estetica poeziei

de Prof. Dr. Const. MIU

Nimeni altul nu putea să definească poezia într-un mod cu totul inedit decât Eminescu, în Epigonii, aceasta fiind, pentru el: „Voluptos joc cu icoane şi cu glasuri tremurate, / Strai de purpură şi aur peste ţărâna cea grea”. Spre a înţelege acest joccu icoane şi cu glasuri tremurate, se cuvine ca mai întâi să ştim ce este cuvântul şi ce semnificaţii capătă el într-un context poetic.

ÎnArte poetice ale secolului XX, Nicolae Balotă scria: „La începutul poeziei este cuvântul şi poetul însuşi nu e decât verb întrupat”. (Nicolae Balotă, Arte poetice alesecolului XX, Editura Minerva, Bucureşti, 1976, p. 193)

Ca entitate, cuvântul implică existenţa a două laturi: o latură materială – ­sunetele, învelişul sonor, produs al organelor vorbirii şi o latură ideală ­noţiunea, care reflectă în mod generalizat realitatea înconjurătoare. Altfel spus, cuvântul are o formă şi un sens, un element formal şi unul semantic.

Principala formă a gândirii logice noţiunea nu reflectă toate laturile obiectelor, ci numai pe cele esenţiale, înlăturând însuşirile secundare. Noţiunile sunt un rezultat al preluării unor date obţinute pe calea cunoaşterii senzoriale. Aparent, s-ar putea crede că noţiunile sunt mai sărace decât cunoaşterea senzorială. În realitate însă, orice noţiune, chiar şi cea mai simplă, reflectă realitatea mai profund, mai just, în timp ce cunoaşterea senzorială dezvăluie numai latura exterioară a obiectelor.

La Ferdinand de Saussure (autorul unui Curs de lingvistică generală ­1922) cuvântul devine semn. El defineşte semnul drept o entitate psihică, având două laturi, în care fuzionează un concept şi o imagine acustică, propunând înlocuirea conceptului prin termenul semnificat (signifié), iar imaginea acustică prin semnificant (signifiant). Terminologia propusă de Saussure a fost preluată de către teoria literară, opera literară devenind semn, expresia ei concretă (forma) semnificant, iar conţinutul de idei semnificat.

În poezie, cuvântul nu mai este doar un semn, o abstracţiune rece, o generalizare a realităţii vieţii, ci însăşi viaţa. În viziunea poetului, cuvântul devine univers şi mit, devine putere creatoare, miracol, forţă prin care acesta participă la viaţa lumii, luând-o în stăpânire şi re-creând-o. Dezvoltându-se odată cu lumea, cuvântul condensează în sine imaginea marilor etape ale devenirii omului, ale istoriei civilizaţiei umane, de la civilizaţiile totemice, animiste şi religioase, până azi, când omul a devenit stăpânul macro şi micro-cosmosului. În concepţia lui Ion Biberi, cuvântul, limbajul exprimă întreaga personalitate a individului, la toate nivelurile sale de viaţă, dar nu este numai o elaborare individuală a unei faze anumite a evoluţiei culturii, ci şi o însumare a etapelor culturale primitive. În cursul evoluţiei istorice a popoarelor, zona gândirii logice s-a dezvoltat, dând limbajului o structură diferenţiată, dar aria magică, primitivă, stăruie încă, având la mulţi inşi putere de organizare a gândirii. (Cf. Ion Biberi, Poezia Mod de existenţă, EPL, Bucureşti, 1968, p. 266 – 267.). Ca atare, limbajul trebuie înţeles ca un compendium al etapelor mari ale istoriei culturale a omenirii. Având în vedere consideraţiile lui I. Biberi, vom înţelege mai bine actul poetic, poezia, care în esenţa ei este un fenomen de limbaj, desprins din limbajul unei comunităţi culturale, formate nu numai la lumina vieţii actuale, ci şi din izvoarele primare şi din formele culturale succesive de împlinire a vieţii culturale a întregii omeniri. Poezia uzitează, cu precădere, de valorile de sugestie magico-animiste ale cuvântului, care, încălzit la flacăra geniului poetului, devine putere creatoare, mijloc de sugerare a celor mai de adânc zone ale sufletului uman. Ca unitate a contrariilor, cuvântul închide în sine ­precum ghinda în stare latentă stejarul Universul sub latura sa abstractă şi concretă, reflectând, în acelaşi timp, generalul, dar şi particularul din fenomene, cuvântul fiind imagine, dar şi obiect; el imită, dar şi creează o nouă lume. Prin puterea sa, cuvântul ca imagine şi metaforă – „evocă, povesteşte întâmplări, aprinde lumini şi iradiază culori; cuprinde forme şi urmăreşte fluidităţi. Cuvântul este, în acelaşi timp, muzică şi semnificaţie: el animă simetriile arhitectonice, reliefurile şi culoarea, dându-le noi dimensiuni şi unind, prin poezie, în mănunchi, toate formele frumosului.” (Ion Biberi, op. cit. p. 266 – 267).

Iată cum surprinde Al. Vlahuţă într-o poezie puterea creatoare a cuvântului: „Ca-n basme-i a cuvântului putere:/ El lumi aievea-ţi face din părer­i,/ Şi chip etern din umbra care piere,/ Şi iarăşi azi din ziua cea de ieri./ El poate morţii din mormânt să-i cheme; /Sub vraja lui atotputernic eşti,/ Străbaţi în orice loc şi-n orice vreme/ Şi mii de felurite vieţi trăieşti./ Aprinde-n inimi ură şi iubire,/ De moarte, de viaţă-i dătător,/ şi neamuri poate-mpinge la pieire,/ Cum poate adesea mântuirea lor.” (Al. Vlahuţă, Scrieri alese, vol. I, EPL, Bucureşti,1963, p.184.). După cum se poate lesne observa, pentru Vlahuţă puterea cuvântului de transfigurare a realităţii ţine de miraculos. Între realitate şi imaginarul poetic există o relaţie binară; cel care pune aceşti doi termeni în relaţie (aflaţi aparent într-un raport de incompatibilitate) este cuvântul. El re-creează realitatea, pornind în sens invers, de la imaginaţie, zămislind astfel o nouă realitate. E vorba de realitatea sufletului poetului, aşa cum acesta percepe realitatea exterioară, trecută prin filtrul sufletului său. Prin intermediul cuvântului, tot ceea ce este efemer (reprezentat în poezie prin „umbra care piere”) devine etern, nepieritor, încât timpul nu mai este cel cronologic şi obiectiv, ci unul subiectiv şi universal. Aflaţi sub zodia cuvântului, sub magia acestuia, atât poetul, cât şi cititorul sunt, fiecare în felul său, un Creator atotputernic. Din aceste considerente, cuvântul devine ambrozie divină. Cel care consumă o astfel de hrană se metamorfozează în orice timp şi orice spaţiu. Cuvântul îi facilitează omului crearea unui topos imaginar, care are un timp al său subiectiv. Forţa cuvântului poate fi deopotrivă distructivă, malefică şi, ca atare, „poate-mpinge neamurile la pieire”, poate semna sentinţa extincţiei unei culturi, a unei civilizaţii, după cum cuvântul poate avea şi funcţie creatoare, deci benefică, şi astfel el poate contribui nemijlocit la izbăvirea şi salvarea unei civilizaţii.

Reclame