EMINESCU ŞI GEOMETRIA

Dr. Nicholas Andronesco

 

School of Mathematics-Physics

Vă prezint câteva idei ale gândirii geometrice a lui Mihai EMINESCU. În geometrie se afirmă că la baza ei stă punctul geometric.  Conţinutul si formele conceptelor geometrice se bazează pe conceptul de punct geometric.

Iată ce spune Dictionarul Explicativ al Limbii Române (DEX):

“PUNCT, puncte, s.n. II.1. Figura geometrică plană fără nici o dimensiune (reprezentata prin partea comuna a doua linii care se intâlnesc). ♦ Loc determinat pe o lungime, pe o suprafaţă, în spaţiu.” (DEX, p. 870)

Să vedem ce spune The American Heritage Dictionary (AHD):

Point n. Abbr. pt. 10. Geometry. A dimensionless geometric object having no property but location. (AHD, p. 1012).

Punct n. Abr. pt. 10. Geometrie. Un obiect geometric fără dimensiuni şi fără proprietate, dar având locaţie (trad. autor).

Foarte interesante definiţii! Nu-i aşa? Punctul nu are dimensiuni, dar este o figura geometrică plană, deci cu dimensiuni. Evident! În ambele dicţionare, român şi american, definiţia punctului geometric este inconsistentă. Orice carte de geometrie se întâlneşte cu dificultatea definirii punctului geometric. Menţionez că procesele psihologice individuale şi sociale ale definirii conceptelor fundamentale se bazează şi pe intuiţie şi acceptare.

În geometrie, plecând de la punct, întâlnim  conceptele de dreaptă, plan şi spaţiu, cel puţin în concepţia lui Euclid. Această geometrie are construită o metrică cu unităţi specifice folosite în măsurarea lungimii unui segment, aria unei suprafeţe, volumului unei figuri geometrice tridimensionale. Teoria geometrică este de folos în orice construcţie reală de la clădiri, străzi până la catedrale.

Iată ce spune Eminescu despre PUNCT şi PUNCTE:

Manuscris 2255

“Fiecare lucru are măsura sa proprie (natura sa proprie asemenea).

Linia e compusă din puncte? Nu. Căci unde sunt mai multe puncte – în o linie mai lungă or în una mai scurtă? Nici în una – căci punctele n-au întindere nici lungime – va să zică o succesiune a lor nu poate fi o lungime. – Ele sunt nenumărate de multe într-o linie mică ca şi-ntr-o linie mare şi mulţimea lor atîrnă de la mulţimea raporturilor matematice în care vrea să steie o linie [ilizibil] cu linia însuşi.” (Eminescu, p. 350)

Iată ce spune Eminescu despre FINIT şi INFINIT:

Manuscris 2255

“Raportul între finit şi infinit e raportul între pătrat³⁰⁴ şi cerc³⁰⁵ ” (Eminescu, p. 350)

 

^{304, 305} Sublinierea cu două linii.

 

DE GÂNDIT PENTRU MATEMATICIENI ŞI NU NUMAI

TEME DE CERCETAT

1. Cum să construieşti o dreaptă, care are dimensiune, folosind multiplicarea punctului fără dimensiuni!?

Atenţie! Aceste observaţii din geometrie depăşesc geometriile neeuclidiene de felul lui Riemann şi Lobacevski.

2.  De ce credeţi că Eminescu asociază raportul între pătrat şi cerc cu raportul dintre finit şi infinit?

Vă puteţi referi şi la relaţia dintre continuu şi discontinuu (discret).

Eminescu deschide perspective asupra unor GEOMETRII NOI.

Imaginaţia este demiurgul creaţiei!

Referitor la strădaniile de cercetare pentru  cele două teme puteţi să-mi scrieţi pe adresele scoala.romana@yahoo.com ori math.physics2@gmail.com Puteţi trimite fotografii digitale şi video clipuri referitoare la cercetările făcute.

Este imposibil de a defini în mod absolut un concept fundamental folosind alte concepte si imagini. Conceptul de punct geometric este un concept fundamental.  El este doar intuit printr-un proces de generalizare şi abstractizare, prin  reducerea a unei mari varietăţi de imagini a obiectelor reale la o imagine mentală. Este un proces de la empirism la abstract. Aici emperism înseamnă experimental. Este un caz similar cu principiul inerţiei din mecanica lui Galileo şi Newton. Pentru definirea mişcării rectilinii uniforme se elimină cauzalitatea, inclusiv forţele de frecare, şi se tratează mişcarea din punct de vedere fenomenologic. Acest fel de gândire aplică şi gândirea de tip A PRIORI, gândire cu concepte fundamentale deja date. Aici, gândirea lui Eminescu este substanţial influenţată de filosofia lui KANT.

Înţelegând GÂNDITORUL şi CREATORUL EMINESCU ne înţelegem pe noi înşine.

REFERINŢE

DICTIONARUL EXPLICATIV AL LIMBII ROMANE (DEX) (1998). Editura UNIVERS ENCICLOPEDIC. Bucuresti, România.

EMINESCU, M. (1981).  Fragmentarium.  Ediţie după manuscrise, cu variante, note, addenda şi indici de Magdalena D. Vatamaniuc. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, România.

The American Heritage Dictionary (AHD) (1976). Editat de Houghton Mifflin Company. Boston, USA.

 

INVITAŢIA

Const. MIU

Ger de crapă pietrele! Mai bine de trei ore trecuseră de când îl schimbase pe părintele Demirel de la intrarea în cimitir şi îngheţase mai rău ca un rahat!

Rămăseseră fără porţile mari de la intrarea în cimitir. Părintele făcuse un scandal monstru! Îi adunase urgent pe toţi, la el în birou: coana preoteasă, Pantelică, groparul Angheluţă, ’nea Lucică – administratoru’ şi el, şi începuse să urle ca un apucat, că n-a mai văzut aşa ceva – să fie furate porţile din fier masiv, de la intrarea în cimitir. „A ieşit necuratu’ pe pământ, n-am mai pomenit aşa ceva, de când mama m-a făcut!” se tânguise preotul. Şi începuse să blesteme, încât cei de faţă rămăseseră gură-cască: „Aleagă-s-ar prafu’, să se-aleagă de golanii-ăia, care-au furat porţile!… Cădea-le-ar mâinile să, să le cadă!” spusese el mânios. Bătuse repede câteva cruci şi, după ce repetă o implorare de iertare, le spusese tuturor că până vor fi gata porţile noi pe care le va comanda, or să stea de pază, cu rândul, douăzeci şipatru de ore din douăzeci şi patru, la intrarea principală a cimitirului.

Bebe clopotarul dăduse pe gât, cât ai bate din palme, sticla de Săniuţă, pe care i-o lăsase părintele, să se mai dezmorţească… Nici de Bobotează nu fusese aşa ger!… Aflat în faţa intrării principale a cimitirului, Bebe bătea pas de defilare. La un moment dat, observă o maşină, care staţiona în apropiere. Se opri, când văzu cum geamul portierei de pe partea şoferului coboară şi o mână îi face semn de chemare. Ajuns lângă maşină, dădu cu ochii de o tânără.

–          Na, ia de-aici! spuse aceasta, întinzându-i o bancnotă de zece lei. Stai de mult?

–          De vreo două, trei ore…

–          Şi pe geru’-ăsta te-ai găsit să vii?

–          N-am încotro!

–          Chiar aşa rău ai ajuns?

–          Rău, nerău, n-am de-ales!

–          Zi, cât ai strâns!

–          Ce să strâng?

–          Bani din cerşit…

–          N-am venit la cerşit! se răsti supărat clopotarul. Părintele m-a pus!

–          Eşti mână-n mână cu popa?

–         Nu cucoană!… Nu vezi că nu mai avem porţi!… Stau de pază!… Că cine ştie ce-o să mai dispară…

–          Da’, cin’ le-a luat?

–      Ţiganii!… Le-au furat şi cred că le-or fi dat la fier vechi, să facă bani de păcănele…

–          Mai bine, ia-ţi o sticlă de ceva, să te-ncălzeşti! recomandă tânăra din maşină.

Se retrase tăcut. Frumuseţea acesteia îl tulburase. Gândul îi zbură la fetele de la club…

Noaptea trecută, fuseseră invitaţi de Cosmin – veterinaru’ – prietenul lui Pantelică, să petreacă în pub: el şi Anghetuţă groparul se alăturaseră celorlalţi doi. Toată noaptea băuse şi se uitase la fetele-alea dezbrăcate, care se frecau de câte o bară. La miezul nopţii, patronul anunţase un program surpriză pentru toate damele din club: un număr special cu şase streperi. Cuconetul fusese în delir. La fiecare mişcare lascivă a băieţilor, care-şi lepădau hainele pe ritmul muzicii, toate damele aplaudau şi urlau ca apucate. „Astea fac aşa, că nu-s duse la montă!” îi urlase veterinaru’. „N-au mamă, n-au tată!” îi răspunsese, dând aprobativ din cap. Se uitase şi la ceilalţi doi comeseni. Pantelică şi Angheluţă aplaudau şi ei îmbujoraţi. La un moment dat, Pantelică arătase cu mâna spre câteva femei mai în vârstă, care se dezlănţuiseră furibund. „Băăă, le strigase el, ia uitaţi-vă la iepele-alea bătrâne!… Zici că n-au mai văzut în viaţa lor talani despuiaţi!” Lumea ajunsese la paroxism. Două fete, cu tupeu, se aşezaseră, rând pe rând, în braţele băieţilor, rămaşi numai în slip. Şi, după ce le vârâseră câteva bancnote la betelie, se ocupaseră insistent de partea lor anatomică şi intimă. La vederea acelei scene, Pantelică îi dăduse un cot şi-i strigase: „La cât le-au frecat la ăştia ouăle, cred că le-au făcut omletă!”

Dimineaţă, Bebe venise direct la intrarea în cimitir, spre a-l schimba pe părintele Demirel. Acum, bătea pas de defilare, ca să nu-ngheţe, căci votca se terminase de mult…. Se apropie iarăşi de maşină. Când gemul portierei se lăsă, îl izbi căldura din maşină.

–       Duduie, dacă tot mai stai pe-aici, lasă-mă şi pe mine înăuntru, să             mă-ncălzesc.

În maşină, privirea îi rămase lipită de picioarele celei de la volan. Avea o fustă scurtă, de două palme, ce lăsa a  se vedea nişte picioare superbe! Simţi cum inima îi bate nebună, gata-gata să-i spargă pieptul. Îşi frecă palmele şi i se adresă acesteia:

–   Duduie, ca să nu-mi degere degetele, lasă-mă să le ţin între picioarele dumitale!

Fata se uită insistent la el şi râse.

–    Hai, curaj! invită ea. Da’, vezi, nu te mişca, pentru că mă gâdil! mai avertiză ea.

–    Nu mă-nmoi eu, aşa repede!

După câteva ore, petrecute la căldură, fără a-şi lu mâinile de unde ceruse, Bebe coborî şi mulţumi frumos.

–    Data viitoare, să ştii că te las să ţii capu’ în poală, ca să-ţ  încălzeşti şi urechile! îi strigă tipa.

–      Săru’ mâna, da’, să vii fără chiloţi, că e prea cald în maşină, de te sufoci!

SIMULARE

Const. MIU

 

–          Ştii de ce te-am chemat, părinte, aşa, cam pe nepusă masă?

–          Nu, Înalt Preasfinţite, recunosc că nu ştiu…

–          Ei, ia gândeşte-te puţin! îndemnă înalta faţă bisericească. Credeam că te vei fi gândit, din momentul primirii fax-ului de la Cancelarie, prin care erai convocat la o discuţie cu mine…

Fax-ul cu pricina fusese trimis noaptea, târziu. Preotul Demirel îl găsise abia dis-de-dimineaţă, când a intrat la el în birou. Norocul lui că fusese convocat pentru după-amiază.

Se aştepta ca postul de consilier eparhial, de-atâta amar de vreme vacant, să-l ocupe el. Şi-l dorea cu ardoare, pentru că îi asigura nemijlocit prezenţa în imediata apropiere a Înaltului, la toate acţiunile ecumenice. Era de la sine înţeles pentru restul prelaţilor că cel care ocupa un asemenea post, atât de râvnit, fiind recunoscut drept mâna dreaptă a aceluia, putea lesne să-i urmeze în scaunul episcopal.

–          Poate e nevoie şi de părerea mea pe aici, îndrăzni preotul Demirel să ducă discuţia spre vestea aşteptată.

–          Ştii prea bine că vocea dumitale se face bine auzită aici şi acolo, dar încă n-a sosit vremea ei, să fie clară şi să se distingă de toate celelalte!

Credea că numirea-asta va fi o formalitate. Toată lumea – slujitori ai bisericii şi enoriaşi – cunoştea starea de sănătate precară a Înaltului şi n-ar fi surprins pe nimeni să-l vadă mai repede în preajma acestuia şi într-o zi, două chiar în jilţul episcopiei. Dar, uite că bătrânul se încăpăţâna să lase succesor!… Amânarea-asta nu-i plăcu! „Ce mai pune la cale moşu’ ? gândi preotul Demirel, cunoscând firea vicleană a mai marelui său. O vrea să-mi testeze fidelitatea credinţei şi supunerii faţă de el?… Nu i-am demonstrat eu că se poate încrede numai în mine, la bine şi la greu?”… Cine oare îşi pusese obrazul şi făcuse propagandă făţişă, printre enoriaşi, când bătrânul fusese suspendat pentru suspiciunea de a fi fost implicat în traficul de icoane vechi?

Fără să-l roage cineva, preotul Demirel se urcase în maşină şi colindase ţara-n lung şi-n lat, la toate episcopiile, ai căror diriguitori se aflau în Consiliul Episcopal de pe lângă Patriarhie. Ceruse insistent audienţă şi, ori de câte ori fusese primit, crease episcopului Teofil o aură de sfinţenie mai ceva ca a mucenicilor. De fiecare dată, aceia se minunaseră de loialitatea preotului şi promiseseră solemn că vor ţine cont de vorbele lui la judecată.

Nu s-a mulţumit doar cu atât: a fost în audienţă la Întâiul Stătător şi i-a îndrugat o poveste înduioşătoare despre viaţa de privaţiuni şi sacrificii a lui Teofil, pe care ascultând-o şi pietrele ar fi lăcrimat, d-apoi o inimă de om!… N-a stat deloc cu mâinile-n sân! A făcut memoriu chiar şi la Preşedinţie. Consilierul pe probleme de Cultură şi Culte, într-un comunicat, a propus un film, căci memoriul era un veritabil scenariu, care mai mult ca sigur ar fi smuls americanilor un Oscar!

Văzând că ancheta lâncezeşte, preotul Demirel luase la rând patriarhiile din celelalte tări surate în credinţă. După ce repetase pe de rost acelaşi scenariu – bun de lung metraj – al martirajului episcopului Teofil, a spus că va merge la Vatican şi va face toate demersurile pentru beatificarea lui. Atenţionase că prin adăugarea unui astfel de sfânt, calendarul catolic va pune în umbră pe cel al suratei întru credinţă.

Când se terminase ancheta ce durase ani buni, de păruse că nu se mai sfârşeşte, bătrânul Teofil îi ceruse de grabă o întâlnire şi, cu lacrimi în ochi, îi ceruse iertare. Aflase că deşi i se propusese şefia spionajului pe tărâmul enoriaşilor, preotul Demirel refuzase cu demnitate… Alertate de posibila îmbogăţire a sfinţilor catolici, înaltele feţe bisericeşti din întreaga lume necatolică o luaseră ca pe o veritabilă ameninţare şi ceruseră recompensarea prin avansare a preotului. Pentru el, proiectul cimitirului privatizat era mult mai important!

–          Poate e nevoie de un turneu pe la celelalte biserici surate, din Europa măcar, ca pe vremea anchetării Sfinţiei Voastre…, fu de părere părintele.

–          Ei, nu e nevoie să mergi aşa departe, că de data asta sunt urechi ca să te-asculte… Dar, ca să fii credibil, mai trebuie şi ochi, vorbi misterios bătrânul Teofil.

–          Asta ce-nseamnă? ceru lămuriri Demirel.

–          Trebuie să-ţi spun că mi s-a reproşat de sus că nu încasezi bani pe înmormântări!…

–          Păi, dacă la mine-n cartier nu se moare! se apără acesta. Cum să iau bani pentru-aşa ceva, dacă lumea moare decât din an în Paşti?!

–          Am comunicat şi eu treaba-asta, dar n-am fost crezut…

–          Mă duc eu sus, să spun cum e treaba! sări preotul.

–          Degeaba!… Ţi s-a interzis să calci pe-acolo!

–          Oi fi devenit proscris! se sperie Demirel.

–          Nu e chiar aşa, stai liniştit… Doar că… va trebui să zici ca ei…

–          Şi să fac numai ca mine… Aaa, am înţeles, mulţumesc din suflet pentru sfat!

–          Uite, continuă Teofil, fără a lua în seamă entuziasmul părintelui, în câteva zile vor aduce aparatură de ultimă generaţie – camere de supraveghere, pe care le vor instala în biserică, la capelă şi la casa căsătoriilor şi a botezurilor.

–          Înseamnă că n-au încredere!…

–          Le vei putea dovedi că s-au înşelat, dar acu’, lasă-i să te supravegheze.

–          Îi las, cum să nu-i las, că doar sunt curat ca lacrima! se lăudă părintele Demirel.

–          Mai trebuie să ştii că imediat după instalarea aparaturii, vor face o simulare…

–          La ce mai e bună şi asta?

–          Va trebui să vorbeşti cu preoţii de la celelalte parohii, să te interesezi care dintre ei, în ziua simulării, are mort, să-l aduci la tine!… Sună-l pe preotul Bratosin, să-ţi trimită unu’ gata-mbălsămat, că cică dă bine pe sticlă!…

–          La asta, chiar nu m-am gândit!

Se repezi şi-i sărută mâna tutorelui său spiritual.

–          Hai, Doamne-ajută, să iasă bine!

După două, trei simulări, încasările începură să crească! Toată lumea era mulţumită: şi Teofil şi mai marii de sus, de la Bucureşti. Însă, nimeni nu ştia că de fapt preotul Demirel, rulează aceleaşi slujbe de înmormântare înregistrate şi stocate la simulare şi că el setează doar data. Banii îi face tot din nunţi şi botezuri !

ARUN – Soarele de dimineaţă (I)

De Nicholas Andronesco

Arun T. era profesoară ajutătoare pentru secţia de învăţarea a limbii engleze pentru studenţii noi imigraţi în America mai ales cei din Asia de sud-est. Cei mai mulţi studenţi (elevi) erau din Vietnam, dar mai veneau şi din China, Taiwan, Laos, Tailanda, Filipine, India şi Cambogia de unde era ea de fel. Povestea oricărui imigrant este palpitantă cu toate nedreptăţile prin care trece, cu peripeţiile întregului drum până la locul făgăduinţei,  America. Povestea acestei femei depăşea imaginabilul şi era de admirat că reuşise foarte bine. Îşi adusese întreaga familie aici afară de soţul ucis de regimul kmer comunist din Cambogia în 1975. La acel moment era ofiţer superior în fostul regat al Cambogiei. El şi ea se cunoscuseră în Franţa cu ani în urmă. La momentul crimelor comuniste, cel mai mare copil, o fată, avea 16 ani. Urmau alţi 5 copii, cel mai mic având atunci 3 ani.

Când a aflat că sunt scăpat din comunismul din estul Europei,  m-a privit cu compasiune (Săracul…, cum ar spune o bună româncă pe care o ştiu eu) şi s-a purtat cu mine ca fiind fratele ei de aceeaşi suferinţă.  Continentele şi culturile diferite nu mai contau. De obicei nu vorbea cu alţii, afară de lecţiile care le preda, decât cu şefa ei de catedră, care era o americană având un părinte român, şi cu mine. Deseori, când era în pauză, încerca să-şi odihnească capul pe catedră. Noaptea muncea în subsolul casei ei, special amenajat pentru afacere. Aceasta consta din fabricarea de draperii împărăteşti comandate de soţiile bogătaşilor din Greenwich , unul din cele mai bogate oraşe din lume, oraş care se afla şi se află aproape de şcoala noastră de atunci. Mulţi din locuitorii acestui oraş erau bancheri la bănci din Manhatten, New York, şi împrejurimi. Chiar mai mult. În unul din palatele oraşului locuia o împărăteasă a unui imperiu căzut din Asia. Palatul era proprietatea împărătesei.  Arun lucrase mulţi ani la draperiile palatului. Pe munca ei câştiga bani frumoşi. Învăţase meseria în Franţa la o mânăstire catolică. Nu se gândise vreodată că această artă o va salva. De fapt, ca mulţi alţii, nu se gândise vreodată că va ajunge în America.

Când şi când mai vorbea franţuzeşte cu mine. Lucra la şcoală ca să ţină legătura cu societatea. Îi plăcea să educe copiii. Şi mai avea un motiv important. Şcoala plătea asigurarea medicală pentru toată familia. Asigurarea era foarte scumpă.  Pe vremea Cambogiei regale nu fusese atât de practică, dar acum învăţase.

 

“Am învăţat din disperare,” spunea ea. Şi din marea ei dragoste pentru copii. Venise în America dintr-un lagăr de imigrare din Australia. Atunci nu ştia limba engleză şi ar fi vrut să emigreze într-o ţară de limbă franceză. Într-o zi pe la sfârşitul anilor ‘70 conducerea lagărului i-a comunicat că a fost acceptată în Statele Unite. Bucuria s-a împletit cu agonia. Fata ei cea mare dispăruse în Australia. Fusese răpită din lagăr. A plecat cu cei 5 copii în America. La început a făcut curăţenie în case ca să-şi întreţină familia şi să plătească chiria. A ajutat-o şi biserica. Avusese şi un diamant valoros ascuns în trupul ei. La o adică ar fi putut să-l vândă.  După câţiva ani şi-a adus şi fata din Australia după ce a căutat-o pe toate căile s-o găsească. N-a avut linişte zi şi noapte până nu şi-a întregit familia.

 

Muncea tot timpul. Vocabularul ei se limitase la cuvintele strict necesare. Fără sofisme. Copiii au urmat şcoli în America şi au reuşit în viaţa de aici. N-aş fi aflat mai mult dacă n-ar fi acceptat să-i iau un interviu de care aveam nevoie la cursul de istorie americană de la universitate.  Acest curs mi se ceruse ca o treaptă pe calea certificării mele profesionale în predarea fizicii, matematicii şi bilingual (povestiri în altă scriere). Această certificare, pe care o am de ani buni, echivalează cu gradul I didactic din România . Acest lucru se întâmpla la începutul anilor ‘90. Interviul mi se cerea referitor la compararea democraţiei americane cu alte forme de organizare socială din alte ţări. Scrierea mea a fost bine primită de studenţi ca şi de profesorul  universitar.  Mai ales că avea mărturii despre imperiile roşii.

 

Arun mi-a povestit cum «haitele de comunişti», cum spunea ea, umblau înarmaţi şi atăcau mai ales noaptea. Erau mulţi şi au devenit mai mulţi după ce comuniştii au eliberat închisorile cu puşcăriaşi din regimul regal. Soţul ei a fost prins şi omorât din primele zile ale răzmeriţei. Ei locuiau în apropriere de capitala ţării Phnom Penh. Era îngrozită. Comuniştii căutau peste tot. Instinctul a făcut-o, povestea ea, să fugă cu copii prin spatele casei când vrăşmaşii se apropiau de  uşile din faţa.

 

În noaptea aceea a  pierdut avere, poziţie socială, prieteni, totul, afară de copii. Soţul îl pierduse deja. N-a avut nici timp şi nici forţă să ia ceva din casă, doar copii speriaţi de moarte. Au rătăcit prin păduri mai mult de un an rugându-se la Dumnezeu să-i ţină în viaţă. Au mai fost ajutaţi de alţii cum au putut şi ei, tot aşa fugiţi de oroarea comunistă. Ea n-a putut să vorbească mai mult de un an de zile. Din cauza şocului prin care trecuse devenise mută. Se înţelegea cu copiii doar prin semne. Unele din cele mai groaznice imagini ce le-a văzut în viaţa ei au fost apele fluviului Mekong ducând zilnic mii de cadavre spre oceanul Indian.  După un an de zile a fost descoperită de o echipă de salvare a unei ţări democratice şi aşa a ajuns în Australia.

 

Câţiva ani mai târziu, profund mişcat de tragedia existenţei ei, am folosit un film documentar la o lecţie de studii sociale despre masacrele dintr-un lagăr comunist de concentrare din vremea lui Pol Pot în Cambogia. Clasa aparţinea unei societăţi de binefacere din New Haven, Connecticut. Dosare, dosare, dosare. Interogări şi ucideri. Nu scăpase nimeni din acel lagăr. Doar pozele ucişilor. Am încheiat acea lecţie gândindu-mă la Arun şi la curajul ei de a supravieţui spunându-le studenţilor:

„Cine nu învaţă din istorie, e sortit s-o repete”.  După o asemenea întâmplare de groază nu mă mai miram de ce Arun avea un zâmbet trist. Acum are deja nepoţi. Toţi sunt americani.

 

N-am văzut-o de mult timp. Dar îmi aduc aminte de ea şi de sacrificiul ei pentru familie. Femeie de admirat. Într-o zi a mea de naştere mi-a făcut cadou o oală electrică. Obicei asiatic. Trebuia să-mi fierb orez în ea. N-am fiert niciodată. Eu nu mănânc orez. Am păstrat-o.  Ţin oala ca simbol al eroismului fiinţei Arun, Soarele de dimineaţă. O dimineaţă senină în Cambogia peste temple antice invadate de junglă.

NOTĂ : ARUN în limba cambogiană înseamnă “Soarele de dimineaţă.”

 

Va urma

KARAOKE

Const. MIU

De când  şi în cartierul lor începuse să se moară omeneşte, nu din an în Paşti, preotul Demirel îşi putea vedea liniştit de proiectul drag sufletului său – cimitirul privatizat… Obţinuse chiar şi o finanţare de la Primărie şi cu banii respectivi abia dacă  i-au ajuns să ridice  o mansardă la casa parohială.

–          Ce să fac eu cu fărâmiturile de la festinul ălora de la Primărie?! le-a spus într-o seară părintele alor săi.

–          Tată, mai bine îţi făceai pomană şi-mi dădeai mie banii-ăia, să-mi fac garaj!… E păcat de merţanu’-ăla să stea afară-n ploaie!… E musai nevoie de-un garaj, că săptămâna viitoare merg la Bucale să-mi iau un Rolls Royce…

–          Pomanagiule! se supără preotul. Tot pe spinarea mea vrei să prosperi?… Eu cred că în altă viaţă tu ai fost căpuşă!…

–          Un părinte adevărat îşi ajută copiii, glăsui  Pantelică pe un ton proverbial.

–          Un părinte adevărat, repetă preotul, îşi ajută enoriaşii, asta e misiunea lui în faţa Domnului!

–          Pân’ la Dumnezeu te mănâncă sfinţii!… Ai uitat cum se spune?

–          Ia, nu vă mai împungeţi! interveni coana Fulvina, agasată de sfada celor doi… Mai bine mi-aţi da o mână de-ajutor la proiectu’ de care v-am tot vorbit!

–          Da’, ce-au intrat zile-n sac! se supără Demirel… Vezi că noi avem treburi serioase şi nu ne arde să ne distrăm!

–          Tot pentru tine mă zbat, nerecunoscătorule!

Coana Fulvina tocmai se-ntorsese din Grecia, unde fusese invitată la o tabără de vară pentru preotese. Nu prea făcuse ea mare brânză la testul final, pentru că nici nu a înţeles o iotă din ce li se predase, pentru că totul se baza pe tehnologia informatică de ultimă generaţie. Fiecare cursant avea obligaţia ca la întoarcerea în ţara de origine să implementeze unul din noile concepte. Despre ele aflase mai mult din broşurile găsite în camera de hotel, pentru că instructorii şi ceilalţi angajaţi preferaseră să îngroaşe numărul greviştilor. Trei luni câta fost nevoită să stea în Grecia din cauza grevei generale, care paralizase toate activităţile, inclusiv aeroporturile şi gările, fusese la plajă şi slăbise, de-ajunsese ca un ţâr, căci tot din cauza grevei cantina stătea mai mereu închisă. Ajunsese ca până şi lenjeria de pat să şi-o spele singură în apa de mare, pe care o căra în nişte bidoane. Au invitat-o şi pe ea, într-o bună zi, să se alăture greviştilor. Maica stareţă, care se ocupa de preotesele din România, i-a spus că ele merg la grevă pentru vocalize, căci de curând Patriarhia a înfiinţat la Seminarul teologic o secţie de canto feminin şi fetele sunt obligate să meargă la cor. Broşurile citite vorbeau de coşciuge cu cip – fiecărui mort i se dădea un cod, care trebuia accesat şi printr-un program special se putea intra în contact cu acela, sub forma unei holograme. Programul era folositor mai cu seamă pentru credincioşii fanatici, care aveau nevoie zilnic de întâlnirea prin rugăciune cu moaştele cutărui sau cutărui cuvios sfânt. Era vorba de un program ecologic şi sanitar sută la sută, fără a mai exista posibilitatea ca oamenii să se îmbolnăvească, prin transmiterea particulelor de salivă lăsate pe racle sau icoane, ca în proslăvirea lor tradiţională.

La revenirea în ţară, coana preoteasă îi povestise părintelui prin câte trecuse şi îl atenţionase că abia aşteaptă să-i aducă pe-ăia de la televiziunea locală, să le dea un interviu şi să le spună cum va arăta proiectul ei pe lângă cimitirul privatizat.

–          Dacă tot ai pornit campania pomenilor, săptămâna asta să nu tai chitanţe, îi ceru ea soţului.

–          Şi de ce, mă rog, vrei să nu tai chitanţe?

–          Cum?… Ai uitat?… S-apropie opt martie…

–          Ce-are op’ martie cu pomenile?

–          Are, că vreau să invit fetele la restaurant, la o pizza şi-o bere, două… Anu’-ăsta suntem mult mai puţine – vreo treizeci!…

–          Da’, de ce tre’ să plăteşti tu?

–          Păi, e rându’ meu anu’-ăsta!… Ai uitat că de vreo cinci ani, de când s-a mărit grupu’, eu tot merg la sindrofii?… Tre’ să mai dau şi eu o bere la fete, să nu zică pe la colţuri că m-am boierit!

–          Şi pentru atâta vrei să nu tai chitanţe?

–          Ei, n-o fi foc dacă organizez şi-o tombolă…

–          Numai de tombola ta nu-mi arde mie!

–          Normal, că tu nu te implici, mă laşi pe mine să alerg.

–          Poate-aşa mai slăbeşti şi tu, că nu te mai încape nimic, toate pocnesc pe tine!

–          Eu cred că ai orbu’ găinii… Nu vezi că m-am topit, că acolo, la greci, n-am stat degeaba!

–          Poate ne spui şi nouă de ce vrei să faci tombolă, ocoli preotul răspunsul aşteptat.

–          Farmecu’ unei astfel de zile e tombola, spuse coana Fulvina cu năduf.

–          Aşa crezi tu…

–          Asta e tradiţia!… De când lumea şi pământu’, de opt martie se organizează tombolă!

–          Să te-ajute Pantelică! aproape că ordonă Demirel.

–          Am maşina-n servis… Două, trei săptămâni durează, că au făcut comandă de nişte piese de la reprezentanţă, explică tânărul. Merţanu e pretenţios!… Pân’-atunci – per pedes!

–          Nu te-a-ntrebat nimeni nimic pe tine! se supără mama, auzind tânguirile fiului.

Preotul Demirel dispăru pentru câtva timp din cameră. Se-ntoarse, ţinând în mână nişte bani.

–          Uite-aici o mie de euro!… Sper să-şi ajungă… Nu te-ntinde la mâncare, ca   să-ţi ajungă pentru tombolă!

–          Săru’ mâna, părinte! spuse entuziasmată coana Fulvina.

–          Da’ să ştii că alţi bani nu mai pupi de la mine! avertiză Demirel.

–          Nu, dragă, nu mai cer.

–          Să nu mârâi nici măcar după un cent!

–          O să mă descurc şi singură, o să vezi! se lăudă preoteasa.

De mai bine de jumătate de an, pe postul local TV, în pauzele publicitare, se repeta un anunţ, prin care coana preoteasă aştepta ca lumea din oraş să se înscrie la un concurs cu premii substanţiale: KARAOKE PENTRU BABE BOCITOARE.

Frânturi

Alexandru BIŞAG – IX A – LTNB

Zăpada se-aşterne cu graţii

Şi îngerii tac în surdină.

Vise mi-au fost aspiraţii.

Tristeţe, iubire, rutină.

 

Lacrimi pornesc fumegând

Din ochi mai reci ca uitarea.

Sinapse fac strofe în gând

Cititul, citatul, citarea.

 

Mâinile reci se revarsă

Pe umbre şi buze uscate.

În glasuri speranţa e ştearsă

Precare, murdare, curate.

 

Furnici izolate-ntre blocuri

Când gândul le zboară departe.

Fluturi pierd aripi în jocuri:

Hidoase, livide, aparte.

 

Praguri tocite de vreme

Şi timpul asprit de schimbare

Naşte cu silă poeme:

Acute, diforme, amare.

 

Ciocanul şi secera sapă.

Cuvinte se schimbă-n păcate.

Şi masca iertării se crapă.

Putere, arsură, armate.

 

Drumuri de ţară bătute

Şi praful ce naşte furtună.

Aici nu-i loc de virtute:

Frumoasă, aridă, nebună.

 

Credinţa se zbate pe moarte.

Doar cei de sub cruci o mai cred.

De milă nici pruncii n-au parte.

Romantic, apatic, biped.

 

Pereţii sunt uşi peste noapte

Când uşi în tavan se închid.

Nimicul ajunge la şapte.

Credibil, culpabil, perfid.

Frânturi se aşează în rânduri.

Eşti tot ce n-ai vrut să devii.

Cu toţii-odihnim între scânduri:

Este, a fost şi va fi.

Alexandru BIŞAG – IX A

 

 

Un visător de vise

 

Jeraticul se-aprinde iar, scântei se nasc şiroaie,

Fereastra mată dinspre pat omoară stropi de ploaie.

Tresar uşor şi-ncep să scriu, văd tocul cum vorbeşte,

Ţesând pe alb însemne mii, culoarea îi păleşte.

Sângele său se scurge-ncet şi lasă-n urmă urme,

Dorind cu jertfa vieţii lor durerea să mi-o curme.

Iubirea mea – un lanţ de foc ce junghie în tihnă,

Sub jugul ei sunt doar un sclav şi caut orb odină.

În sufletu-mi perpetuu gol, un câmp de uşi închise

Pot să rămân aşa cum sunt: un visător de vise,

Pot să-mi reneg destinul fad, dorind să fug de mine,

Să mă ascund sub crucea grea, minţindu-mă că-i bine,

Să cred din nou în oameni falşi ce au să mă rănească

Şi voi pieri pe undeva, în fum de foc şi iască …

Dar las deoparte gândul rău, nu vreau a mă mai plânge

Când harul raţiunii reci mi-i strâns legat în sânge.

Rămân un prunc îndrăgostit ce fuge de fantasme

Copil bătrân ascuns mereu în lumea sa de basme;

 

Cu aripi frânte mă înalţ, dar culmile-s departe

Încă mai sper ca într-o zi să am sicriu o carte.

Şi de-oi ajunge un nebun, voi ştii că n-o să mor,

Pe rafturi vechi am să trăiesc pierdut în vis şi dor.

 

   

Tempora mutantur …

 

Ploaia se-aude-ngânată de vânt

Şi-o-ngân şi eu telepatic

Frunze căzute zac pe pământ

C-un foşnet prelung şi astmatic.

Norii se-adună, se-mprăştie-n cer,

Iar pana-n cerneala se-afundă.

Sub mâinile-mi reci, mângâiate de ger

Scrâşneşte pe foi câte-o undă.

Albastrul se-ntinde-n oceanul deschis,

Iar mâna din scris se opreşte.

Mintea se pierde în doruri şi vis

Raţiunea cu graţii albeşte.

Ochii îmi fug la icoane şi cruci,

Pleoapa odihna le fură.

Candela naşte strigoi şi năluci

Din foc preacurat şi sulfură.

 

Darul din glas mi se stinge uşor

M-oi stinge şi eu de curând …

M-ajunge din urmă fobia să mor

Cu sufletu-mi încă zbierând.

 

Pereţii îmi par doar simple oglinzi,

Tavanul doar uşă spre stele.

Pe nori poposesc bătrâni suferinzi

Feriţi de bune şi rele.

 

Urechile-mi sorb un zgomot armonic

Vreo uşă ce scârţâie tristă.

Bunicii zâmbesc la moarte sardonic

Cu lacrimi de sânge-n batistă.

Un scaun bătrân aşteaptă uitarea

Şi tocul din uşă se crapă.

Soarele-apus revendică marea

Iar valul se pierde în apă.

 

Mătura-n colţ i-umbrită de praf

Sub pat, de păianjen, sunt pânze.

Mucigaiul se-ntinde pe vechiul cearşeaf

În ghivece nici urmă de frunze !

Iubirea-i uscată în poze şi şoapte,                                                                                                         Ascunsă ca un zăcământ.

Tot ce-ai simţit se pierde în noapte,

În ploaia-ngânată de vânt …

 

… et nos mutamur in illis”

 

Tu

Ema BRATU, clasa a XI-a D, LTNB

Şi din şapte dimineţi ,

În opt te aleg pe tine.

Mii de motive să cred,

Să mă uit la ceas şi

Să îmi para o ironie ,

Să văd că sute de lămpi

La sute de geamuri nu se mai sting

Şi să simt un milion de inimi în palmă

Cum se zbat şi se încurcă

Când  mă ţi de  umerii sufletului

Şi îţi mulţumesc,

Pentru  zilele cu tine şi cu noi,

Care mai adorm.

 

Doi…

 

Dragul meu prieten,

Simt un miros aspru de tămâie,

În cimitirul de copii,

În cimitirul anilor înfrânţi,

Pe unde mai trec din când în când.

Şi să vezi, prietene,

Cum marmura crucii se încinge şi păleşte,

Când mă vede că  în loc de flori şi lumânări,

Aduc cu mine un buchet cu ani,

Cu spini sau fără spini,

Culeşi atent din grădina tinereţii.

ANUNŢUL

Const. MIU

 

Rămase mirat, când îl văzu pe Pantelică intrând la el în birou, bine dispus şi frecându-şi mâinile. Nu-l mai văzuse  demult aşa.

–          Da’, ce vânt te-aduce? întrebă preotul Demirel.

–          Vânt de primăvară, tată… Putem sta de vorbă puţin? vru să ştie tânărul.

–          Aşa, ca-ntre bărbaţi, cum să nu, veni imediat răspunsul. Te pomeneşti că ai de gând să-ţi pui pirostriile?… Ei, să fie-ntr-un ceas bun, da’, să ştii că-ţi zic de la bun început: n-avem bani de nuntă, vorbi preotul cu sinceritate aproape dezarmantă… Ştii care sunt priorităţile familiei – cimitirul privatizat!

–          Privatizează-l sănătos!… Iar de nuntă nu-i nevoie de bani!…

–          Aaa, înseamnă că socru-tu plăteşte toată distracţia! se bucură Demirel. Aşa socru mi-aş fi dorit şi eu… Ai, că am băiat descurcăreţ! grăi el admirativ.

–          Bre, tată, mie nu-mi arde taman acu’ de nuntă! mărturisi fiul.

–          Ei, bravo, aşa mai merge! făcu tatăl, de parcă i s-ar fi luat o piatră de pe inimă. Biiine că ţi-a venit şi ţie, în sfârşit, mintea la cap! adăugă el admirativ… Însurat o să fii toată viaţa!… Iar de soacră, o să ţi s-acrească, ascultă-mă pe mine, că sunt păţit, vorbi Demirel sfătos… Mai bine să mai copilăreşti!

–          Da, tată, ai dreptate, aprobă Pantelică.

–          Şi… până una-alta, o să ai timp să prinzi şi niţel cheag… Eu aşa cred c-ar fi mai înţelept din partea ta…

–          Buuună asta!

–          Auzi, da’, să nu mai fii aşa risipitor, să pui şi tu un ban de-oparte! îndemnă părintele.

–          Păi, o să fac rost de bani, n-avea grijă!

–          Cum, Pantelică, tată, tot aşa, intrând noaptea pe geam, în magazin, să mă furi?

–          Ţi-am mai spus c-aveam şi eu nevoie, ca tot omu’, de bani de buzunar…

–          De fapt, parcă te lăudai în noaptea aia, când m-ai speriat de moarte, că veniseşi să-mi ţii de urât, nu-i aşa?…

–          Păi, doar aşa ţi-ai putut da seama cât ţin la dumneata…

–          Eşti obraznic! se supără Demirel.

–          Nu sunt, părinte, vai de păcatele mele!… Şi ca să-ţi dai seama că ţin la dumneata şi la prestigiul familiei pentru cimitiru’ privatizat, am venit să-ţi propun o afacere…

–          Eu nu discut cu bişniţarii!

–          Stai-aşa, nu te-nfierbânta!…

–          Ia, zi, ce vrei, că n-am timp de taclale! îl luă tatăl din scurt.

–          Adineauri, mi-ai pus în vedere că tre’ să fac ceva, ca să scot un ban…

–          Aşa e…

–          Şi chiar nu vrei să ştii la ce m-am gândit?…

–          Da’ ce, ai apucat să spui ceva?

–          Dacă mă iei mereu cu morala, cum să mai apuc să spun ce-am pe suflet?!…

–          Ai că te las, se îmbună tatăl, mai mult din curiozitate.

–          O să fac echipă cu prietenul meu, Cosmin, să lucrăm împreună la un proiect, se lăudă Pantelică.

–          Ei, nu mă-nnebuni, cu veterinaru’?

–          Exact. Cu el, cu veterinaru’…

–          Tu nu ştii nimic să faci şi vrei să faci echipă cu el… Poate doar să-i cari geanta…

–          I-oi căra şi geanta, numai să ştiu că mă laşi să fiu asistentu’ lui!…

–          Şi dacă te-oi lăsa, tot nu-nţeleg ce-o să faci tu în echipă cu veterinaru’?

Pantelică puse pe masă o sticluţă. Părintele Demirel o răsuci spe el, ca să vadă ce scrie pe etichetă: „FLU CAT”, citi el cu voce tare. O luă într-o mână, o suci şi iar o răsuci. De mai multe ori. Apoi, o trânti pe masă, în semn că nu-l interesează şi nu pricepe ce-i cu flaconul acela.

–          Ce prostie mai e şi asta? vru el să ştie.

–          Nu e prostie, e o comoară!

–          Ei, cum să fie o comoară!

–          Trei sticloanţe de whisky am dat pe comoara-asta!

–          Iar m-ai furat?

–          Cum era să încalc una din cele zece porunci?!

–          Să nu fi luat din sticlele-alea din magazia de la mini-market, că alea sunt botezate.

–          Nu, tată, că mi-au zis alde Bebe şi Angheluţă ce-au găsit în ele, când au fost într-o noapte de pază.

–          Ai găsit ce-am primit de la cununia lu’ Romică?

–          Ştiu eu de la ce cununie le-oi fi având?… Important e că am avut cu ce achiziţiona flaconu-ăsta!…

–          Hai, uimeşte-mă, ce puteri miraculoase are, de-a costat atât!

–          E din America…

–          Aşaaa… Şi…

–          L-a adus Cosmin.

Preotul Demirel îşi aminti că Pantelică îi spusese într-una din zilele trecute că se bucură că s-a-ntors prietenul său din America, unde fusese şi lucrase ca veterinar, la o fermă de vaci. Cu ce adunase de pe-acolo şi cu ce mai strânge de pe aici, avea de gând – cică – să se-aşeze şi el la casa lui.

–          Şi la ce-i bună chestia-asta? spuse el, arătând spre sticluţă.

–          Acolo, e la modă… Gripa felină – aşa-i zice… Cum noi am avut parte de AVIARĂ şi GRIPA PORCINĂ, ei au acu’ ultima fiţă –  CAT FLU, adică, pe româneşte: GRIPA FELINĂ… Aici, e un vaccin contra gripei ăsteia ce se ia de la pisici.

–          N-avem noi aşa ceva!

–          O să avem, că o să am eu grijă!…

–          Ai înnebunit?

–          De fericire, c-o să facem o groază de bani…

–          Cum aşa?

–          Păi, când o să se ducă pretenaru’-ăsta, al meu, pe la oameni, să vaccineze pisicile, o să le injecteze microbu’, c-a adus o doză cu aşa ceva… Iar stăpânii, când or să vadă că le mor mâţele pe capete, ne vor chema tot pe noi să le tratăm, pricepi?!

–          Poate află lumea şi dăm de dracu’, Doamne, iar- tă-mă!

–          Dacă dumneata n-o să baţi toba, cum ţi-e obiceiu’, n-o să se afle!

–          N-o s-o bat!… Fii pe pace, că şi eu vreau să iasă banu!

–          Ca să nu mai spun că dacă nu le dăm imediat antidotu’-ăsta, de-l vezi aci, şi stăpânii or să dea colţu’… Că se ia şi la om!

–          Vaaai de capu’ meu, în ce mă bagi! Se sperie preotul Demirel.

–          Nu te văitai dumneata că în cartieru’ nostru nu se mai moare de câteva decenii?…

–          Aşa e…

–          Cu ocazia-asta, îţi dau o mână de-ajutor… Mai faci şi dumneata un ban grămadă cu slujbele de-nmormântare… Că-ţi trebuie bani, nu glumă, pentru cimitiru’ privatizat!

–          Tot la bani te gândeşti!

–          Da, că vreau să-mi iei de ziua mea un merţan!

–          Ne mai gândim…

–          M-am gândit eu cum o să facem… Am conceput deja şi un anunţ, pe care

o să-l publicăm în ziarele din judeţ ţi îl dăm şi pe postul teve local:

„Bine-aţi venit în cartieru’ nostru! Aici, se poate muri liniştit, fără scandal între moştenitori!

Serviciile funerare de calitate sunt asigurate, la standarde UE, numai de CASA FUNERARĂ DEMIREL!

Pentru pensionari, acceptăm şi tranşe lunare, în rate.

Cei interesaţi sunt rugaţi să sune la telefon…”

BANI DE BUZUNAR

Const. MIU

 

În primii săi ani de apostolat, preotul Demirel îşi deschisese în curtea bisericii un mini-market de cartier, ca să-l mai scoată din nevoile pentru Casa Domnului şi să poată trăi de la o lună la alta cu ai săi. Aici, găseai cam tot ce-ţi dorea inima: de la accesorii pentru nunţi, botezuri şi înmormântări, până la obiecte electrocasnice, aţă şi ace de cusut.

Pe-atunci, nu existau camere video, de supraveghere, aşa că preotului nu-i rămase decât să-i cheme la el în birou pe fiul său, Pantelică, pe Bebe – clopotarul şi pe Angheluţă – groparul. Era de faţă şi Fulvina, coana preoteasă.

–          V-am chemat, începu preotul Demirel, ca să ştiţi că dacă vreţi bani, trebuie să staţi de pază pe metereze…

–          Vai de mine, nu se poate! se văicări coana preoteasă.

–          Da’, de ce, Fulvino, crezi tu că nu se poate?! o luă soţul din scurt.

–          Ai uitat că am rău de înălţime?!

–          Ba bine că nu!… Dar ce-are a face cu ce v-am zis eu?

–          Are, că fac pe mine, până sus!…  Şi-apoi, nici n-ai terminat cu ratele şi tu vrei să faci alt împrumut?

–          Mai bine mi-ai da şi mie nişte parai, să-mi iau un motor, interveni Pantelică, fiul celor doi.

–          Ce-are sura cu prefectura! se supără părintele.

–          Eu nu sunt sura ta, că mă vopsesc! se oţărî coana preoteasă.

–          Da’, nici faţă pentru prefectură n-ai, râse Demirel.

–          Ia, nu vă mai împungeţi!… Să faci bine, tată, să ne lămureşti cum e cu paza pe metereze! îndemnă flăcăul.

–          Ce-o fi aşa greu de priceput?!

–          Numai tu le complici! îl învinovăţi femeia.

–          Maaamă, iar începi?

–          Părinte, acu’ se-ntuncecă şi n-am terminat de săpat groapa-aia! avertiză Angheluţă.

–          Las’, că tragem un fir pân’-acolo, să ai lumină şi te-o mai ajuta şi Bebe.

Preotul văzând că cel  apostrofat se strâmbă, începu să-l ia la rost.

–          În afară de faptu’ că tragi şi tu clopotele din an în Paşti, al’ ceva nu faci… Aşa că nu te mai strâmba, crezând că nu te văd… Nu-ţi scade osânza, dacă-i dai o mână de ajutor.

–          Vaaai, părinţele, cum poţi să spui aşa ceva? îl mânii pe Dumnezeu!… Ai uitat că trag clopotele şi la sărbători?

–          Poate se-ndură Ăl-de-Sus şi-o să avem parte de mai mulţi morţi, că a-nceput lumea să nu mai moară pe la noi, spuse cu speranţă şi amărăciune preotul.

–          Păi, ce vină am eu? întrebă Bebe.

–          O să vorbesc la Primărie, să-ţi găsească un post de tras mâţa de coadă, că văd că nu-ţi convine la noi! avertiză Demirel.

–          Şi, pân’ la urmă, ne spui şi nouă de ce ne-ai chemat aşa, val-vârtej? păru de-a dreptul interesată coana Fulvina, văzând că soţul nu mai conteneşte cu reproşurile.

–          O să staţi cu rându’ de pază, la magazin. Nu avem bani să plătim şi paznic… În fiecare noapte, câte unul! hotărî preotul.

–          Păi, suntem numai cinci, socoti Pantelică.

–          Vorbesc eu cu’nea Lucică, să stea şi el la pândă. O să ţină el evidenţa pentru fiecare, ca să ştie când îi vine rându’, că doar e adiministratoru’ nostru şi contabil pe deasupra…

–          Ai dreptate, bărbate: să stea şi ’nea Lucică de gardă, că-l plătim regeşte!

 

*

 Preotul Demirel ţinea într-un dulap câteva sticle cu coniac, pentru protocol, din care abia se-ndura să tragă câte o duşcă, în nopţile friguroase, când îi venea rândul la priveghi, cum spunea el, mai în glumă, mai în serios.

Într-o noapte, observă că sticlele se cam goliseră. Luă un pix şi făcu la fiecare etichetă câte un semn. După o săptămână, când verifică sticlele, rămase pe gânduri. Era clar: cineva bea din ele, gândind că la dulapul-ăla nu umblă nimeni şi nu stă să numere câte înghiţituri dă peste cap…

După încă o săptămână, îi spuse coanei preotese ce a găsit şi că nu-i place să plătească nişte beţivani, care-i fac pagube. Aceasta fu mai împăciuitoare şi-i dădu ideea de a completa sticlele cu ceai rusesc. „Abia n-o să se-mbete”, se bucură ea.

–          Mă, Bebiţă, io cred că părintele are ceva la rinichi, păru îngrijorat Angheluţă, într-o bună zi.

–          Nu l-am auzit văitându-se.

–          Nici eu, da’, sigur are piatră la rinichi.

–          Ai văzut-o?

–          Nu, mă, da’, al’ ceva nu poa’ să aibă…

–          De unde ştii tu, mă, de unde dracu’?

–          Păi, am găsit în sticlele-alea urină…

*

Într-o noapte, pe când îi venise rândul la priveghi, preotului Demirel i s-a părut că aude zgomot la magazia dee mărfuri. Ciuli urechile şi aşteptă. Zgomotul se repetă: un geam spart şi o buşitură surdă. Se îndreptă în grabă spre locul de unde se auziseră zgomotele. Împinse hotărât uşa şi, năvălind în magazie, aprinse lanterna.

–          Hoţii!… Săriţi, oameni buni, c-au intrat hoţii! strigă din toţi rărunchii şi începu să caute.

Se duse şi aprinse lumina.

–          Săru’ mâna, părinte!

–          Tu eşti, Pantelică?… Ce m-ai speriat!

–   Ei, cum aşa? se minună băiatul, în timp ce se scutura.

–          Dă-o-n mă-sa, că m-ai speriat!

–          Nu-njur, părinte, că păcătuieşti! avertiză Pantelică.

–          Ei, cum dracu’ să nu-njur, dacă m-ai băgat în sperieţi!

–          Ai că n-ai nimica…

–          Da’, tu ce cauţi la ora-asta aici? îl luă părintele la ture.

–          Am venit să-ţi ţin de urât…

–          Pe geam?

–          Uşa era-ncuiată! spuse parcă nevinovat Pantelică.

–          Cu asta ce-ai de gând să faci? se interesă preotul, arătând spre o geantă mare-mare de voiaj, în care se vedeau înghesuite nişte cutii.

–          Dacă nu-mi dai bani de buzunar, zise băiatul ca o scuză.

–          Aaa, ai de gând să le vinzi?

–          Da, tată, recunoscu Pantelică.

–          O să faci cam mulţi bani de buzunar, spuse nemulţumit preotul.

–          Ţi-am zis că vreau motor!…

–          Dacă află coana preoteasă, ne omoară! se sperie Demirel.

–          Părinte, dacă mă laşi să-mi iau motor, nu-i spun.

–          Fură şi tu aşa, ca să-ţi iei un scuter… Mai lasă aici o cutie, două, se rugă tatăl, că săptămâna viitoare avem inventar. O să vină ’nea Lucică şi ne impută pagubele!