SĂPĂTURI

Const. MIU

Nea Dumi e acasă? întrebă femeia.

Tânărul nu-i răspunse. Trase din ţigară, după care apucă sticla de gât şi turnă alene în pahar. Bău cu sete, pe nerăsuflate, aproape tot paharul. Se şterse cu dosul palmei,luă apoi între degete câteva alune, pe care le aruncă în gură, dând capul pe spate.

Femeia se apropie din spate şi-i puse palma pe umăr. Abia atunci acesta tresări şi, după ce dădu mai încet sonorul aparatului la care asculta manele, întoarse capul.

– Marcelică, nea Dumi e acasă?

– Doarme, tanti,doarme, repetă tânărul, părând deranjat de cea care îl întrebase de tată.

– Cum o fi putând să doarmă pe hărmălaia-asta?! se minună femeia.

– Cu spume la gură, după ce-a dat gata două sticloanţe de Săniuţă! veni explicaţia.

– Ia, dă fuga şi scoală-l!

– Nu pot, bre, tanti Maria, că abia ce-a aţipit.

– Şi ce dacă…

– Face urât dacă-l scol înainte să-şi fi făcut efectu Săniuţa! O ia ca medicament şi-i trece de toate alea!… Dacă nu-şi face efectu siropu’, face urât moşu!… Odată, am luat-o pe coajă, că tot aşa, m-a frecat la icre un vecin, să-l scol…

– Las că n-o iei pe coajă, că i-am adus pensia, lămuri poştăriţa.

– Tanti, ştii ceva?… Mai bine lasă-mi mie cuponu şi banii, că moşu nu-şi face somnu, ne ia p-amândoi la ture, iar pentru mata nu răspund!…

Pentru că femeia nu dădea semne că s-ar învoi, Marcel Pestriţu insistă:

– Ai, că-ţi las de-o prăjitură şi-o ciocolată…

– La pensia lu dom colonel, zău c-ar merge un Garone!… Mi-e frică, zău, să nu dau în diabet, că pensionarii ăştialalţi din cartier, cân le duc pensia, în ziua respectivă, mă tratează ba c-o prăjitură, ba c-o şarlotă, cu multă frişcă…

Marcel Pestriţu se uită atent la poştăriţă, de parcă ar fi vrut să-şi dea seama dacă diabetul decare-i tot vorbea şi-a arătat vreun semn.

– Dacă-mi dai pensia lu moşu, îţi las şi matale d-un Martini, încercă el să negocieze.

*

– Ce tot mă baţi la cap, mă nea Fichiret, şi vrei să ştii unde-i Marcel? se răţoi Gina Priboianu la cel care o sunase.

– Cocoană, am o urgenţă! mai insistă omul.

– Ai greşit număru. Sună la 112 ! Şi-i închise în nas.

De felul ei, Gina Priboianu era iute, dar în acea zi, când a fost sunată de turcu-ăla, băşit, cum îi spunea ea în secret, era chiar nervoasă. Îi spusese soţului să nu-ntârzie cu transportu-ăla, pentru că avea de gând s-o ducă în piaţă, să facă mai multe cumpărături.

Telefonul sună iar.

– Ţi-am spus, abi, că nu ştiu pe unde golăneşte Marcel! ţipă femeia. O fi la biliard, cu golanii lui, dracu să-l pieptene!… La noi vine numa cân are nevoie de ceva, şi nu face pui p-aci…

– Sigur nu ştii unde-o fi?

– Alaltăieri, l-a rugat pe soţu să vină cu furgonu la Altex, că voia să ia un frigider pe cuponu de pensie a lu nea Dumi… Nici nu l-am întrebat p-al meu dacă l-a rezolvat pe Marcel…

– Cocoană, e belea mare! Avertiză Fichiret, d-aia întrebam la tine de Marcel.

– Ce dracu o mai fi făcut?! se sperie femeia.

– Nu el, moşu

– La câtă votcă bagă-n el, o fi căzut pe stradă. Nu e prima oară! vorbi sentenţios cea care fusese sunată.

– Căzut, căzut, repetă grav tătarul. Sculat la el, nu puteam!

– Ai dreptate, abi, cine să poată urni matahala-aia?!

– Cocoana, nu puteam sculam… E mort, cocoană!

– E, pă dracu!… A dat colţu‘ ‘nea Dumi?…Ai dă mine şi dă mine!

– Cocoana, vino repede, să iei ploconu!… Io musuluman eram şi nu putem să-l ţin în casă… L-am târât în curte. Aman-aman, tare greu era!

Ai dă mine şi dă mine! se văicări femeia. Bine că m-ai sunat, nea Fichi… Vin cât pot de repede, numa să dau dedeşteptu-ăsta, al meu. Nu-ş pe unde umblă, că nu răspunde la telefon…

Gina Priboianu se lăsă moale pe pat. Nepoata lu‘ ‘nea Dumi (cum îi spunea omului toată lumea din oraş colonelului Dumitru Pestriţu, fost comandant al unităţii de rachete) era cea care avea grijă de bătrân – de când aceluia îi murise soţia de inimă rea – şi de unicul fiu, care la aproape 40 de ani n-avea loc de muncă, mulţumindu-se să trăiască din pensia tatălui. Mergea o dată pe săptămână acasă la bătrân (impropriu spus „acasă”, căci după moartea soţiei vânduse repede vila, iar banii îi băgase într-un cont, la o bancă, mulţumindu-se să stea în gazdă la un tătar, într-un cartier mărginaş), pentru menaj: gătit, spălat şi călcat. De mai bine de un an, trecea tot mai rar – la două, trei săptămâni –, căci Dumitru Pestriţu, cicălitor din fire, stătea cu gura pe ea, cât femeia trebăluia. „Decât să mă freci pe mine toată ziua, bună-ziua, mai bine-ai face instrucţie cu fi-tu, că l-ai scutit de-armată, repede-repede, şi-acum a ajuns un necioplit cu burtă de popă!” îi mai întorcea Gina vorba.

Puse mâna pe telefon şi sunăla Protoierie.

– Săru-mâna, părinte!… Te deranjez şi eu… Am dat de necaz…

– Ce s-a-ntâmplat?

– A murit nea Dumi…

– Dumnezeu să-l odihnească!

– M-a sunat nea Fichiret Osman, la care stătea în gazdă… Cică l-ar fi găsit înţepenit în casă, de unde nu mai ieşise de trei zile…

– Fi-su ştie?

– De trei zile, nu-i de găsit! De când a pus mâna pe banii de pensie ai moşului… Cine ştie pe unde-i toacă?!…

– Păcat, mare păcat… Mai făcea donaţii pentru biserică…

– Nu ştiam…

– S-au mai văzut cazuri de atei, care la bătrâneţe au găsit Calea Domnului

– Părinte, n-am timp de necrolog!… N-am un să-l duc! Ajută-mă, că nici nu ştiu ce trebuie pentru înmormântare!…

– Adu-l la noi, la capela mortuară… Am acolo o rezervă, unde am toate facilităţile: îl îmbăiem, îl ferchezuim şi-l îmbrăcăm în paltonu de scânduri… Nu mai pierde vremea! Adu-l acolo; de rest, ne ocupăm noi!…

– Da, părinte,aşa o să fac, săru-mâna!

– Chiar dacă nu o să fiu eu, îl găseşti pe administrator. Îi spui că eu te-am trimis… Nu-i dai nimic!… Ne socotim după aia, că şi-aşa ai de alergat… Acutre să merg la un botez; naş e frate-miu şi mai schimbăm şi noi o vorbă,două acolo, că nu ne-am mai întâlnit la sindrofii cam de multişor. De, fiecare cu afacerile lui…

Gina Priboianu se mai linişti. Preotul paroh era un om de inimă. Dr, după numai cinci minute o sună el pe femeie.

– Doamna Gina, să ştii că nu facem nicio scofală!

– Cum adică, părinte? se sperie femeia.

Păi, dacă zici că Fichiret l-ar fi găsit după trei zile, tre să suni mai întâi la Poliţie, să preia ei cazu… După ia îl aduci la noi…

– Da, părinte, bine că mi-ai zis. O să-l sun pe adjunct. E văr primarcu soţul meu şi cre că până vii de la botez, ne rezolvă el.

– Aşa să fie!

 

*

De trei ore stăteau la poarta de la Morgă şi nu-i băga nimeni în seamă… De sute de ori au apăsat butonul soneriei şi tot nimic! Soţul Ginei Priboianu aţipise. Îi dădu un cot.

– Cum poţi să dormi cu mortu lângă tine?

– Pe nea Dumi l-am pus în spate. Doar tu eşti lângă mine!… Io-te, s-apropie cineva, mai spuse omul, frecându-se la ochi.

Într-adevăr, cineva se apropiase de poartă şi le făcu semn să coboare din maşină.

– A sunat dom doctor şi a spus să vă-ntreb dacă aveţi hârtia…

– Ce hârtie?

– Trimiterea dela Poliţie; fără ea nu puteţi intra! avertiză paznicul.

– Stăm aci de-atâta timp şi n-ai ieşit să ne spui de treaba-asta?

– Nu-i mare scofală, dar nu sunase doctoru!… Aşa că vă duceţi frumos la Poliţie ţi veniţi cu hârtia-aia. Pân-atunci, poate apare şi don doctor. Zicea că seducesă-şi cumpere un şorţ nou…

 

La Poliţie, era doar ofiţerul de serviciu. Îi spuseră pentru ce-au venit, iar acesta îi avertiză că mai întâi trebuie îndeplinite câteva formalităţi.

– Nu-i bine c-aşi mişcat mortu din loc!

– Subcomisarul Abagiu zicea să ne ducem la Morgă

– O fi zis, dar mai întâi se cuvenea întocmit un proces-verbal de constatare… Ei, lasă, că n-o fi foc! Daţi şi voi un coniac şi ne înţelegem… Dacă tot l-aţi cărat pân aci, tre să scriu cum l-am găsit…

Ai mai repede, mai repede! îl zori femeia.

– Bine că e întreg! remarcă bucuros ofiţerul.

– Da‘, ce, domle, voiai să ţi-l aducem tranşat? se interesă vădit supărat soţul Ginei.

– În cazu-ăsta, era nevoie să daţi şi voi declaraţii: cine, cum şi cu ce?

Cei doi soţi se uitară miraţi.

– Nu vă mai uitaţi aşa la mine, că mă deochiaţi!… Vă duceţi înapoi, unde-aţi găsit mortu şi luaţi declaraţii de la ăia care l-au văzut.

– Cu-atâtea referinţe, parcă-i facem dosar de angajare, fu de părere Gina.

– Să le luaţi în dublu exemplar: un rând la noi şi altu îl puneţi în coşciug, că poate o avea nevoie pe lumea-ailaltă…

– Vorbeşti prostii, domle! se apără Gina Priboianu. Acolo, nu se munceşte!

– Până dimineaţă, mă găsiţi tot pe mine aci! Mai spuse ofiţerul.

 

*

La poartă, a ieşit o persoană necunoscută.

–    Păi, unde-i nea Fichi? se interesă Gina.

– S-a mutat d-aci. A vândut de grabă tot şi dusa fost! Unde anume, nu pot şti, că n-a spus la nimeni!

– Ei, cum aşa?… A plecat… Şi n-a spus la nimeni!…

– Nu… La nimeni!

– Şi când a plecat?

– Are câteva ore bune… A-ncărcat tot calabalâcul în trei camioane şi p-aci ţi-e drumu

 

S-au întors din noula Poliţieşi i-au spus ofiţerului ce-au păţit.

– De, ce să-i faci; sigur n-aveţi noroc, conchise acesta. Legea e lege!

– Acu, ce facem?

– Fără declaraţii, nu po să vă dau nimic la mână!… Să găsiţi nişte martori… Aşa că, faceţi săpături! îndemnă el. Da, nu vă grăbiţi, că tot pe mine mă găsiţi. Aci sunt până dimineaţă!

Ai, nevastă, să luăm un târnăcop şi două lopeţi.

Gina Priboianu se uită la ceas.

– Are dreptate omu… La Fero-metale n-a-nchis… Ai auzit ce-a zis – ne-aşteaptă…

– Da, şefu, facem săpături.

– Şi nu ne grăbim…

– Aşa e, oameni buni: Graba strică treaba!… Eu v-aştept. Până dimineaţă sunt aci!… Da numa să faceţi săpături!… Continuă lectura

Anunțuri

Zile la malul mării

Cristina ILEA, clasa a XII-a A,  LTNB

Cred că de astăzi o să mănânc mai sărat decât în zilele trecute; nu pentru că ai plecat tu, ci pentru că toamna mi-a răpit zilele de şedere la malul mării. Acum, nu mai pot simţi pe buzele arse de soare dulceaţa picăturilor sărate, iar mirosul pielii şi al părului nu va mai fi acel amestec mediteranean de alge.

De azi o să mănânc sărat, dar nu şi piperat, căci condimentele puternice nu sunt recomandate în tratamentul sufletului. Totuşi, o să-mi păstrez obiceiurile verii: voi adormi în după-amiezile insorite, cu filamentele de lumină care pătrund prin perdele, in priviri; cu parul ud voi ieşi din casă, dar nu mă voi plimba ca altă dată pe malul mării, cu briza uscându-mi şuviţele ondulate, ci voi lăsa aerul gri al oraşului să se impletească cu parfumul şamponului. Mă voi aşeza pe o bancă rece, cu o carte în mână, nu pe nisipul auriu, fierbinte, care-ţi răscolea amintiri din ziua ce trecuse… şi voi fi melancolică, asemeni fiecărei perioade de toamnă venite, poate prea devreme anul acesta.

Este ciudat cum ai impresia că acele clipe frumoase trec atât de repede, iar cele în care eşti singur, poate trist, neconsolat, se dilată şi durează o eternitate… o eternitate care îţi amărăşte sufletul cu fiecare secundă.

Bronzul nu mi s-a sters nici acum complet după nenumăratele ore petrecute împreună sub soarele amiezii. Se degradează cu fiecare duş făcut şi părăseşte cu timpul locul îngropării sale în adâncul pielii…

Iarna

Stancu Alin Constantin, clasa a IX-a

Colegiul Naţional Gib Mihăescu

Drăgăşani, jud. Vâlcea

 

Iarna îşi cerne speranţele

Pe pătura umbrită de viaţă,

Iar păsările au esenţa morţii

În venele acum îngheţate.

 

Albul acoperă totul

Cu luciul său înţepător,

În timp ce copacii speră

Că totul este un coşmar

Ce va trece asemenea

Unui fulger ce sparge cerul

Spre a-şi îndeplini menirea

 

Moarte

Gheara demonică,

Îmi sfâşie aripile iubirii,

Ce trebuiau să mă înalţe

Dintr-o lume însângerată

Şi plină de durere.

 

Îngerii coboară

Şi-mi pansează rana deschisă

Către trecutul ce acum zboară

De-asupra amintirilor.

 

Clopotele vieţii mele

Îmi bat sfârşitul dureros,

Iar clepsidrele se sparg

De parca : Nimic nu ar fi existat!

 

Poetul

Poetul este asemenea

Unei lacrimi ce se scurge

Din ochiul veşniciei,

Dar cade într-un timp mărginit.

 

Este visător ca pomii

Ce-şi plâng singurătatea,

Lăsându-şi gândul să zboare

Către eternitate

Spărgând hotarelele imaginaţiei.

Condeiul său dezgheaţă lumi

Ce erau blestemate

Să fie închise în neştiinţă,

Iar dorul său face ca

Tăcerea să se rupă

În fragmente de iubire.

Rugă

Ţie,  Doamne , îţi încredinţez

Al meu suflet încătuşat,

Cu lanţurile păcatului

Şi te rog adapă-mi

Cu lumina nemărginirii tale

Setea de adevăr şi de iubire

Desavârşindu-mă întru puterea Ta.

 

 

 

Frământări…

 

Sufletul meu arde

Precum o candelă secată

În faţa mărăţiei tale,

Iar visele mele se sparg de stâncile mării

Asemenea unei perdele de spumă

Umplăndu-mi golul abisal

Cu rătăciri pierdute

Culese din amurg.

Da, mamă, te iubesc!

Bisag Alexandru-Stefan

clasa a VIII-a B, Scoala  „I.L. Caragiale”, Medgidia

Aş vrea ca să descriu o fiinţă, dar nu ştiu cum să-ncep …

Şi, totuşi, vreau ca înaintea-i tot trupul să mi-l plec.

Că vreau să îi închin cu gândul, toţi norii de pe cer

Dar, ce rost are căci la rându-i toţi norii apun şi pier.

Că vreau să rup puţin din soare şi să îl dau în dar

Dar, înaintea-i chiar şi astrul e un cadou amar.

Că vreau să făuresc în cinstea-i, pe cer o lună nouă,

Dar ce rost are, căci ca ea în veci nu vor fi două.

Că vreau ca stelele din lume să ardă pentru ea

Dar ce rost are să-i dai stele, celei mai calde stea?!

Ce rost mai are să-i dai daruri?… căci nu au importanţă!

E important să-ncerci să crezi a mea pură speranţă.

Căci ştiu că îmi va înţelege tot versul ce-l clădesc

Şi ştiu că versul îi va spune banal, că o iubesc!

Şi chiar de-ar fi o strofă-ntreagă, un imn sau o scriptură

Sper că va şti că de-astă dată şi dragostea mi-i pură.

 

Nu am ştiut să-ncep, şi uite, acum nu ştiu să-nchei …

Dar sper ca-n astă poezie scurtă, ţi-am dat ceea ce vrei:

Un vers. Un gând, o bucurie ce cântăreşte-averi.

Ţi-aş da ritmul frânt al apei, dar nu-mi stă în puteri

Mai mult nu pot să îţi ofer, decât încǎ o cuvântă:

Să ştii că pentru mine eşti, vei fi mereu preasfântă!

Şi pot, deşi m-am hotărât poemul să-l sfârşesc,

Să-ţi spun, cu inima pe suflet, da, mamă, te iubesc!

 

Visez

Ritmic se aude în noapte, de prin depărtări târzii,

Zgomotul făcut de şoapte şi de lacrimile vii.

Sus când luna se aşeazǎ de pe văi încet rasună

Tot amarul dimineţii să îţi spună noapte bună!

După colţuri largi de case se prevăd umbre rotunde,

Ce în tihnă te apasă vrând tristeţea să ţi-o cânte.

Printre pleoape se prevede melancolicul sihastru

Care pe nisip îngână orizontul lung şi-albastru.

Din pădure străluceşte un glas surd, neauzit,

Şi se sparge-ncet în clipa ce pluteşte-n infinit

În văzduh încet se lasă soarele greoi şi închis

Deschizi ochii şi-ţi dai seama că n-a fost decât un vis …


Dimineţi

Ema BRATU – clasa a X-a D, LTNB

Ma trezesc cu un murmur pe buzele insangerate,

Dramatizez acest rasarit sfant,

E sec si irational azi…

Incerc sa rostesc o rugaciune pentru dimineti de plumb.

E vechi acest nud al zilei  .

E balada mincinosilor  de alta data .

Monologul teilor de la  fereastra .

  

Pierdut

 

eram cu prieteni,

desenam cu degetul pe masa uda o ancora.

Ideal pierdut in neant albastru,

liniste  ranita.

Acum,in agonia care ma dezgusta ,

arcuiesc opus un zambet.

Au plecat!

Ca niste cai salbatici pierduti in alte veacuri,

nu se mai intorc !

Prieteni pierduti,prieteni fara moarte.

 

 

 

 

PRIMĂVARA MEA

Mariana MAZÂLU – clasa a XII-a A, LTNB

Spiritul ei se răsfrânge

În ochii mei senini…

Ţâşnesc din ea

Tainice izvoare de lumină

Ce acoperă pomii goi

Cu flori de borangic.

Inima tresare la

Parfumul hipnotic al primelor flori

Ce adie uşor,

Şi emoţiile apar odată cu

Alaiului multicolor de fluturi

Ce zboară pe cerul deschis către Rai.

Sufletu-i tânăr izvor de bucurie

Încununat cu raza sfintelor iubiri.

Ea este primăvara mea.

 

 

 

 

CULOAREA DRAGOSTEI

 

Pictez în culori,

Pe cerul senin.

Dragostea noastră

Este un curcubeu de emoţie

Ce răsare din lumină

Şi se împleteşte

Ca o ghirlandă de iubire

Ce ne contopeşte sufletele pereche

Întru-un trandafir sângeriu.