Traianus – devoratorul liric neostoit

interviu cu poetul basarabean

Traian VASILCĂU

- Stimate Traianus, într-o emisiune literară ziceai că ispita
cuvîntului te-a furat de la alte preocupări. Ai putea spune cînd şi
cum anume s-a produs acest fericit, cred eu, eveniment?
- Dragă Vitalie, eu, de fapt, ar fi trebuit să fiu un val de mare
legănătoare sub soare, un plop Însingurat  pe un deal preistoric, un
zvon de antice lieduri  sau o cicoare la o margine de drum uitat de
toţi călătorii. Iată că n-a fost să fie. Vorba lui Florin Piersic:
„Iubiţi-mă aşa cum sÎnt, / că n-o mai face mama altul”. Sufletul din
mine are, probabil, forma unei harfe, e profund cÎntător şi cÎnd se
dezlănţuie, sufletul adică!, păzea de toţi imberbii literari şi
criticii de cartier. Ca să-ţi răspund  îţi spun că atunci  cÎnd eram
mic, după ce tata a fost Înfiat de o stea-logostea fără nume,
moştenirea sa pentru mine a fost: o casă cu hotarul urcÎnd mereu pÎnă
a ajuns În dreptul inimii mele, un crÎmpei de Prut, un acordeon german
„Hцhner” şi un sac de muzicuţe. La acestea „cÎntam” din zori pÎnă în
seară de înnebuneam toţi grănicerii. Îi îmbunam pe aceştia din urmă cu
nuci şi vin, iar ei, ruşi din Habarovsk şi Camceatka îmi ofereau
printre sîrma ghimpată binoclul lor să văd ce mai fac „romÂnii de
vis-a-vis”, din Mitocul BotOşanilor. Apoi, în fiecare An Nou colindam
şi uram tot satul pînă am ajuns să dispun de o orchestră întreagă:
fluiere, nai, acordeoane (două), patefon, chitări, mandolină,
muzicuţe, tobă, pickup-uri şi alte obiecte de... lux...
Răbdare nu mi-a ajuns să le îmblînzesc armonia şi într-o zi Poezia a
fost cea de m-a ales pe viaţă. Era prin 1987, cînd eram tînăr, aproape
anonim şi fericit că noaptea vine, dar mama luminează-n ea şi-s bun.
Copilăria mea s-a întîmplat ascultînd Radio Iaşi şi privind
Televiziunea Română. Doar aceste posturi le putea recepţiona biata
noastră antenă din satul Viişoara, raionul Edineţ.
Asta a fost enciclopedia mea de poezie şi cultură românească, în
general. În acest răstimp producîndu-se şi mişcarea noastră naţională,
am căpătat acces la toată poezia românească – visul meu cel mare. Nici
un palat regal nu valora pentru mine atunci cît o bibliotecă de carte.
Eram avid de lecturi, eram însetat de poezia lumii şi de cea
românească mai ales.

Continuă lectura

Reclame

Dragobetele, sărbatoarea tinereţiii şi a iubirii!

de Ioana TOADER – XII E (LTNB)

Clipe de bucurie sau tristeţe ne umplu paharul vieţii. Câteodată, avem senzaţia că lucrurile au fost orânduite şi în acele momente înţelegem că nimic nu-i întâmplător. Ca şi creaţia divină, lumea noastră se bazează pe iubire. O formă de manifestare a iubirii este sărbătoarea numită „Dragobete”.

Sărbătoarea aceasta semnifică ziua dragostei împărtăşite, a manifestării în acord deplin cu întreaga natură. Strămoşii noştri au dezvoltat un adevărat ritual, perceput la început ca ceva firesc, natural – şi uitat încet, încet. Acum simbolurile vechi reînvie, şi odată cu ele, speram şi noi sa ne simţim mai aproape de natură, mai bucuroşi şi mai frumoşi .

   Ziua Îndragosţitilor este de Dragobete! Însă pentru cei mai mulţi  romani, această zi şi-a pierdut semnificaţia. În ţară, această zi nu se mai sărbătoreşte conform tradiţiei. „Valentine’s Day” sau Ziua Sfantului Valentin, sărbătoare de import, de care până de curând nici nu aveam habar, pare să aibă mai mult succes. Chiar daca această zi s-a implementat mai in toată lumea, Dragobete, sărbătoare românească, nu-i este cu nimic inferioară, ca diversitate şi frumuseţe a obiceiurilor. Pentru cei care nu ştiu, ziua de     „Dragobete”, semnifica, în tradiţia populară, iubirea şi bucuria tinereşii. Este regretabil că, în ultimii ani, la 14 februarie, în majoritatea instituţiilor de învăţământ, şi nu numai, se manifestă cu fast Ziua Îndrăgostiţilor, oficiindu-se petreceri, concerte, etc. Dar foarte puţin, sau deloc, se pomeneşte despre „Dragobete”, la 24 februarie, care este sărbătoarea noastră tradiţională, şi de care-şi amintesc, din păcate,  doar bătrânii.

  In opinia mea, „Valentine’s Day”  este o sărbătoare superficială, comercialistă, importată drept un kitsch occidental.   Venit pe nesimţite de la americani, odată cu primenirea generaţiilor, Sfântul Valentin care de altfel n-are nicio legătură cu sfinţii care s-au nevoit o viaţă întreagă pentru dragostea de Dumnezeu, soseşte astăzi să-şi ceară tributul anual de iubiri tinere, ciocolăţele şi ursuleţi de pluş de la fetele şi băieţii care s-au lepădat de bătrânul Dragobete. pentru a face loc în inima lor unei sărbători mai „moderne”. În această zi atât de mult aşteptată de unii, iubirea va ieşi cel mai probabil din buzunare şi asta pentru că şampania de frăguţe sau buchetul de flori atacă obligatoriu la portofel, dacă vrei ca dovada de dragoste să nu lipsească în acest an. Din cauza atmosferei cu aromă de shopping şi comoditate, Valentine′s Day l-a scos din scenă pe învechitul Dragobete, în aşa măsură, încât tinerii de astăzi nu numai că nu ştiu povestea fiului Babei Dochia, dar nici măcar nu au auzit de un astfel de personaj. La ce bun să-ţi mai baţi capul cu sărbătoarea tradiţională a dragostei la români, când Valentin îţi aduce toată împlinirea plină de materialism după moda americanilor.

   După ce ne-am învăţat să ne îmbrăcăm, să mâncăm şi să vorbim „americăneşte”, iată că au venit vremuri în care iubim „americăneşte”, iar acest fapt nu este decât un alt pas spre pierderea sigură a identităţii noastre strămoşeşti.