DESPĂRȚIREA DE TRECUT, PRIN ÎNȚELEGEREA LUI

cronică literară de

Const. MIU

Noua carte semnată de scriitorul vrâncean, Gh. A. Neagu, – Măgarul din fântână (Editura StudiS, Iași, 2020) – este o scriere cu tâlc, încriptat chiar în titlu, a cărui semnificație este explicată de tatăl protagonistului, spre a-i fi drept pildă: „Viața va arunca și peste tine cu pământul și bolovanii greutăților de tot felul. Iar secretul pentru a ieși din fântâna secată (așa cum a făcut măgarul din povestirea tatălui – n. n.) este să bătătorești pământul și să-l folosești pentru a urca încă un pas! (…) Fiecare dintre greutățile noastre este, de fapt, o ocazie pentru a putea să mai facem un pas înainte. Dacă nu ne dăm bătuți, putem ieși chiar și din cele mai profunde adâncuri.” (p. 216).

Personajul cărții în discuție – Paul Dăscălescu – este un rezoner (cf. fr. raisonneur), un personaj care vede, ascultă, compară, reflectează, se revoltă și acționează într-o lume pestriță: de la ospătari și mandatari, până la ingineri, profesori universitari și scriitori, ba chiar și turnători, precum și securiști oneroși – oameni cu mentalități deferite, în perioada României socialiste, pe care autorul a cunoscut-o.

Până la un punct, cartea are aspect de roman polițist. Paul va fi chemat la poliție, să dea declarație în legătură cu o crimă, al cărei presupus autor îl văzuse la un restaurant din București, stând la masă cu victima. Pentru că ofițerului de la criminalistică nu i-a plăcut ceea ce a declarat tânărul, acesta e reținut într-o celulă, câteva zile și nopți. Va fi eliberat, la intervenția amicului său, Stan Pisică, – individ care, ca informator, era un apropiat al securității. Dintr-o discuție mai aprinsă, Paul află că protectorul său și un coleg de cenaclu, frecventat de protagonist, ca să nu lucreze în mină au preferat să devină „oamenii” securității: „–  Da, amărâtul ăla, am fost recrutați amândoi! Așa am scăpat de mină. Te-ai întrebat vreodată din ce bani trăiește ăla sau de ce eu tai frunză la câini, la fabrica de calculatoare?” (p. 134).

Peste câțiva ani, când Paul Dăscălescu se va transfera la sucursala unui Institut de cercetări („care se ocupa, printre altele, și de terenurile degradate” – precizează autorul), la Focșani, același Stan Pisică se laudă că datorită lui i s-a repartizat un apartament în centrul orașului, i s-a pus telefon și i s-au dat două butelii – obiecte de lux – în vremurile acelea. Când află că în schimbul acestor facilități ar trebui să accepte colaborarea cu securitatea, Paul refuză categoric: „- Uite, prietene, eu nu mă vând pentru o butelie! (…) eu nu vreau să ajung coleg de turnătorie cu alde ăștia.  Îmi ajunge că trebuie să-l suport la cenaclu (referirea se face în primul rând la Gogu Martac – n. n.). Și, mai nou, am dat peste el chiar aici. E bibliotecar acum, a fost promovat. Și se dă rotund (referirea se face în primul rând la Gogu Martac – n. n.).că e scriitor de succes, venit din capitală.” (p. 213, 214).

Discuția pretinsului „scriitor de succes” – Gogu Martac, avută cu „neobositul” său protector – Stan Pisică – înainte de așa-zisa promovare a aceluia, este de-a dreptul ilară: „– Ce faci bă, tâmpitule! Era Stan Pisică. –  Bine, îngăimă Martac. – Păi, cred și eu. După ce ți-ai potolit mădularul, faci bine, pe mă-ta. Ți-am dat casă, butelie, serviciu, și tu… – Eu, ce? Nu mi-am făcut datoria? – Mă, tâmpitule, noi când te-am recrutat, n-am crezut că o să te apuci să călărești minore! N-ai nevastă? – E borțoasă de șapte luni și doarme cu spatele la mine. De furie, mă descarc pe frecatul linoleumului din hol și din baie. – Descarcă-te-n poezie, dobitocule!” (p. 203).

În noua carte semnată de Gh. A. Neagu, găsim o serie de aspecte, pe care le socotim a fi autobiografice, cunocând CV-ul autorului. Spre pildă, viața de cenaclist a lui Paul Dăscălescu, autor de poezii și proze, vizita la Casa Memorială a lui Al. Vlahuță, de la Dragosloveni (în apropiere de comuna Popești, jud. Vrancea), unde îi cunoaște pe critici literari  Al. Piru și Laurențiu Ulici, Leon Kalustian (cf. CV-ul lui Gh. A. Neagu – coordonator al Festivalului Salonul Literar Dragosloveni), cu ocazia agapei literare organizate de directorul Institutului de Cercetări Sillvice (instituție la care autorul a lucrat ca proiectant – n. n.), protagonistul se întreține cu unul dintre invitați – poetul Gheorghe Pituț – și le face cadou revista Silva (cf. CV-ul lui Gh. Neagu – fondator al revistei Silva, din București), încât putem conchide că protagonistul acestui op este alter ego-ul autorului, Gh. A. Neagu.

În noul roman al lui Gh. A. Neagu, există două destine paralele, similare până la un anumit punct: cel al tatălui – Dinu – și cel al fiului – Paul Dăscălescu. Dacă tatăl refuză cu înverșunare să devină membru al partidului unic – PCR –, fiul  – așa cum am arătat deja – se încăpățânează să ajungă turnător. În privința tatălui, discuția acestuia cu directorul stațiunii zootehnice de la Secuieni (unde bătrânul lucra), care încearcă să-l convingă să se înscrie în partid, are accente umoristice, dincolo de adevărul crud și dureros al motivației refuzului bătrânului Dăscălescu: „Au ajuns membri de partid tot felul de tiriplici. Și tu, care ești un om de onoare, nu vrei? – Ce să vreau, să mă fac frate cu ăștia de mi-au luat pământul părinților mei? Să se bată pe burtă cu mine? Ăia, de m-au pus să răstorn pietre de var la fabrica de zahăr, unde, din când în când, se mai strivea un om între fălcile mastodontului? (…) –  Și eu, ce să fac? Anul ăsta trebuie să fac o duzină de comuniști! – Păi, zii așa, îți dau vreo câțiva din măcelarii de la cai, care au ajuns să cam frece menta și nu-și permit un refuz. Mai îți dau câțiva porcari și ai mai mult de jumătate din planul la achiziții realizat! Îi zise Dinu, râzând. Directorul râse și el: achiziții, ai? – Păi, ce mama naibii altceva? Ca să nu zici că-i faci cu arcanul, nu se mai poartă!” (p. 163).

Prin intermediul personajului rezoner – Paul Dăscălescu –, cititorul se poate familiariza cu tarele unei lumi apuse, dar care nu trebuie dată uitării. Pentru că te poți despărți de trecut, nu negându-l, ci înțelegându-l!

UN MAESTRU AL MISIVEI

Prof. Dr. Const. MIU

 

Cartea dlui Vasile Durloi – Țărmul psihedelic (Editura Ex Ponto, Constanța, 2019) – invită cititorul într-un periplu imaginar, spre un tărâm al cugetului și simțirii.

Sub aspect structural, volumul în discuție, în forma unor epistole prozo-poematice, are două compartimente: Misive din larg și Epistole străvezii.

Din majoritatea misivelor, se desprinde tonul confesiv, imperfectul rememorării fiind elocvent în acest sens: ”De ea îmi amintesc. Ea aștepta, să-mi treacă dorul, / ajunsese Acolo și tulburată aproape real, / îmi spunea că nu trebuie să-mi fac griji/ (…) // Ea descompunea simptomul călătoriei în intuiții/ fluide, sub tâmpla sculptată în taverna cu trident, / iar presiunea cuvintelor ei, însoțite de gesturi banale, / preschimba în descântec și patimă, imaginea/ feminității voluptuoase și apetisante, de hetairă.” (Notă supraacută, p. 23). Sunt amintiri mozaicate – cum declară emițătorul mesajelor în Vreme alunecoasă (p. 50).

Sunt o serie de misive, în care emițătorul mesajului este descriptiv-narativ, imaginarul poetic fiind axat pe epitete ornante: ”Prin abur și fum, o răcoare grațioasă se ridica/ din amforele mării ca prin magie, în mod progresiv.” (Mirosul algelor, p. 44); ”Între pleoape, mi s-a cuibărit durere de spirit/ spre a nu uita ce înseamnă să ai griji…/ Cu falsă foaie de parcurs și vântul sărăcie-n vele,/ liniștea-i grea pe dinăuntru, travestit în matelot, / plutesc, o ultimă noapte, printre alge albastre-verzui/ într-o sinuoasă odisee privată, clepsidra-i de gheață. / încerc să nu mă mai dau dispărut!” (Dincolo de stare, p. 48).

În partea a doua a cărții de care ne ocupăm, maniera introspectiv-meditativă a epistolelor străvezii este anunțată la pagina 64. ”…apoi se întâmplă să crească ceața amintirilor/ incurabile deasupra și în adâncul mâhnirilor sărat/ pe care pluteam în derivă…” (Între deja și nu încă).

Tonalitatea meditativ-introspectivă, detectabilă din astfel de misive, relevă vasta experiență de viață a autorului: ”Nu știu dacă senzația de sete include particula divină/ ori dacă este numai o excitație fiziologică în exces/ provocată de oceanul care s-a coplicat/ odată cu dreptul lui Zevedeu de a fi pescar adevărat/ chiar și numai pe două-trei molecule amare.” (Tribulație, p. 71); ”Simbolul pentru melancolie ar trebui să fie o inimă/ tatuată cu semnul ancorajul interzis, iar eu ar trebui să-l expun pe arborele artimon, țintit să nimerească/ moartea deznădejdii, iar plânsul, din tăcere, să alunge/ stresul care prevestește lipsa instinctului de conservare…” A se observa, din folosirea registrului verbal, că asemenea speculații se fac la modul ipotetic. (În nesfârșit); ”Mi-am urcat inima pe o cochilie maculată de frisoanele/ negre ale mării, cu intenția ascunsă de a înstrăina amintirile furate de pe țărmul tău…” (Peregrin).

Din cele arătate până aici, reiese clar faptul că dl Vasile Durloi este un maestru al epistolei – specie literară la îndemâna unui spirit meditativ, dornic să împărtășească cititorului frumusețile unei călătorii spre un țărm  psihedelic.

MANUAL DE VIAŢĂ SPIRITUALĂ TRĂITĂ

Prof. Dr. Const. MIU

Deşi aşteptată cu interes, cartea Danielei E. Bogdan (Reflecţii din deşert. Maxime şi cugetări, Editura Gedo, Cluj-Napoca, 2012), a avut parte până acum de o ciudată şi inexplicabilă reticenţă din partea cititorilor de specialitate.

Până la apariţia consideraţiilor noastre, s-a scris despre acest op înfiorător de puţin: o recenzie în ziarul clujean Făclia (din 20. IV. 04. 2013), semnată de o oarecare jurnalistă Mihaela Bocu şi o cronică semnată de Dumitru Manolache, la rubrica Note de lectură, în ziarul Lumina  (din 21. XII. 2013), intitulată Suferinţa care salvează. Titlul trimite în mod explicit la o întâmplare din viaţa autoarei, despre care aceasta aminteşte într-un interviu din Jurnal Spiritual (consemnat de Silvana Chiujdea, în 21. XI. 2013), unde se vorbeşte despre o minune săvârşită de Dumnezeu şi Maica Sa Preacurată, care avea să-i curme suferinţa cauzată de „o boală ciudată, care nu era de medici”.

Cartea Danielei E. Bogdan are o Prefaţă semnată de Răzvan Codrescu şi o Postfaţă a pr. lector dr. Gh. Holbea. Semnatarul prefeţei se autocomunică, în sensul că-şi etalează acribia în privinţa definiţiei şi istoricului aforismului / cugetării şi doar tangenţial vorbeşte despre dialectica vie şi complexă a suferinţei”, ca şi despre „centralitatea pe cea mai autentică linie creştină, iubirea, căreia [autoarea] îi ridică un adevărat imn însumat din contexte disparate, şi în jurul căreia coagulează totul, mistic şi paideic, cu încredinţarea lui Amo ergo sum (…) parafrază carteziană în duh ortodox.” (p. 8).

Pr. lector dr. Gh. Holbea atrage atenţia dintru început asupra ineditului titlului cărţii – Reflecţii din deşert –, acesta fiind, pe bună dreptate, „un soi de captatio benevolentiae, în raport cu cititorul…” (p. 213).

Dacă avem în vedere definiţia pentru aforism dată de Dicţionarul universal ilustrat al limbii române (Editura Litera, 2010, vol. 1, p. 93) – „aforism – propoziţie sau frază care redă concis (şi expresiv) un adevăr sau o opinie (despre viaţă); maximă, cugetare, sentinţă”, respectiv pentru cugetare – „facultatea de a cugeta, gândire, acţiunea de a cugeta şi rezultatul ei, idee, gând, judecată, raţionament, maximă, sentinţă, ansamblu de idei, de opinii ale unui individ, ale unui grup uman.” (vol. 3, p. 175), maximă – „enunţ concis, exprimând un principiu etic, o normă de conduită; aforism, sentinţă.” (vol. 6, p. 224), ca şi pentru reflecţie – „reîntoarcere a gândirii spre sine, pentru a examina mai profund (şi critic) idei, situaţii, probleme; necesitate, cugetare.” (vol. 9, p. 155), considerăm că subtitlul Maxime şi cugetări este superfluu. Totuşi, ţinând cont de faptul că pentru unii filologi, aforismul implică prezenţa eului cugetător (a se vedea volumului de aforisme al lui Blaga – Pietre pentru templul meu), asemenea aforisme prezente şi în cartea Danielei E. Bogdan puteau fi grupate într-o secţiune distinctă de maxime şi cugetări, pentru că acestea din urmă incumbă impersonalitatea cugetătorului, în sensul că ele reflectă experienţa d viaţă a unei colectivităţi, în numele căreia aceasta se condensează în cuvânt. Noi am putut sesiza 12 asemenea formulări aforistice, la paginile 32, 65, 73, 77, 84, 96, 99, 117, 160, 177, 184 şi 185. Putem spune că ele sunt rodul unei experienţe personale, prin trăire. Spre pildă, în privinţa aşteptărilor din partea semenilor, aforismul cultivat de Daniela E. Bogdan are o doză de scepticism: „Eu cred că problema nu este că le cerem oamenilor prea mult; problema este că ei oferă, oricum, prea puţin.” (p. 73). În alt loc, referindu-se la iubirea de aproapele, autoarea sesizează un paradox, formulat retoric: „Adeseori, mă întreb, obsedată: de ce, oare, iubim atât de mult pe cei care nu îi putem şi vindeca?” (p. 77). Nevoirea de sine este una dramatică, disjunctă faţă de ceilalţi: „Dintre toate luptele pe care le-am dat până acum, cea mai grea şi cea mai anevoioasă a fost cu mine însămi, cu patimile şi neputinţele mele. Cu ceilalţi a fost mai simplu.” (p. 96).

Sunt aici – cum observă şi Părintele Holbea – adevăruri de viaţă trăită şi mărturisită. Plecând de la moto-ul cărţii, care distinge între „un deşert al încercărilor şi un deşert al inimii” (p. 11), autorul postfeţei opinează că „această lucrare ajunge să se constituie într-o apologie a suferinţei.” (p. 216). Ca atare, din această perspectivă, sub aspect laic, se poate vorbi despre o adevărată pedagogie a suferinţei: „Încă de la începutul lumii, omul a avut de învăţat mai mult din suferinţă, decât din bucurii.” (p. 101).

Sub aspect mistic, cugetările despre suferinţă pot alcătui o teologie a necazurilor, iar ideea fundamentală pe care Daniela E. Bogdan o comunică în acest sens este aceea că „Orice încercare ce vine asupra noastră trebuie să fie un prilej de adâncă meditaţie (…) la progresul nostru spiritual…” (Pr. Ioan C. Teşu, Teologia necazurilor Asociaţia filantropică medicală Christiana, Bucureşti, 1998, p. 98). Conştientizând cugetările despre suferinţă, cititorul ar trebui, prin smerita cugetare, să înveţe să o primească, spre a-şi putea cunoaşte neputinţa sa lumească. Din păcate, nu oricine ştie să primească şi să conştientizeze valoarea pedagogică a suferinţei: „Dimensiunea suferinţei îndurate de către un om nu este întotdeauna direct proporţională cu dimensiunea valorii, a înţelepciunii sale, unii nu învaţă nimic de la viaţă; nici din suferinţă, nici din greşeli.” (p. 102).

În alt loc, reflecţiile referitoare la suferinţă se vor un fel de memento, autoarea folosind pluralul colectivităţii, disociindu-se prin falsa implicare de cei care nu conştientizează pedagogia suferinţei: „Suferinţa prin care am trecut prin viaţă ar trebui să ne determine să fim mai buni, mai îngăduitori, mai înţelepţi. Din păcate, pe mulţi dintre noi ea nu reuşeşte decât să-i înrăiască sau să-i transforme, în timp, în oameni egoişti, limitaţi, neîncrezători. Şi nu acesta era scopul.” (p. 107). Asemenea formulări demne de o conştiinţă lucidă, care înţelege rostul suferinţei reprezintă „o dovadă de autocunoaştere” (cf. Pr. Ioan C. Teşu, op. cit., p. 114).

Cum era şi firesc, în volumul semnat de Daniela E. Bogdan găsim o seamă de cugetări despre iubire, înţeleasă în accepţia doctrinei ortodoxe, care ia forma iubirii pentru celălalt: „Ce înseamnă iubirea? Să-i vrei celuilalt binele până la sacrificiu şi dincolo de acesta, prin rugăciune şi fapte concrete, indiferent de sentimentele pe care le ai sau nu le ai pentru el.” (p. 86).

În Postfaţă, Pr. lector dr. Gh. Holbea consideră că în cugetările din volumul de care ne ocupăm „Dragostea, în forma ei supremă, este jertfelnică. Dragostea adevărată este cea care se dăruieşte fără ca, mai apoi, să şi pretindă, ceea ce îi lasă celui iubit libertatea de a răspunde sau nu, la rândul lui, cu iubire. Dragostea, în dimensiunea ei evanghelică, aşa cum o prezintă şi cugetările Danielei Bogdan, este cea care nu încetează odată cu refuzul celui iubit.” (p. 218). Aşa cum înţelege Daniela E. Bogdan iubirea, aceasta este una sacrificială: „Iubirea fără sacrificiu nu există. Acesta este singura dovadă plauzibilă. Nu poţi să spui că îl iubeşti pe celălalt dacă nu rupi ceva din tine pentru el, dacă nu faci pentru binele lui măcar un lucru pe care nu l-ai făcut, poate, nici pentru tine. Cu atât mai mult atunci, când celălalt este chiar Dumnezeu.” (p. 87). Iubirea sacrificială, de sorginte divină, este una care – aşa cum demonstrează Mitropolitul Nicolae Mladin (în cartea sa Asceza şi Mistica paulină, Editura Deisis, Sibiu, 1996, p. 67) – „ne hristoformizează, ne face părtaşi ai vieţii divine, ne îndumnezeieşte”. Ca atare, putem spune că prin cele două teme – suferinţa răbdătoare şi iubirea sacrificială – ideatica volumului de faţă se apropie de mistica paulină. În epistolele sale, Sf. Apostol Pavel distinge între omul lumesc şi omul duhovnicesc. Credem că prin reflecţiile sale, Daniela E. Bogdan doreşte ca cititorii să conştientizeze ideea că prin smerenie, omul poate avea parte de inhabitartea sacrului în profan, calea de la omul lumesc, la cel duhovnicesc, pentru care pledează teologul rus Paul Evdokimov, în lucrarea sa  Cunoaşterea lui Dumnezeu în tradiţia răsăriteană (cf. op. cit., Asociaţia filantropică medicală Christiana, Bucureşti, 1995, p. 41). Din aceste considerente, socotim că Reflecţii din deşert capătă  – prin conţinut –  forma unui manual de viaţă spirituală trăită.

UN MODEL DE HAR POETIC

Prof. Dr. Const. MIU

În ziua de azi, când mulţi au pretenţia a fi poeţi, publicând fie pe bloguri personale, fie în ediţie tipărită fel de fel de compuneri puerile, uneori chiar stupide, fără acel fior liric, inerent poeziei, rar mai găseşti un autor înzestrat cu har.

Este cazul pr. Gabriel Constantin – autorul volumului Aripi de heruvim (Ed. Harvia, Tulcea, 2010). Cartea are un Cuvânt înainte semnat de PS Visarion – Episcopul Tulcii –, acesta remarcând sensibilitatea creaţiilor, „care transpun mai întâi experienţa spirituală a autorului şi mai apoi dorinţa ca toţi să se împărtăşească de viaţa cea fericită în comuniune cu Cerul…” (p. 1).

Găsim în volumul de faţă atât poezii de inspiraţie religioasă (a se vedea tripticul hristic Cina cea de taină, Prinderea şi Răstignitul), cât şi de factură laică. Cele din a doua categorie sunt mai numeroase şi dezvăluie tectonica unui suflet de sorginte eminesciană, având nostalgia departelui. Chiar dacă asemenea creaţii pastişează scenariul erotic eminescian, autorul câştigă în uşurinţa versificării, dar mai cu seamă în reconstituirea în detaliu a atmosferei specifice unor astfel de poezii.

Spre pildă,Nălucirea şi Un glas se tânguie în noapte au ecouri din eminescienele Pe aceeaşi ulicioară  şi Pe lângă plopii fără soţ, accentul fiind pus pe ruptura afectivă între cei doi parteneri şi refuzul fiinţei iubite de a se mai arăta celui la fel de îndrăgostit: „La fereastra cu perdele/ Unde-am plâns atât de mult, / Când răsar duioase stele/ Glasul dragostei l-ascult. // Sunt perdelele lăsate/ Peste vise nupţiale, / Nu mai vrea să mi se-arate/ Nestematul gurii tale.” (Nălucirea, p. 40). Dacă la poetul tulcean, refuzul iubitei este relativ, la Eminescu avem de-a face cu negaţia totală, realizată la nivel gramatical prin verbul la negativ, care intră în relaţie cu un adverb de aceeaşi esenţă: „Pe aceeaşi ulicioară/ bate luna în fereşti, / Numai tu de după gratii/ Vecinic nu te mai iveşti.” (s. n., Pe aceeaşi ulicioară).

La cei doi autori, nostalgia departelui este  augmentată nu numai de refuzul iubitei de a se ivi în lume, ci şi sau mai ales de prezenţa motivului marelui singuratic: „Însingurat merg pe cărare/ Şi lung spre casa ta privesc, / Însă la geam nu mai apare/ Femeia pe care-o iubesc.” (s. n., Un glas se tânguie în noapte, p. 99). La Eminescu, în Pe lângă plopii fără soţ, motivul singurătăţii apare prin raportare disjunctivă la colectivitate: „Pe lângă plopii fără soţ/ Adesea am trecut; / Mă cunoşteau vecinii toţi/ Tu nu m-ai cunoscut. // La geamul tău ce strălucea/ Privii atât de des; / O lume-ntreagă-nţelegea/ Tu nu m-ai înţeles.”

Însă, meritul poetului tulcean e acela că în aceste creaţii el se detaşează de model, închipuind alte secvenţe ale scenariului erotic. În Nălucirea, îndrăgostitului i se pare a zări în apa lacului chipul iubitei, însă e numai o părere: „Noaptea-n farmece suspină/ Mângâind păreri de rău, / Luna-n lac răsare plină, / Când mă uit – e chipul tău. // Vreau să îl ating cu mâna/ Dus de vraja nălucirii, / Însă-n nori se-ascunde luna/ Punând capăt fericirii.” (p. 41). Ultima strofă citată relevă, pe de o parte dorinţa palpabilă a atingerii chipului vrăjit, iar pe de altă parte, prin risipirea vrajei îndrăgostitul rămâne cu nostalgia departelui. În cealaltă poezie adusă în discuţie, îndrăgostitul se gândeşte că răceala partenerei este cauzată de el: „Poate că viaţa mea întreagă/ E-un diamant neşlefuit/ Pe care mâna ta cea dragă/ De mult, de mult l-a părăsit. // (…) Căci astăzi eşti precum o stâncă/ La poala căreia eu mor.” (p. 100).

Aceeaşi nostalgie a departelui, dublată de indiferenţa celui care suferă din iubire faţă de cea nerecunoscătoare (ca în eminesciana romanţă Pe lângă plopii fără soţ) o recunoaştem şi în De-atâtea ori… Incipitul are vagi ecouri din Pe aceeaşi ulicioară: „De-atâtea ori am străbătut/ A inimii cărare/ De-atâtea ori eu am trecut/ Să-ţi dau o sărutare.” (p. 56). Eroul liric recunoaşte că şi-a venerat partenera, iar aceasta i-a răspuns cu răceală: „Păşind în al iubirii vis/ Te-am venerat o viaţă/ (…)// Însă privirile-ţi sunt reci/ Lipsite de cuvinte.” (p. 56). atitudinea celui dezamăgit în iubire este aceea de a răspunde cu aceeaşi monedă: „Dar nu mai am păreri de rău/ C-am inima pustie, / Că mă topesc de dorul tău/ Cum ceara pe hârtie. // (…) Şi dacă ochii tăi divini/ Se uită lung spre mine, / Chiar dacă sunt de lacrimi plini/ Mă fac să fug de tine.” (p. 56, 57). E aceeaşi atitudine ca cea a eroului liric din Pe lângă plopii fără soţ: Azi, nici măcar îmi pare rău/ Că trec cu mult mai rar, / Că cu tristeţă capul tău/ Se-ntorce în zadar. // Căci azi le semeni tuturor/ La umblet şi la port, /Şi te privesc nepăsător/ C-un rece ochi de mort.” Aici, indiferenţa este radicală, aidoma atitudinii Luceafărului, din finalul poemului cu acelaşi nume.

Scenariul erotic din poezia Prea multe lacrimi e tipic celui eminescian, ce prelucrează deja amintita nostalgie a departelui. Incipitul pune în evidenţă obturarea relaţiilor celor doi parteneri: „Prea multe lacrimi s-au vărsat/ Pe rând la geamul tău, / Că nici acum nu au secat/ Părerilor de rău. // Că nu mai vii să înfiori/ Al vieţii mele vis/ Pe care tu de-atâtea ori/ C-un zâmbet l-ai aprins.” (p. 68). Urmează partea mediană, axată pe imperfectul evocării, evidenţiindu-se astfel scene de iubire trăite plenar în trecut: „Pe când al cerului izvor, / Ne lumina senin, / Când pasul tău micuţ, uşor, / Călca prin frunze lin. // Şi negrăitei amintiri, / Îmbrăţişaţi visam.” (p. 68). Revenirea la momentul adevărului se realizează prin poziţionarea adverbului acum la început de vers şi elipsa verbului, conturându-se astfel statutul unui mare singuratic: „Acum,pustiu îngrozitor, / Sfâşietoare jale, / C-un negru gând prevestitor/ De-ntunecări rebele.” (p. 68). Ultima strofă conferă structură circulară acestei creaţii, în sensul că eroul liric rămâne prizonierul nostalgiei departelui: „Şi că atât ce-am aşteptat/ Un înger pe pământ, / Că multe lacrimi s-au vărsat/ La geamul tău pe rând.” (p. 69).

O notă distinctă face amplul poem Heruvimul, amintind prin scenariu – iubirea între o fată de împărat, o muritoare, şi un heruvim – fiinţă nepământeană – de Luceafărul lui Eminescu.

Incipitul poemului fixează cadrul natural unde vieţuieşte fata de împărat: „În codrul cel sălbatic/ De secole uitat, / Pe-un munte singuratic/ Se-nalţă un palat. // A fost, a fost odată, / În falnicul palat, / O prea curată fată/ Cu ochi de neuitat// (…)  Ea tânără şi dragă, / Plăcută tuturor.” (p. 130, 131).

Ca şi în poemul eminescian, de fata de împărat se îndrăgosteşte o fiinţă celestă. Şi acolo şi aici, fata recurge la invocaţie, din nevoia de protecţie: „- O, vino, mă păzeşte/ Cu sufletu-şi senin/ Iubirea de-mi urseşte/ În veşnicul destin. // De dorurile mele/ Să fii de-acum cuprins/ (…)// De-a pururi lângă mine/ Pân’-oi muri să fii/ (…)// te voi păzi prea bine/ De rău şi de-amăgiri, / Dar farmecul din tine/ E mai presus de firi. // (…) Şi inima mi-e arsă/ De-al dragostei fior, / (…)// Te-aş prinde cu ardoare/ (…)// Să fii a mea virgină, / Iar eu să-ţi fiu ales/ (…)// Dar tu eşti muritoare/ Şi eu nemurito.” (p. 133-134). Heruvimul se teme că această iubire interzisă va aduce amândurora suferinţă: „Mă tem c-aşa iubire/ Aduce doar amar, /E neagră rătăcire/ Visată în zadar. // Căci lege-nfricoşată/ Opreşte-acel destin/ De-a se uni o fată/ C-un veşnic heruvim.” (p. 134-135). Deşi întristată de vorbele protectorului său, fata nu renunţă şi-i propune fuga în lumea ei: „- Hai, lumea ta o lasă/ Şi-om merge amândoi, / Acolo-n pădurea deasă/ Să nu se ştie de noi.” (p. 135).

Partea mediană a poemului – zborul heruvimului spre origini şi discuţia cu Tatăl Ceresc – este tributară poemului Luceafărul, în sensul că şi în creaţia poetului tulcean recunoaştem acelaşi zbor spre origini al fiinţei celeste, aceleaşi elemente de cosmogonie, precum şi dorinţa adresată cu smerenie Părintelui Suprem de a gusta clipa de iubire, ca şi avertismentul Aceluia faţă de lipsa de idealuri a unor fiinţe limitate.

Noutatea poemului Heruvimul constă pe de o parte în faptul că fata de împărat are acelaşi destin cu cel al soţiei lui Orfeu, iar pe de altă parte în reacţia pur umană a heruvimului la vestea morţii iubitei, amândouă secvenţele fiind inexistente în Luceafărul.

Mai întâi, Orfeu îi face cunoscut fiului celest că trebuie doar să-şi păstreze statutul de înger păzitor, fără a o iubi pe fată. În acest caz, fără îngerul protector, ea e ameninţată de moartea grabnică: „Tu eşti al fetei înger; / Cu ea trebuie să fii –/ S-o scapi de foc, de fulger, / Dar nu o poţi iubi. // Căci de-i avea uitare/ De cele ce îţi spun/ Ea înger nu mai are/ Pe-al vieţii veşted drum. // Şi moartea-ntunecată/ În ghiară-o va răpi.” (p. 140-141).

Apoi, Părintele Suprem îi vorbeşte fiului despre posibila şi nedorita similitudine în privinţa destinelor – al fiului cu al Tatălui, respectiv al fetei cu cel al soţiei Aceluia: „Tu ştii c-a mea soţie/ Muri fără folos, / Muşcată în câmpie/ De-un şarpe veninos. // Atunci pe veci durerea/ În vifor m-a-ngheţat/ (…)// De guşti nefericirea/ Ca mâine vei sfârşi. // (…) Nevinovata fată/ Lângă izvor s-a dus// Desculţă ca nainte/ (…) Privirea ei fierbinte/ O pleacă spre izvor. // Şi cade deodată/ Cu un prelung suspin, / De moarte fulgerată/ (…)// Căci din înalta iarbă, / Un şarpe-otrăvitor/ Văzând-o-atât de dragă/ O prinse de picior.” (p. 141, 145-146).

Bocetul celui care şi-a pierdut iubita şi imprecaţiile acestuia, care e cu totul debusolat sunt cutremurătoare şi relevă dramatismul personajului, surprins cu mare artă de către pr. Gabriel Constantin: „- O lume sfărâmată/ E veacul meu de-acum/ (…)// Că nu avusem parte/ Să strângem la un loc/ Amor fără de moarte/ Şi soartă cu noroc. // În lumea trecătoare/ (…) Cu-a dragostei visare/ Cu-atâta m-am ales.” (p. 146). Imprecaţiile dezvăluie durerea venită dintr-un suflet ce doreşte ca haosul interior să devină unul de proporţii universale: „Mă-ntunec de durere/ (…)// Vreau stelele cu lună/ Să piară-n adâncimi! / Acolo să-mi apună/ A ochilor lumini. // Întunecă-se toate/ Că totul e un vis/ Încătuşat de moarte/ (…)// Infernul să izbească/ Cereştile puteri! / În haos prăbuşească/ Dureri şi iar dureri…” (p. 147).

Tânguirea heruvimului, care nu poate readuce la viaţă aleasa inimii şi resemnarea de a iubi „O moartă-ncântătoare” marchează punctul culminant al dramei fiinţei superioare, ce recunoaşte că are puteri limitate: „- Ah, nu pot da viaţă/ Acestui dulce lut/ (…)// O moartă-ncântătoare/ Atât mai pot iubi/ O umbră călătoare/ A negrei veşnicii. // Puterile mă lasă/ Şi simt că-s fără rost.” (p. 148).

În cazul poeziei de inspiraţie istorică, ne-a atras atenţia Vârfurile dreptăţii, realizată în bună parte după modelul Scrisorii III a lui Eminescu. Ca şi creaţia poetului nostru nepereche, cea a poetului tulcean are la bază antiteza dintre un trecut glorios şi prezentul decăzut sub aspect moral. Chiar dacă personajele istorice diferă (în funcţie de epoca evocată: Mircea cel Bătrân şi Baiazid, în Scrisoarea III, respectiv Vlad Ţepeş şi Mahomed, în Vârfurile dreptăţii), impresionează – în ambele creaţii – atitudinea demnă a fiecărui domnitor român, în faţa dorinţei de expansiune a infatuaţilor sultani. Răspunsul pe care Vlad îl dă solilor trimişi să-l avertizeze că neplata haraciului va atrage pedeapsa concretizată în război de agresiune teritorială pune în lumină arta poetului tulcean, dibaci în a ilustra oratoria lui Vodă: „Ţara noastră nu-i o cârpă aruncată la-ntâmplare/ Să se şteargă când voieşte padişahul pe picioare/ Vine vremea izbăvirii pentru ocina străbună/ Chiar de-o fi ca să ne batem cu vestita semilună/ (…) Sunteţi mulţi, însă credinţa ne va da la toţi putere/ (…) Ca să ştie şi sultanul că  domneşte un bărbat/ Care duce-n spate crucea unui neam neatârnat/ Pentru toţi acei care-n veacuri vor pofti acest pământ, / Să se ştie că aici vor avea în veci mormânt.” (p. 90-91).

Visul de mărire al sultanului este un tablou grandios, bazat pe imagini hiperbolice, care culminează cu o scenă de luptă între spahii şi ghiauri: „Vede ţara sa în slavă (…)/ Cum din patru părţi de lume floarea oştii lui se-ntinde/ Şi-ntr-o clipă semiluna tot pământul îl cuprinde/ (…) Dintr-o dată parcă trece pe-un cal alb cu şa de aur/ Şi o rază străluceşte fruntea lui plină de laur/ Iar în urma lui o mare de spahii aşteaptă glasul/ Care are-acea putere să le facă grabnic pasul/ (…) La un semn şiruri de neferi se avântă ca turbate, / Oastea lui înaintează, cer, pământ, rămân în urmă.” (p. 92). Finalul visului este coşmaresc şi are valoare anticipativă,anunţând dezastrul armatei otomane: un pâlc de soldaţi ghiauri îl înconjoară pe infatuatul sultan şi „Ţepeş îmbrăcat în negru îl dezmiardă c-un cârlig; / Ţi-am zis doar că şi pe tine într-un par am să te-nfig!” (p. 93).

Ultima parte a poemului este un pamflet la adresa guvernanţilor actuali, axat pe caricatural: „Astăzi vezi în fruntea ţării toate mutrele livide/ Şi te uiţi la lighioană burta mare cum şi-o-ntinde. / Pe când oamenii de bine trag la jugul greu ca robii, / Dorm în bănci pe spata ţării toţi smintiţii şi neghiobii; / Huzuresc precum bondarii şi-n tribune fac paradă/ (…) Toată pleava puturoasă vânturată-n coapsa ţării/ (…) Prin cuibarele dreptăţii s-au ouat toţi mincinoşii/ Care n-au nicio ruşine şi ne iau în râs strămoşii.” (p. 96-97).

Din cele arătate în acest studiu, reiese indubitabil harul poetic al pr. Gabriel Constantin, încât volumul Aripi de heruvim se cuvine a fi recomandat – prin tematica abordată şi scriitură – drept model de har poetic pentru tânăra generaţie de scriitori.

UN POET NOSTALGIC ŞI ILAR (FĂRĂ VOIE?)

Prof. Dr. Const. MIU

 

 

Casa editorială „Amurg sentimental” din Bucureşti şi-a făcut prostul obicei de a încredinţa unor aşa-zişi condeieri alcătuirea de prefeţe pentru volumele de versuri ale unor autori pe care doreşte cu obstinaţie ca publicul să-i cunoască. N-ar fi nimic rău într-un asemenea demers, dar ce te faci când prefaţatorii, în dorinţa lor de a epata, se bagă şi ei în seamă, fără a evidenţia vreo idee referitoare la volumul la care se prefac a face vorbire? Aşa se întâmplă, bunăoară,  cu Aureliu Goci, semnatarul unei prefreţe cu titlu pompos – Proiecţii onirice şi aventurile memoriei –, la volumul de rondeluri al lui Mihai Valentin Gheorghiu – Cetatea viselor târzii (Casa editorială „Amurg sentimental”; Bucureşti, 2011).

Citind cu atenţie cele două pagini ale aşa pretinsei prefeţe – în fond o compunere de clasa cincia –, constatăm preţiozitatea titlului propus/ ales de Aureliu Goci, fără acoperire de conţinut, mai cu seamă că, lecturând volumul de rondeluri, nu am sesizat nicăieri pretinsele proiecţii onirice, la care nici măcar Aureliu Goci nu face referire. Însă, el se hazardează să afirme: „Sunt convins că dl Mihai Valentin Gheorghiu va rămâne în literatura română, fie şi numai pentru că a scris mai multe volume de rondeluri, dar fiind un om încă tânăr, mai poate scrie destule.” (p. 5). Câtă siguranţă de sine probează prefaţatorul, impresionat de cantitatea volumelor de rondeluri ale autorului şi nu de calitatea acestora! Halal „judecată” estetico-literară! E drept, e făcută în maniera lui Bulă! Şi, spre a nu se dezice în formulări inepte, Aureliu Goci continuă: „Dl Mihai Valentin Gheorghiu este un autor serios, iar rondelurile sale sunt chiar rondeluri…” (s. n., p. 5). Ce alt ceva ar fi putut fi rondelurile autorului, dacă nu preciza inept prefaţatorul?

Autorul volumului de rondeluri îşi structurează materialul poetic în 15 secţiuni – „cetăţi” –, de la Cetatea casei părinteşti, până la Cetatea decolteului, tonalitatea scrierilor fiind de la cea nostalgică, la cea ironic-şăgalnică.

Aşa cum arată şi titlul, prima „cetate” propune un topos afectiv – casa părintească –, evocată nostalgic de autor. Pentru M. V. Gheorghiu, casa părintească este un topos sacru, având ca emblemă masa, de aceeaşi esenţă: „Mă simt ca-ntr-o pădure deasă/ Alunec, ajungând prin ani, / Copil în cea mai sacră casă. // În mijloc: părinteasca masă, / Sculptată-n colţuri cu vulturi…” (s. n., p. 10). În alt loc – Mireasma casei părinteşti –, autorul recunoaşte că poartă în suflet „icoana” casei părinteşti, în opoziţie cu imaginea deplorabilă a devastării acestui topos: „Mireasma casei părinteşti/ În suflet doar mi-a mai rămas/ Ajunsă piesă de pripas/ Îţi vine greu s-o mai priveşti. // Au fost tocmiţi călăi groteşti/ Şi-au devastat-o pas cu pas.” (p. 13). Grădina casei părinteşti, cu pomi în floare – o adevărată oază de lumină – este şi ea evocată nostalgic în două poezii: „În curtea casei părinteşti/  Au dat cireşii toţi în floare, / E rost de umbră, de răcoare, / Şi pomii-abundă de poveşti.” (În curtea casei părinteşti, p. 11); „Îmi lipseşte o grădină, / Oază sacră din Pucioasa, / Îmbrăcată în lumină” (Oaza sacră din Pucioasa, p. 16).

Cum era şi firesc, motivul trecerii ireversibile a timpului apare ca un lait-motiv în secţiunea Cetatea anilor şaizeci: „Se scurge timpul în secunde/ (…) Nevolnic lunecă grăbit” (p. 30); „Timpul lunecă prădalnic, / Hăcuind precum o fiară/ Şi cu nota lui bizară, / Trece măturând năvalnic” (p. 33).  Legat de acest motiv, sesizăm şi nota uşor ironică în realizarea autoportretului: „Amice, timpul te-a brăzdat/ Şi barba e de-acum ca neaua, / Patină prinde catifeaua/ Şi timpul curge romanţat” (Amice, timpul te-a brăzdat, p. 29).

Nu ştim câte volume de versuri are publicate M. V. Gheorghiu (prefaţatorul menţionează doar că „a scris mai multe volume de rondeluri”), dar în unele poezii din volumul de care ne ocupăm sunt unele construcţii, care atrag mirarea cititorului, prin ilaritatea lor: „E semn de bine… cunoscut, / Îmi spun în fugă târgoveţii/ La vremea unui început…/ La ceasul opt al dimineţii” (p. 81). Dacă astfel de târgoveţi ar fi tăifăsuit (fie şi „în fugă”) cu autorul, cu siguranţă n-ar mai fi făcut nicio brânză în târg, dacă ei ajung acolo abia „la ceasul opt al dimineţii”. Probabil aşteptau ca autorul să se trezească, să-i spună ce aveau pe suflet şi abia pe la 8 să se-ndrepte spre târg, cam pe la spartul târgului…În poezia În lanul auriu de grâu, autorul are apucături ciudate; pe semne că în altă viaţă o fi fost alt soi de jivină, dacă declară: „În lanul auriu de grâu/ Adulmec spice ca motanul” (p. 82). Asemenea „versuri” n-au nimic de-a face cu fiorul liric! Păcat de faptul că apar într-un rondel, care prin forma sa are o ţinută imperială, iar asemenea inepţii îl coboară pe autor la nivelul unui novice, aflat la abc-ul versificaţiei de cenaclu.

FAPTA SFINŢITOARE A LUI ARTUR SILVESTRI

Prof. Dr. Const. MIU

 

 

Cartea Nu suntem singuri (convorbiri cu Artur Silvestri), apărută sub îngrijirea dnei Mariana Brăescu Silvestri, la Editura Carpathia, Bucureşti, 2012 (ediţia a II-a) are în corpus-ul său 9 convorbiri cu diverşi scriitori, oameni de cultură şi jurnalişti, avute între 1984-2005 relevă componentele teoretice şi practice ale doctrinei România Tainică  numită şi România Profundă, concept iniţiat şi susţinut de distinsul om de cultură – Artur Silvestri.

Într-un interviu consemnat de Veronica Balaj, pentru Radio Timişoara, Artur Silvestri, vorbind despre necesitatea păstrării valorilor tradiţiei, făcea distincţie netă între o Românie de suprafaţă, unde răul proliferează de la o zi la alta, având drept caracteristic spiritul risipitor (şi distructiv – considerăm noi, Const. MIU), şi România Tainică/ România Profundă, unde primează Fapta Mare săvârşită de Oameni Mari.

În alt loc (un interviu realizat de Radu Căjăvanu), aducând în discuţie ideea că la noi, „meritul este înlocuit de cu totul altceva şi nici nu ştii măcar cu ce anume şi care ar fi de fapt această pseudovaloare”, Artur Silvestri opinează cu regret că „Fapta Mare ori nu se cunoaşte, ori nu se recunoaşte” (p. 102). Tot aici, el mai precizează că „De la Vlădica Antonie (e vorba de marele teolog şi om de cultură Antonie Plămădeală – n. n.) am înţeles că pentru Fapta Mare nu trebuie să te aştepţi la nimic.” (p. 108(.

Cum era şiI firesc, într-un alt interviu (realizat de Anca Bărbulescu), fondatorului Asociaţiei Române pentru Patrimoniu (ARP) – desigur, infatigabilul Artur Silvestri – i s-a cerut să precizeze „ce înseamnă Oameni Mari?” (p. 140). Aceştia sunt „cei ce lasă în urmă o Faptă (…), constituind un model istoric şi social” (p. 140). Toate aceste concepte se regăsesc în cartea lui Artur Silvestri – Cuvinte pentru urmaşi. Autorul arată cum a ajuns la concretizarea acestui op: „… adunând în primăvară, câteva zeci de Oameni Mari (la decernarea premiilor anuale ARP – n. n.), mi-am dat seama că sunt atât de diferiţi şi că faptele lor sunt atât de neasemănătoare (…), încât apare, prin ei, un fel de Românie Tainică )…) Şi când am înţeles că în fiecare există o concluzie de viaţă (…), o povaţă, am iniţiat această carte (…) Dar însumate toate aceste contribuţii mărunte conduc la un gen de fluid, care circulă pretutindeni şi care ne dă o uimitoare stabilitate. Aceasta arată că noi nu suntem într-o criză istorică şi că există, dincolo de Româniile de suprafaţă (România lor, a politicienilor şi a magnaţilor, şi România noastră, a oamenilor obişnuiţi – n. n.), o Românie Tainică.” (p. 140-143).

Aici, se impune să precizăm că în interviurile sale, Artur Silvestri discută despre două categorii de Oameni Mari: cei de ieri (intraţi în conştiinţa naţiei) şi cei de azi, „ilustrând Modelul (şi care) sunt lăsaţi deoparte, fiindcă vremurile noastre tulburate nu cultivă continuitatea (…), truda dedicată faptei, ci dimpotrivă – spiritul risipitor, consumismul inutil…” (p. 146). Din prima categorie, Artur Silvestri aminteşte pe cei a căror contribuţie în plan social-istoric şi cultural a devenit publică şi, în anumite împrejurări, destinele lor s-au intersectat cu al său. E vorba despre Dinu Adameşteanu (reputat arheolog – n. n.), scriitorii Emil Cioran, Mircea Eliade şi Adrian Marino, precum şi teologul şi omul de cultură Antonie Plămădeală. Din a doua categorie, fac parte oameni care, prin faptele lor, sfinţesc locul. Prin cartea sa, Artur Silvestri îi face cunoscuţi publicului larg. În interviul acordat Ancăi Bărbulescu, autorul enumără (printre alţii) pe Traian Galetaru, „un învăţător din  Comloşu Mic, din Banat, care conduce o revistă sătească, veche de 70 de ani”; „preotul Al. Stănciulescu-Bârda, din Mehedinţi, dintr-un sat, Molovăţ (care) a edita în 15 ani, la editura lui, Cuget românesc, peste 200 de volume (…) şi pe care le-a răspândit în toată ţara şi uneori chiar şi în străinătate”;  „Gligor Popi, de 85 de ani, din Banatul Sârbesc, acelaşi gen de cărturar fără vârstă”; stareţul „Modest Ghinea, de la Mănăstirea Cetăţuia din Argeş, care a fondat acum cinci ani o publicaţie (…) – Murmurul Sihaştrilor” (p. 147-148).

Prin activitatea sa prodigioasă: prozator, critic şi istoric literar, foiletonist, istoric al civilizaţiilor, expert imobiliar, ca şi preşedinte al ARP – calitate în care a făcut donaţii de peste 20.000 de cărţi la peste 350 de biblioteci orăşeneşti şi comunale (chiar şi Bibliotecii municipale din Medgidia, ca şi celei de la Liceul teoretic „N. Bălcescu”, din acelaşi oraş, unde noi profesăm), îl putem considera şi pe Artur Silvestri un OM MARE, iar Fapta sa Mare este una Sfinţitoare pentru spiritualitatea românească.

O POETĂ A CÂMPIEI

Prof. Dr. Const. MIU

Dacă ar fi să dea crezare spuselor prefaţatorului cărţii sale, Magda Bădoiu ar ajunge la o suficienţă păguboasă. Pentru cel care semnează prefaţa – Editorul I. M. –, progresul  unui scriitor înseamnă cantitate şi nu calitate: „Urmărind de ani buni evoluţia scriitoricească a Magdei Bădoiu se observă că aceasta cunoaşte progrese de invidiat pentru unii şi de elogiat pentru alţii. Şi nu-s doar nişte impresii personale, ci o realitate demonstrată prin cărţile pe care le-a publicat până în acest moment. „ (Prefaţă la cartea Magdei Bădoiu, Înserări sihastre, Casa de editură Amurg sentimental, Bucureşti, 2011, p. 7).

Şi ca să nu se dezmintă în inepţii, sus numitul editor recidivează. „Parcurgând etapă cu etapă cariera sa literară, citind în cenaclu, publicând în culegeri colective, dar mai ales în revista cu acelaşi nume a editurii, sub egida căreia i-au apărut cărţile, ca şi cea de acum, câştigul domniei sale pe linie de creaţie fiind de-a dreptul surprinzător, rezultatele fiind de mare perspicacitate în confruntarea cu alţi poeţi, cu oameni de carte, de profesii şi vârste diferite.” (p. 7). Acest pseudo-grămătic ar trebui să ştie că în limba română nu există frază fără predicaţie! Fragmentul pe care l-am reprodus abundă în gerunzii, dar nu are predicat! În plus, acelaşi semnatar al prefeţei, în entuziasmul său facil, nu explică şi nu justifică de ce consideră câştigul autoarei ca fiind „de-a dreptul surprinzător”! Dacă tot e aşa darnic în afirmaţi, care nu au de-a face cu judecata critică, l-am întreba ce înseamnă pentru un poet a avea „rezultate de mare perspicacitate în confruntarea cu alţi poeţi…” ? Oare aceste „rezultate” apar numai la cei cu mare perspicacitate, iar la cei cu perspicacitatea mai mică nu? Numai editorul poate şti răspunsul, dacă a devenit un bun măsurător al perspicacităţii scriitorilor care se încumetă să publice la editura sa.

Două aspecte sunt definitorii pentru cartea semnată de Magda Bădoiu: rolul şi rostul cărţii, al poeziei şi al cuvântului, precum şi prezenţa unui topos afectiv – câmpia.

Poezia care defineşte metaforic poziţia eu-lui faţă de Cuvânt, Poezie şi Carte este Sunt doar un pelerin la curtea rigăi Timp. Aflată în căutarea perfecţiunii artistice, poeta este conştientă de propriile-i limite: „Sunt (…) / Un pelerin perpetuu spre cetatea Cuvânt7 (…) Şi caut calea limpede spre stele, / Dar mă lovesc de pragul neputinţei mele” (p. 71). În alt loc – poezia Mereu pui între noi fiori de gheaţă – , Magda Bădoiu recunoaşte că deşi se consideră „Roasă de gânduri şi-ndoieli”, salvarea o află doar în cuvântul scris, ca şi în poezie: „Eu în cuvânt găsesc tămăduiri” (p. 26). Aşa se justifică accentele de rugă pe care le capătă versurile poeziei  O clipă albastră de îmi dăruieşti: „Descântă şi umple-al creaţiei chin/ Cu tot ce-i firesc şi fără cusur” (p. 12). În atari condiţii, poezia devine vindecătoare de nevroze, iar cuvintele ei – balsam de suflet –, căci ele vin din sufletul „spiţerului” (eul poetic) pentru sufletul „pacientului” (cititorul): „Doar poezia poate să-mi aline/ Izvorul nesecat dar trist, din mine/, / Găsind cuvintele vindecătoare” (p. 22). La Magda Bădoiu, cartea de poezie capătă accepţiunea pe care Arghezi o dă în Testament, aceea de legătură indestructibilă între generaţii: „Poezia nu-i o cetate doar pentru-o noapte/ (…) Ea e (…) / Un lung suspin printre cuvinte-şoapte// (…) Mereu se va-nălţa spre cer măiastră; / Cu rotunjimi de flacără albastră,/ Sfinţită de-a strămoşilor oseminte.” (p. 27).

 *

În volumul Magdei Bădoiu, întâlnim un topos afectiv – câmpia. Ea este subsumată perimetrului satului – un alt topos ce implică afectivitate şi care sub aspect spiritual aminteşte de versul blagian, cu valoare de maximă, definitorie pentru spaţiul mioritic. „Eu cred că veşnicia s-a născut la sat”. Aspectul acesta transpare din poezia Bătrânul meu sat nu doarme niciodată: „Bătrânul meu sat nu doarme niciodată!/ A strâns în el veşnicia câmpiei,/ Parfumul salcâmilor dând glas bucuriei/ Şi Borcea în valuri, de Domnul lăsată,/ Când prinde-a miji primăvara în zori” (p. 77).

Toposul acesta afectiv capătă uneori dimensiuni stranii, ca în poeziile Umbrele zilei, în luna lui Cuptor şi Pacea câmpiei se înalţă stăpână: „Câmpia-n căldurile mari aiurează, / În neliniştea umbrei scăpare cătând, / Trupu-i de holde în vânt legănând, / Ea se-ntrupează-n copaci, ea visează” (p. 79). Nemişcarea modifică dimensiunile peisajului contaminat caloric: „Bărăganul se-ntinde în clocotu-i stins, / (…) Nici o umbră de copac, tremurândă, / Sub cerul de văpaie încins. / pacea câmpiei în mine-aşteptarea/ Şi vântul adoarme, ţinându-şi suflarea” (p. 81).

Din aceste considerente, o putem socoti pe doamna Magda Badoiu drept o poetă a câmpiei, având certe înclinaţii spre pictural şi straniul peisajului.

UN POET CONTEMPORAN CLASICIST

Prof. Dr. Const. MIU

 

 

Constantin Ghiţă este unul dintre laureaţii concursului de creaţie literară Vara visurilor mele, obţinând menţiune la ediţia a X-a, 2011.

Cartea semnată de Constantin Ghiţă – Cugetări sub clar de lună (Editura Amurg sentimental, 2011) are parte de o prefaţă şi o postfaţă – una mai anostă ca cealaltă, în sensul că autorii lor se autocomunică (într-un soi de narcisism literar), în loc să comunice semnificaţiile poemelor ce alcătuiesc volumul, demonstrând în felul acesta de ce au ales – unul să-l prefaţeze, celălalt să semneze postfaţa. Prefaţa  semnată de un oarecare profesor Gr. Hampu este o compunere şcolărească, şi aceea mediocră. Postfaţa se vrea, în opinia semnatarului – Eugen Cojocaru –, un pamflet  la adresa celor care promovează o „literatură nocivă, a sexului şi a spurcăciunilor instinctuale, imorală şi insalubră, în care mulţi autori (…) arată cât de jos sunt pe o ipotetică <<scară>> a sănătăţii mentale.” (p. 115). Unei astfel de pseudo-poezii – crede prefaţatorul i se opune lirica de tip clasicist a lui C. Ghiţă.

Primul aspect pe care îl putem sesiza în acest tom este cultivarea cu precădere a poeziei în forma fixă a rondelului. Bunăoară, în Noi l-am avut pe Caragiale, poetul dă o replică unui alt confrate, care tot într-un rondel regreta că     n-avem un Mollière să şfichiuiască moralitatea de ieri şi de azi a societăţii noastre. Replica lui C. Ghiţă e pe măsura creaţiei maestrului Doru Lazăr, versurile relevând ironia înţelegătoare: „Astăzi, renasc la unison, / Din vechi potăi de haimanale, / Printre naivi şi Mangafale, / Mojici cu ştaifuri de salon…// Cât ne lipseşte Caragiale!…” (p. 28).

Al doilea aspect cu privire la tomul în discuţie este acela că putem să-l socotim pe Constantin Ghiţă drept poet al toamnei şi al nocturnului.

Fie că iau forma rondelului sau cea a sonetului, poeziile dedicate anotimpului galben au acea melancolie tipic eminesciană: „Când pe sub norii cenuşii, / Trec păsărele călătoare, / Se-aşterne toamna peste vii // (…) În vraja plină de candoare, / A crizantemelor ruginii, / Te-aştept iubito, iar să vii, / Să vezi cât de fermecătoare// Se-aşterne toamna peste vii.” (p. 21) sau în Sonetul toamnei „Tot mai firave raze aurii/ Răsar greoi în orizontul blând, / Vestind posac, venirea în curând, / A doamnei cu miresme ruginii.” (p. 107).  În alt loc – Când se aşterne toamna… –, tonul nostalgic justifică preferinţa pentru acest anotimp, care în plan afectiv este dorit a fi eternizat: „De câte ori se-aşterne pe-alei/ (…) // Un freamăt inima-mi cuprinde/ Şi cald noian de nostalgii/ (…) // De-ai fi eternă, toamnă dragă, / (…) Eu ţi-aş rămâne viaţa-ntreagă/ Şi-n veci, cu versul, slujitor.” (p. 38-39).

A treia secţiune – Sub clar de lună – îl relevă pe autor ca poet al nocturnului. Pe un ton vădit nostalgic, rememorarea îi facilitează autorului aducerea în prim-plan afectiv a unei nopţi de august, alături de fiinţa iubită, „decorul” fiind specific clasicizant: „A fost noaptea mea frumoasă, / Mii de greieri îşi struniră/ Violinele târzii/  Când pe boltă răsăriră/ Policandre mii şi mii. // Raza lunii, furişată/ Prin dantela din perdea, / Trimetea vraja ei toată/ Peste-ntreagă fiinţa ta.” (p. 93).

Toamna este anotimpul propice creaţiei, destinul poeţilor fiind legat tot de acest anotimp al abundenţei: „Se tânguie toamna cu frunzele-n vânt/ (…) Când basme de-aramă se-aştern pe pământ/ Şi ocrul surâde- tablouri. // (…) Din vii curg poeme-n culori de rondel, / Strângând veşnicia-ntr-o clipă. // (…) În nopţile tandre, când luna, visând, / Inspiră-a poeţilor soartă.” (p. 111).

Din cele arătate până aici, reiese o evidenţă: Constantin Ghiţă este un poet contemporan, a cărui creaţie de factură clasicistă salvează sufletul cititorului iubitor de frumos.

IZVODITORUL DE MIR întru iubire şi lumină

Prof. Dr. Const. MIU

Poeziile care intră în corpus-ul noului tom – Nopţile mele, Casa editorială Amurg sentimental, Bucureşti, 2011 –, semnat de dl Doru Ion Lazăr sunt – aşa cum arată şi titlul – rodul nopţilor de veghe şi inspiraţie, dăruite cu iubire cititorilor. În acest sens, moto-ul cărţii este elocvent: „N-a fost şi nu va fi nicicând/ Iubirea o minciună/ Chiar dac-o porţi mumai în gând/  În nopţile cu Lună!” (p. 3).

Volumul de care ne ocupăm acum este structurat pe două dimensiuni spirituale: una vizând trecutul, în speţă neamul nostru geto-dac, cealaltă – rolul şi rostul creatorului de frumos – poetul – în lumea contemporană.

Ideea fundamentală detectabilă în poeziile din prima categorie amintită este aceea că istoria o fac oamenii: „Noi facem istorie/ (…) Pământul acesta prin noi este viu!” (Noi suntem istorie, p. 78). Pentru oamenii acestor meleaguri, glia strămoşească înseamnă MUMA: „Aşa suntem noi, Dacii/ Uniţi ca Pădurea/ Adunaţi într-un singur Trunchi/ (…) Pentru această singură,/ Unică Ţară,/ Care pentru Noi/ Înseamnă/ <<Mamă şi Doamnă>>.” (Dacii d-aci, p. 6). Imperfectul evocării din primele două părţi ale poeziei Suflet dac aduce în prim-plan bunăstarea unui popor trăitor într-un spaţiu edenico-paradiziac: „Acum mai multe mii de ani,/ Când noi eram Poporul Dac,/ N-aveam nevoie nici de bani,/ Dar nici n-aveam vreun om sărac.” (p. 25). Acest spaţiu sacru a fost jinduit din timpuri imemoriale. Ideea aceasta este relevată în manieră eminesciană: „Şi-au tot venit din lumea largă,/ Mulţimi ce nu aveau hotar,/ Fiinţa, Limba să ne şteargă,/ Dar le-a fost truda în zadar!” (p. 27). Pasajul referitor la „iubita Europa” este un aspru rechizitoriu la adresa adepţilor globalizării, care jinduiesc după acest teritoriu binecuvântat, şi fac tot ce le stă în putinţă să fie depopulat: „Cum ne aştepţi, Iubită Europă/ Când ştii c-am fost aici din veac?/ Aducerea-ţi aminte e-n sincopă?/ Ai vrea doar Ţara fără Suflet Dac?” (p. 28). În ultimii ani, teza daciştilor – aceea că NOI NU SUNTEM URMAŞII ROMEI (dr. Napoleon Săvescu, fondatorul revistei Dacia magazin a publicat o carte cu acest titlu – n. n.) – prinde contur cu pregnanţă. Ea transpare din două creaţii ale lui Doru Ion Lazăr, incluse în volumul Nopţile mele. Prima este Conştiinţa de sine: „Am fost făcuţi din lutul/ Care hrăneşte viaţa/ Şi-nvredniciţi cu harul/ De-a fi stăpâni pe noi,/ Că suntem începutul/ Şi suntem dimineaţa/ Care-mplineşte darul/ În ziua de apoi!” (s. n., p. 70). A doua – Testamentul lui Burebista – accentuează păstrarea conştiinţei naţionale: „Suntem la răscruce de vânturi,/ Puşi de dulcele destin,/ Între ape şi pământuri…/ Ştim ce suntem: cer senin, / Ştim şi astfel dăinuim!” (s. n., p. 100).

*

Spuneam la începutul acestor consideraţii că a doua dimensiune spirituală detectabilă în noua carte semnată de dl Doru Ion Lazăr se referă la rolul şi rostul poetului în cetate. Prima poezie, care deschide volumul mai sus amintit – Autograf – ar fi putut foarte bine să ţină locul cuvântului înainte, unul plin de platitudini şi semnat de editor. Prin ironia înţelegătoare, autorul invită la lectură cititorul aflat sub tutela calculatorului şi a televizorului – două „instrumente” inerente pseudo-culturii şi pseudo-valorilor. Salvarea se poate realiza prin întoarcerea la lectură: „Omule rătăcitor,/ Subjugat de viitor,/ Sedus de calculator,/ Drogat de televizor…/ (…) Omule, fost cititor,/ Reînvie CITITORU’/ Eu semnez şi-ţi dau onoru’/ Mulţumindu-ţi… AUTORU’ ” (p. 9).

Nopţile mele – poezia care dă titlu volumului în discuţie – o considerăm un veritabil crez artistic, pentru că defineşte personalitatea poetului, care dăruie şi se dăruie oamenilor, cu iubirea izvorâtoare din candela inimii: „Sunt nopţile mele/ Ca pulberi de stele/ (…) Adesea nu le dorm,/ (…) Le dărui iubirii/ De oameni şi lume,/ (…) Căci sufletul meu,/ Când e lună plină,/ Străbate – mereu –/ Cărări de lumină” (p. 10-11).

Prin problematica abordată – întoarcerea fiului risipitor la credinţă, Prizonierul aminteşte de fronda argheziană. Teologul din tinereţe recunoaşte un paradox ce i-a marcat existenţa spirituală – cu cât se credea liber-cugetător, cu atât era PRIZONIER, LEGAT DE DUMNEZEU: „L-am alungat, am vrut ca să mă rup de El,/ Mi-am căutat, hai-hui, un alt model,/ (…) Am căutat, am căutat – mereu –/ Să nu fiu dependent de Dumnezeu…/ Ca să-L implor, doar când îmi este greu!…/ Croindu-mi masca propriului zeu,/ Chiar L-am negat şi-am spus că sunt ateu!/ Negând, de fapt, atunci am afirmat,/ Tot Adevărul ce l-am căutat…” (p. 23). Mai întâi, să spunem că din orgoliu, poetul se disociază de omul comun, care-L caută şi-L imploră pe   Dumnezeu, doar atunci când îi e greu. Apoi, recunoaştem în aceste versuri mărturisitoare că gestul de frondă, de „rupere” de Tatăl Ceresc aminteşte de Nice, care prin declaraţia nonşalantă – „Dumnezeu e mort!” – recunoaşte de fapt EXISTENŢA lui Dumnezeu, aici fiind vorba, în fond, de afirmaţia prin negaţie.

Recunoscând că are o personalitate aparte, prin două negaţii cu valoare stilistică ce-l singularizează pe iubitorul de poezie („N-am fost – niciodată –  un tip solitar/ Şi – totuşi – n-am spirit de turmă/ (…) Iubesc Poezia cu Duh selenar/ Nu-s primul, nici cel de pe urmă” – …Şi totuşi, p. 97), Doru Ion Lazăr se declară mulţumit în poezia Aştept cuminte dacă mesajul din poeziile sale a fost limpede înţeles şi ajunge la inima fiecăruia: „Eu n-am ştiinţa verbelor moderne,/ Eu sunt produsul tipului citit/ Care pe buchea scrisă a trudit/ Să afle taina trecerii eterne/ (…) Dar am credinţa că am reuşit/ Ce-am scris să înţeleagă şi un prost.” (p. 115).

Mimând naivitatea, în poezia Scriu, autorul este ironic – pe alocuri caustic – faţă de cei ce cred că numai cei şcoliţi au ştiinţa prozodiei. „SCRIU înseamnă că sunt viu/ (…) SCRIU dar nu-s de meserie/ SCRIU mi-e interzis a scrie?!?/ (…) SCRIU şi eu cum scriu destui/ SCRIU dar nu visez statui/ SCRIU şi-ntreb fără ocol:/ SCRISUL e un monopol?!?/ E doar pentru literaţi/ Nu şi pentru cei chemaţi/ Care nu ştiu iambi, trohei/ Dar au Duhul Sfânt cu ei” (p. 136, 137).

Din cele arătate până aici, putem spune că dl Doru Ion Lazăr este unul din cei chemaţi a sluji în Templul Poeziei şi, fiind atins de aripa Harului Sfânt, îl putem socoti drept IZVODITOR DE MIR întru iubire şi lumină.

UNIVERSUL LECTURILOR SILVESTRIENE

Prof. Dr. Const. MIU

Aşa cum se precizează în nota explicativă, Universul lecturilor fericite(Editura Carpathia, Bucureşti, 2011) este primul volum de texte (din peste 1400), din care cititorul avizat poate urmări activitatea timp de 17 ani de cronicar literar, eseist şi istoric literar a lui Artur Silvestri. Toate aceste texte au fost publicate de către cărturar între 1972-1989 în 35 de periodice, dintre care amintim: Luceafărul (publicaţie la care a şi fost angajat ca redactor), Amfiteatru, Astra, Contemporanul, Convorbiri literare, Cronica, Flacăra, Ramuri, România literară, Tomis, Viaţa românească.

De reţinut în primul rând faptul că Artur Silvestri era un devorator de cărţi (fie în ediţie românească, fie în ediţie franţuzească – cele mai multe), observaţiuile sale pe marginea acestora fiind pertinente, relevând pew lângă un cronicar rafinat şi un istoric literar şi estetician bine documentaţi, în egală măsură.

În cazul cronicilor de întâmpinare (incluse în acest prim volum, la care facem acum referiri), Artur Silvestri nu se rezumă doar a recenza o care sau alta, ci face o serie de conexiuni între autor şi operă, respectiv editor. Iată ce nota A. Silvestri în legătură cu publicarea unei culegeri de cuvântări ale lui G. Călinescu: „Editorul (…) a procedat corect, însoţind aceste (…) cuvântări ori articole de jurnal, cu un număr de note, care conţin indicii nu doar asupra părţilor inedite, ci şi asupra unor elemente de biografie, interioară călinesciană.” (p. 14). În alt loc, vorbind despre studiul monografic al lui Ad. Dinu Rachieru – Pe urmele lui Liviu Rebreanu –, menţionează: „Adrian Dinu Rachieru (…) face o descripţie sociologică de medii transilvane şi regăţene, literare şi politice, extrăgând de aici o reacţie cu precădere etică şi o pornire către construcţia masivă, către monumental.” (p. 90). Cronicarul intuise în această cronică legătura între autor (Ad. Dinu Rachieru), a cărui formaţie profesională e cea de sociolog, şi maniera de tratare a studiului monografic – cea sociologică.