OMUL-REPTILĂ

Prof. Dr. Const. MIU

În noua serie a documentarului EXTRATEREȘTRII ANTICI, difuzată în data de 25. 09.2019, autorii au adus în discuție posibilitatea ca rasa umană să fi fost rezultatul experiențelor de laborator, sub aspectul mutațiilor genetice, al unei rase de extratereștri – REPTILIENII. Așa se explică multiplele basoreliefuri sau statui de „zei”, în accepția strămoșilor noștri, care se găsesc pe tot mapamondul.

Conceptul de reptilieni pe Pământ a fost popularizat de David Icke, un teoretician al conspirațieicare crede că un popor de reptilieni ce-și pot schimba forma controlează lumea noastră luând înfățișare de oameni și câștigând puterea politică cu scopul de a manipula societatea umană. David Icke a afirmat în repetate rânduri că mulți dintre liderii mondiali sunt reptilieni sau sunt posedați de către reptilieni în încercarea acestora de a obține puterea pentru a conduce rasa umană.

Descrieri variate ale unor umanoizi reptilieni sunt comune în miturile și legendele multor culturi de-a lungul istoriei.

Astfel, în Mezoamerica antică, Quetzalcóatl (a se vedea foto 1)  este numele aztec al divinității descrise ca fiind un șarpe cu pene. Numele Quetzalcoatl înseamnă, literal, șarpele înaripat. La maiași, avea numele Kukulkan (a se vedea foto 2). 

În Grecia antică, primul rege mitic al Atenei – Cecrops I – era pe jumătate om, jumătate șarpe. Apare pe o friză de pe altarul lui Zeus din Pergam (foto 3).

 

 

 

 

 

 

În cultura egipteană antică găsim imagini cu Sobek, zeul cu cap de crocodil (foto 4).

 

 

 

 

 

În scrierile și legendele din India, Naga sunt descrise ca ființe reptiliene care locuiesc în subteran și care interacționează cu ființele umane de la suprafață. În unele versiuni se spune că aceste creaturi au trăit odată pe un continent din Oceanul Indian care s-a scufundat în ape (vezi foto 5). 

 

 

 

 

 

 

 

Chineziivietnameziicoreenii și japonezii povestesc despre Lóng (Yong în coreeanăRyū în japoneză) sau dragoni, care au atât formă fizică dar și metafizică; rareori sunt descriși ca având forme umanoide (foto 6). 

 

 

 

 

 

 

De reținut că toate aceste creaturi –  jumătate om, jumătate reptilă – sunt înfățișate ca având corpul acoperit cu solzi.

În numeroase mitologii întâlnim simbolul șarpelui. Să ne amintim de șarpele din grădina Edenului (Geneza: 3: 1-13). O imagine elocventă o găsim în scena Căderea în păcat, reprezentată în Capela Sixtină de Michelangelo (foto 7).

Sistine Chapel, Le fruit défendu, fresque de Michelange, 1509  (http://commons.wikimedia.org/wiki/Image:Forbidden_fruit.jpg#filehistory)

Dacă privim cu atenție scena, observăm că este singura imagine referitoare la amăgirea Evei de către șarpele biblic, unde acesta are chip uman, coada fiind încolăcită – e de presupus – în jurul pomului  cunoașterii.

 

 

Și asta nu e tot! S-a constatat că fătul, în burta mamei, are într-o primă formă, coloana vertebrală care se termină cu un ciot de coadă, ca la reptile, care se resorbe în cocis. Totuși, sunt cazuri – e drept rarisime – când copilul se naște cu un astfel de coadă.  Acest „fenomen” e cunoscut sub numele de kokcigodiniya. A se vedea foto alăturată. 

Din cele expuse până aici, ar trebui să ne dea de gândit dacă  aceste aspecte detectate din timpuri imemoriale sunt simple supoziții sau o realitate, mai mult sau mai puțin credibilă: până la forma actuală, așa cum o cunoaștem, omul a trecut și prin faze hibride – jumătate om, jumătate reptilă.

 

 

 

Reclame

REALITATEA LA GRANIȚA CU LEGENDA ȘI ANECDOTA

Prof. Dr. Const. MIU

Rodul muncii de cercetare și documentare cu privire la istoria mai puțin cunoscută a Sătmarului și a zonelor istorico-geografice din județul Satu Mare se vădește în cartea document Istoria secretă a Sătmarului (Editura Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2018), semnată de către infatigabilii oameni de cultură, domnii Felician Pop și Robert Lázlo.

Cartea în discuție se deschide cu un documentar despre Coiful celtic de la Ciumești. Cum era de așteptat și cum vom putea sesiza în cele 24 de capitole, sursele de informație sunt numeroase, iar autorii au, de fiecare dată, și opinii critice bine argumentate, prin care își expun/ susțin punctul de vedere: „În cartea sa Un cimitir celtic în nord-vestul României, arheologul Vlad Zirra face o detaliată prezentare a cimitirului celtic de la Ciumești, dar. În mod surprinzător, nu insistă asupra coifului (…) Avem în schimb în carte prețioase referiri la specificul mormintelor și ritualurilor funerare ale celților.” (p. 15). Nefiind apreciat la justa sa valoare, cei doi autori regretă că faimosul coif nu apare nci măcar pe stema comunei Ciumești (unde a fost descoperit întâmplător, în 1960) și consideră că ar trebui să fie „un simbol emblematic al acestui județ”. O dovadă că în alte localități din țară autoritățile au fost receptive față de asemenea vestigii și le-au trecut pe sigla/ stema orașului respectiv este sabia emblemă tip akinakes, din secolul al V-lea î. Hr., de la Medgidia, care a fost descoperită în anul 1955, în urma unor lucrări de şantier efectuate de muncitori la cariera Fabricii de ciment Medgidia, oferind lumii ştiinţifice prilejul revizuirii vechii concepţii privind arta animalieră tracică. Ca atare, această sabie apare pe stema orașului Medgidia.

Există în lucrarea de care ne ocupăm și note de ironie amară. Bunăoară, acestea apar în capitolul O mascaradă comunistă – sărbătoarea sătmăreană a „Mileniului”: „…faptul că placa aceea sfințită de un sobor de tovarăși, în frunte cu secretarul general (al PCR – n. n., C. Miu), Nicolae Ceaușescu, a stat decenii la rând (din 1972, când la inițiativa culturnicilor vremii s-a sărbătorit cu mare fast un mileniu de existență a orașului Satu Mare, fără a avea un document care să ateste acest fapt – n. n., C. Miu) pe clădirea uneia dintre cele mai vechi clădiri din Satu Mare este o dovadă cât se poate de elocventă că o minciună poate fi foarte ușor nemurită în placa bronzului, dar foarte greu de îndepărtat.” (p. 33).

Spre a nu face din cartea lor o lucrare searbădă, cei doi autori strecoară și note de cancan. Scriind despre Misterioasa moarte a lui Mihnea Vodă, în cetatea Sătmarului, aceștia notează: „Contemporanii lui Mihnea al III-lea spun că (…) ascensiunea lui s-ar fi datorat faptului că era <<giuvan, fiinf frumușăl>> al lui Chinan (Kenan) Pașa, adică amant, dar nu a dat înapoi să ofere favoruri sexuale pentru Valide (mama sultanului) (…) după cum afirmă cronicarul Radu Popescu Vornicul, în Istoriile domnilor Țării Românești.” (p. 79).

Cercetând informațiile despre Procesul lui Pintea și al haiducilor săi, domnii Felician Pop și Robert Lázlo mărturisesc că „Importante pentru noi acum nu sunt declarațiile martorilor (chemați la proces, în 19 februarie 1700 – n. n., C. Miu), ci imaginea pe care ne-o putem face despre orașul Satu Mare, despre oamenii lui, în urmă cu mai bine de 300 de ani…” (p. 93).

După ce dau o sumedenie de informații despre învățământul sătmărean în limba română, datorat preotului Petru Bran (cf. p. 121-126), aflăm despre polemica acestui cărturar avută cu Maiorescu, pe teme de limbă literară și exprimare corectă: „…intră în polemică chiar cu Titu Maiorescu, care publicase în numărul 7/ 1868 al revistei Convorbiri literare articolul critic Limba română în juranlele din Austria. Petru Bran îi răspunde în numerele 50-51-52 din 1869 ale revistei Federațiunea din Budapesta, cu articolul Anomalii lingvistice în jurnalele din România. Cărturarul sătmărean recunoaște justețea unor observații făcute de critic, dar nu se poate abține să nu sublinieze anomaliile pe care le-a găsit la rândul său în revistele Convorbiri literare și Românul lui C. A. Rosetti.” (p. 127-128).

Interesant e și gestul lui Traian Cavassi, care a reușit să convingă Comisia delegată de Conferința de Pace de la Paris, din 1920 pentru delimitarea și fixarea granițelor dintre România și Ungaria că satul Boghiș este unul românesc și, ca atare, deși așezat pe frontiera dintre cele două state, trebuie să aparțină României: „…Traian Cavassi a avut o idee salvatoare (genială, spunem noi – C. Miu). La Boghiș a reunit corul pe care-l înființase în 1909 și l-a pus să interpreteze vestita melodie Pe-al nostru steag a lui Ciprian Porumbescu, fapt care a convins comisia că satul Boghiș este unul românesc…” (cap. Corul care a modificat granițele, p. 177-178).

Îmbrăcând de cele mai multe ori haina legendei și a anecdoticii, informațiile din cartea Istoria secretă a Sătmarului pot suscita interesul celor care vor să aprofundeze istoria locală a acelor meleaguri, fiind și un util instrument de învățare pentru elevi, în săptămâna școala altfel.