate fleacurile – cele mai multe închipuite de mintea lui bolnavă!… Se vede că i-a terminat pe toţi şi acu’, ca să nu se plictisească, m-a luat pe mine la ochi…
– Îmi pare rău, s-aud aşa ceva, o compătimi femeia de la birou.
– Da’, ştii dumneata ce mă intrigă?
– Chiar că m-aţi făcut curioasă…
– A crezut că mă păcăleşte, dacă şi-a schimbat scrisul!
– Nu e scrisul soţului?
– Inepţiile debitate de el îl dau de gol!
METAMORFOZE 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.