ELEMENTE DE ACTORIE în LUCEAFĂRUL

Prof. Dr. Const. MIU

 

Referindu-se la valoarea incontestabilă a capodoperelor literaturii române, Tudor Vianu opina că acestea sunt „opere în care priveşti ca-ntr-un abis fără fund”, în sensul că ele rămân deschise la noi modalităţi de receptare. Un asemenea abis  este şi Luceafărul  eminescian.  În cele ce urmează, vom încerca să luminăm acest abis  al poetului nostru nepereche, aducând în discuţie elemente de actorie care apar în poem. Acestea sunt detectabile în scena discuţiei între cei doi muritori – Cătălina şi Cătălin.

Mai întâi, să spunem că pajul este prezentat cu ajutorul unor etichetări ample, având valoarea unor „indicaţii regizorale”. Schematic, trăsăturile de caracter şi fizionomia personajului pot fi vizualizate astfel:

 

Cătălin                 viclean

       copil             de casă,

                            Ce împle cupele cu vin

                            Mesenilor la masă,

        un paj         ce poartă pas cu pas

                            A-mpărătesii rochii,

        băiat           din flori şi de pripas,

  Dar îndrăzneţ cu ochii,

  Cu obrăjei ca doi bujori

  De rumeni, bată-i vina,

  se furişează      pânditor,   

                            Privind la Cătălina.

 

Sub aspect gramatical, „cartea de vizită” a lui Cătălin este o apoziţie dezvoltată, prin intermediul căreia cunoaştem adevărata lui faţă. Acest insidios „copil de casă” are preocupări mărunte: „…împle cupele cu vin/ Mesenilor la masă”.  Amănuntul acesta ne ajută să înţelegem de ce îi va prezenta Cătălinei edulcorat paradisul terestru: trăind într-o „realitate” metamorfozată, lui Cătălin îi va fi uşor să imagineze un univers pe care îl va înfăţişa ca fiind unul real, bazându-se  pe ignoranţa fetei de împărat: „Dacă nu ştii ţi-aş arăta/ Din bob în bob amorul”(s.n.).

Acest paj nu are personalitate, el trăieşte în umbra unei alte persoane, căci „poartă pas cu pas/ A-mpărătesii rochii”. Identitatea sa este şi ea una incertă: „Băiat din flori şi de pripas”. Caracteristic pentru acest „Viclean copil de casă” este firea sa iscoditoare: „îndrăzneţ cu ochii”. Pentru prima dată, acest mim, va ieşi din umbră, la rampă, dar când o va face nu e tranşant, ci „Se furişează pânditor/ Privind la Cătălina”(s.n.).

Să mai reţinem portretistica de sorginte vegetală  a lui Cătălin („Cu obrăjei ca doi bujori/ De rumeni, bată-i vina”), unde cromatica are rolul de a provoca, de a o atrage magnetic pe fata de împărat.

Apoi, să observăm că şi Cătălina joacă teatru  ca o actriţă desăvârşită:

Continuă lectura

Reclame

SILUITORUL DE STANŢE

Prof. Dr. Const. MIU

              Titlul cărţii semnate de Traian Aldea – Stanţe târzii (Editura Ex Ponto, Constanţa, 2010), care marchează debutul său editorial – trimite la stanţele burgheze bacoviene.

Este doar o apropiere aparentă. De altfel, când şi-a lansat acest opuscul, autorul mărturisea dezinvolt că plăcându-i poezia lui Bacovia, s-a gândit la stanţele acestuia. Însă creaţiile din acest volum nu au de-a face cu acest tip de poezie specială, în formă fixă! Dicţionarul de termeni literari dă următoarea definiţie: „STANŢĂ – strofă cu înţeles deplin, alcătuită din opt versuri, cu o anumită schemă de rimă şi formând o unitate ritmică.” În cartea lui Traian Aldea, niciuna din poezii nu are asemenea caracteristici. Ca atare, putem spune că titlul „ales” este un moft!

Drept e că hârtia suportă orice, însă în cartea amintită găsim, de cele mai multe ori, doar o înşiruire de „cuvinte goale”, care – vorba lui Eminescu – „din coadă au să sune”… Iată, spre exemplu, cum „sună” Viaţa în roz: „Mereu surplus/ aranjament/ sărăcie/ perja uscată/ linişte/ stomacul/ şi mintea/ să vorbim/ preţios/ E tot mai bine…” Ce mesaj şi fior liric pot avea asemenea cuvinte juxtapuse, fără nicio noimă? Poezie postmodernistă? Nici vorbă de aşa ceva! Uscăciunea vocabularului pretins poetic, da!

             Mai la tot pasul, dăm peste nonsensuri: „Norii/ se/ oglindesc/ în/ asfalt.” (Ideal, p. 11). De-aia guvernanţii noştri dragi au probleme cu autostrăzile – ca să le aducă la standarde europene e musai ca norii să se oglindească în asfalt! În alt loc, elipsa verbului dă impresia de enunţ neterminat: „Dincolo de/ minciună/ veninul/ dureros al/ rămânerii.” (Se poate trăi, p. 19). Autorul stă prost şi cu logica! N-ai cum să observi rufele sărace în ceaţa unsuroasă, doar dacă ai în dotare ochelari cu raze x sau – cum ar spune un cârcotaş – ai orbul găinii : „În/ ceaţa/ unsuroasă/ rufe/ sărace./ Aluneci/ în/ amintiri./ Timpul murise.” (Cronică, p. 41). După logica autorului, fără rufe sărace nu poţi aluneca în amintiri! În alt loc, finalul este stupefiant:  „Sub/ acel apus/ gânditorul/ asculta/ vuietul/ înăbuşit/ al pământului…// Cu lacrimi în sânge/ Cu lacrimi în jos.” /Gânditorul de la Hamangia, p. 83). De parcă ar putea fi şi lacrimi în sus ori lacrimi în lateral ! Săracul gânditor! Dar ce legătură poate fi între conţinut şi titlul de la pagina 76?. „În zadar/ n/ suflet/ îşi/ continuă/ rugăciunea./ Drumurile/ nu/ mai/ ating/ zarea,/ răul/ nu/ mai/ e/ sărbătoare.” (Confidenţele ultimei broaşte ţestoase).

Continuă lectura

RUGĂ

de Const. MIU

Doamne, Eminescu – Sfinte,

Tatăl Nostru din cuvinte,

Dă-ne nouă râsu-plânsu,

Toate câte sunt într-însu’!

 

Dă-ne floarea cea albastră,

Inima fie măiastră;

Pâinea cea spre nemurire

Fie-ţi versul de iubire.

 

Şi ne iartă, de-am greşit,

Cârtitori ce te-au hulit.

Cu IUBIRE ne-mpresoară

Şi acum, ca-ntâia oară!  

 

 

Dragobetele, sărbatoarea tinereţiii şi a iubirii!

de Ioana TOADER – XII E (LTNB)

Clipe de bucurie sau tristeţe ne umplu paharul vieţii. Câteodată, avem senzaţia că lucrurile au fost orânduite şi în acele momente înţelegem că nimic nu-i întâmplător. Ca şi creaţia divină, lumea noastră se bazează pe iubire. O formă de manifestare a iubirii este sărbătoarea numită „Dragobete”.

Sărbătoarea aceasta semnifică ziua dragostei împărtăşite, a manifestării în acord deplin cu întreaga natură. Strămoşii noştri au dezvoltat un adevărat ritual, perceput la început ca ceva firesc, natural – şi uitat încet, încet. Acum simbolurile vechi reînvie, şi odată cu ele, speram şi noi sa ne simţim mai aproape de natură, mai bucuroşi şi mai frumoşi .

   Ziua Îndragosţitilor este de Dragobete! Însă pentru cei mai mulţi  romani, această zi şi-a pierdut semnificaţia. În ţară, această zi nu se mai sărbătoreşte conform tradiţiei. „Valentine’s Day” sau Ziua Sfantului Valentin, sărbătoare de import, de care până de curând nici nu aveam habar, pare să aibă mai mult succes. Chiar daca această zi s-a implementat mai in toată lumea, Dragobete, sărbătoare românească, nu-i este cu nimic inferioară, ca diversitate şi frumuseţe a obiceiurilor. Pentru cei care nu ştiu, ziua de     „Dragobete”, semnifica, în tradiţia populară, iubirea şi bucuria tinereşii. Este regretabil că, în ultimii ani, la 14 februarie, în majoritatea instituţiilor de învăţământ, şi nu numai, se manifestă cu fast Ziua Îndrăgostiţilor, oficiindu-se petreceri, concerte, etc. Dar foarte puţin, sau deloc, se pomeneşte despre „Dragobete”, la 24 februarie, care este sărbătoarea noastră tradiţională, şi de care-şi amintesc, din păcate,  doar bătrânii.

  In opinia mea, „Valentine’s Day”  este o sărbătoare superficială, comercialistă, importată drept un kitsch occidental.   Venit pe nesimţite de la americani, odată cu primenirea generaţiilor, Sfântul Valentin care de altfel n-are nicio legătură cu sfinţii care s-au nevoit o viaţă întreagă pentru dragostea de Dumnezeu, soseşte astăzi să-şi ceară tributul anual de iubiri tinere, ciocolăţele şi ursuleţi de pluş de la fetele şi băieţii care s-au lepădat de bătrânul Dragobete. pentru a face loc în inima lor unei sărbători mai „moderne”. În această zi atât de mult aşteptată de unii, iubirea va ieşi cel mai probabil din buzunare şi asta pentru că şampania de frăguţe sau buchetul de flori atacă obligatoriu la portofel, dacă vrei ca dovada de dragoste să nu lipsească în acest an. Din cauza atmosferei cu aromă de shopping şi comoditate, Valentine′s Day l-a scos din scenă pe învechitul Dragobete, în aşa măsură, încât tinerii de astăzi nu numai că nu ştiu povestea fiului Babei Dochia, dar nici măcar nu au auzit de un astfel de personaj. La ce bun să-ţi mai baţi capul cu sărbătoarea tradiţională a dragostei la români, când Valentin îţi aduce toată împlinirea plină de materialism după moda americanilor.

   După ce ne-am învăţat să ne îmbrăcăm, să mâncăm şi să vorbim „americăneşte”, iată că au venit vremuri în care iubim „americăneşte”, iar acest fapt nu este decât un alt pas spre pierderea sigură a identităţii noastre strămoşeşti.

LIBERTATE

de George PREDA – clasa a X-a B (LTNB)

 Întinde-ţi aripile

Si zboară tot mai sus

Fii întotdeauna

De nestrăpuns …

Întinde-ţi aripile

Şi zboară nestingherit…

Întinde-ţi aripile

Şi fă-mă fericit

Întinde-ţi aripile

Si fii mereu puternic

Întinde-ţi aripile

Fii aievea neîndoielnic

Întinde-ţi aripile

Cu inima curată

Întinde-ţi aripile

Păstrează-mi-o intactă.

POVESTEA LUI LUCIFER

de Cristina ILEA – clasa a IX-a A (LTNB)

 

Înăuntrul unor unghere ascunse, rău mirositoare ale Iadului, focuri reci ca gheaţa şi friguri ca un cadavru bătrân şi slab trimis în zdrenţe de flăcări, se avântă în ruina unui tavan înalt, şi ţes o vrajă înspăimântătoare tuturor celor care îndrăznesc să privească frumuseţea hipnotică a infernului. Cu toate că focul mistuie pereţii, podeaua de piatră a fost etern rece ca moartea. Locul are o atmosferă palidă, ofilită, pustie, fără luciu datorită faptului că tot ce este lângă foc e spălăcit, şters şi restul este gri şi negru. Umbrele dansează pe pereţi; dincolo de carcerele subterane, închisoare şi camerele unde  prizonierii sunt ţinuţi este un loc fără de sfârşit şi moarte pentru totdeauna, un abis, unde tăciunii şi cărbunii flăcărilor nu s-au dezlănţuit de mult timp. 

Locul a avut secol după secol amintiri oribile. Amintiri care nu au fost eliberate din minţile frânte ale sufletelor din spatele barelor de fier din camere. Fiecare găzduia multe instrumente înfioratoare folosite de Satan însuşi pentru a semăna durere. Adora să mutileze minţile celor slabi, obligându-i să stea într-un bazin plin cu propria lor murdărie, ticăloşie, noroi, suferinţă, pentru decenii…

Iadul este un tărâm ca niciunul. Este un loc care transmite o durere atât de intensă şi o suferinţă care nu poate fi descrisă decât ca o agonie a unui muribund. Nu ar fi un lucru neobişnuit de întâlnit în Iad ca Lucifer adesea se bucură folosind obiecte ca sabia sau furca pentru a răni captivii săi într-un mod care ar fi fatal acestora dacă ar mai fi încă în viaţă.

Lucifer a avut mai multe nume; cel mai comun este „Satan” sau „Diavolul”. Dar dintre toate cele pe care le deţine, Lucifer este cel preferat de el. A fost numele dat de însuşi creatorul său de la bun început, înainte de a comite păcatul…

Dar Lucifer nu l-a numit un păcat. Nu, el  pur şi simplu se lupta pentru el şi pentru lucrul în care credea. Ori poate doar pentru a-şi înfrânge suferinţa, care nu lasă nicio scânteie de lumină în existenţa lui oribilă. Adesea se întreba ore întregi despre lucrul care îi dădea de furcă; subiectul era acelaşi şi mereu iritant : „dar dacă?”…

Îşi alunga aceste gânduri zilnic… acum stătea în tronul său măreţ şi încerca să trimită departe gândurile sale din subconştient pentru a se linişti. Închise ochii uşor la fel cum făcea de fiecare dată înainte de a se ridica din tron şi a se salva de această mizerabilă imaginaţie. Trage aer în piept şi se învăluie într-o aură misterioasă. De obicei se învinuia pentru ceea ce făcuse, că a fost atât de naiv pentru că a încercat să înfrunte entitatea care a dat start începutului şi care ar putea într-o zi să pună stop la tot doar printr-o fluturare de mână. Lordul lumii de dincolo, cum a mai fost numit, are o prezenţă frumoasă. Este înalt şi musculos, sinistru, desigur nu genul de persoană pe care ai spera să o întâlneşti pe o străduţă întunecată, chiar şi fără caracterele demonice care l-au făcut unic. Primul lucru pe care l-ai observa la picioarele lui, ar fi faptul că nu are picioare umane, ci ca de capră. Fiecare pas pe care îl face pe podeaua de piatră generează un zgomot similar al unui cal cu harnaşament din fier. Paşii săi foarte siguri dezvăluie o personalitate puternică, făcută pentru locul în care sălăşluia.

Următorul lucru ciudat pentru noi oamenii, este coada sa flexibilă care se încolăceşte pe glezna sa stângă. Are o culoare maronie-neagră şi se termină într-un vârf ascuţit. Cicatricele dureros de adânci care îi acoperă abdomenul şi pieptul sunt oribile. O parte din coastele sale sunt umflate şi trec prin piele. Altele au punctuleţe negre care se observă pe dedesubtul pielii. Câteva cicatrice arată chinurile prin care a trecut şi greşelile pe care le-a făcut…

Din umerii săi răsar ca nişte spade, o pereche de aripi ca de liliac. Sunt atât de mari încât şi atunci când sunt relaxate arată ca o mantie. Coarnele sale seamănă cu acelea ale unui berbec, ondulate, făcându-l să arate şi mai ameninţător. Faţa sa este foarte drăguţă şi păstrează amintiri din frumuseţea angelică de altădată; are o bărbie puternică şi un zâmbet care ar topi chiar Polul Nord. Ochii săi au o culoare pală, verde, care foarte greu ar putea fi observată de la distanţă, dar când este înfuriat, ei capătă o nuanţă roşiatică ce topeşte tot ceea ce îndrăzneşte să se apropie. Pentru a înţelege existenţa prezentă pe care Lucifer şi-a construit-o însuşi, trebuie să îi cunoşti povestea creării sale şi povestea vieţii sale până în prezent. Are un început, cuprins şi eventual o încheiere. Povestea începe cu o răzvrătire…    Pentru noi, Lucifer, este un înger care s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu, dar şi cel care s-a transformat în şarpe şi a ispitit-o pe Eva pentru a încălca porunca Atotputernicului. Ultimul său scop este de a conduce lumea departe de iubirea lui Dumnezeu, a o întoarce împotriva acestuia. Dar înainte de toate acestea, Lucifer era unul dintre cei mai înalţi îngeri şi cel mai strălucitor din ceruri. Mândria sa era imensă şi a fost considerată motivul pentru care el nu    s-ar fi închinat în faţa Creatorului la fel ca ceilalţi îngeri, dar căuta să conducă raiul ei însuşi. S-a revoltat, fiind mirat de ce Dumnezeu priveşte cu atâta bunătate şi iubire către fiinţele minuscule care tocmai ce fuseseră create. De ce? De ce Atotputernicul i-a creat după chipul şi asemănarea sa şi-i privează de un trai chinuit, oferindu-le o planetă dominată de pace şi armonie, dar mai ales, le-a dat puterea de a alege, acesta fiind cel mai de preţ dar dintre toate cele acordate. Lucifer, cel mai mândru dintre îngeri dar şi cel mai iubit, s-a răzvrătit, întrebând de ce acele fiinţe numite „oameni” beneficiază de toată atenţia Domnului. Erau atât de mici încât, din înaltul cerului de unde Lucifer îi privea, abia îi zărea zâmbind, dansând, alergând… Îşi dorea „rangul” înapoi, dorea să fie cel adorat şi cel mai iubit aşa cum fusese odată, iar din această cauză a recurs la nişte şiretlicuri, la care numai o minte diabolică şi avară după atenţie s-ar fi pretat…

Auzise că Dumnezeu le interzise oamenilor să muşte din fructul oprit, din mărul care mai apoi le-a adus suferinţa întregii umanităţi, aşa că, în nebunia lui, a gândit că dacă îi va înlătura pe oameni din ochii plini de bunătate ai Creatorului, el va redeveni ce era înainte, îngerul preferat al Domnului. S-a transformat într-un şarpe, într-un târâtor, departe de originea lui, un înger cu aripi bogate şi albe ce domina stihiile, şi a atras-o pe Eva făcând-o să muşte din fructul oprit. Amarnic s-a înşelat crezând că astfel Dumnezeu îi va pedepsi doar pe muritori. Nu, el a pedepsit ambele părţi vinovate, oamenii pe de-o parte, care nu au rezistat tentaţiei cu toate că fuseseră avertizaţi în legătură cu fructul oprit, iar pe de altă parte, pe Lucifer, care făcuse un rău. Creatorul l-a izgonit din ceruri. I-a retezat apripile-n zbor cu o fulgerare, atunci când se bucura de victoria lui, zburând deasupra oamenilor, şicanându-i, gonindu-l totodată din Rai pentru totdeauna. Căzut pe pământul rece şi umed, neînţelegând de ce îi fuseseră tăiate aripile în zborul lui divin, dar divinitatea dispăruse, la fel ca şi înţelegerea şi bunătatea lui Dumnezeu pentru el, fiind acum considerat Cel alungat din Rai. În cădere, câteva coaste se rupseseră, ieşindu-i prin pielea-i fină, acum brăzdată de răni adânci, sângerând puternic, dar asta nu fu tot, partea groaznica abia atunci urma. Un vânt puternic îl ridică în aer şi-l aruncă într-un lac de foc, unde pielea-i fu arsă, căpătând culoarea întunecată-roşiatică pe care o are acum, apoi a fost aruncat în Iad, nu ca un conducător, ci ca să fie torturat zi şi noapte, pentru eternitate. Apoi trupul său s-a modificat în timp, devenind creatura de astăzi, cu picioare de capră şi o coadă ascuţită care se înfige în gâtlejul celor din Iad când acesta este mânios.    

Dar el a devenit conducătorul Iadului şi acum şade în tronul lui privind podeaua îngheţată în care se oglindeşte lumea muritorilor toată. Ne pândeşte şi aşteaptă să facem un pas greşit, deoarece, cu toate că s-a împăcat cu ideea că este un înger căzut, nu uită că, din cauza muritorilor, i-au fost închise porţile Raiului pentru totdeauna şi a fost aruncat în întuneric. Îl priveşte pe el, pe ea, sau chiar pe tine… Scopul său final este să atragă lumea de partea lui, să-i depărteze de Dumnezeu şi să preia controlul acestei lumi pe moarte, pentru a semăna durere şi umilinţă, dar noi, muritorii, avem dreptul de a alege…