de Cristina ILEA – clasa a IX-a A (LTNB)
Înăuntrul unor unghere ascunse, rău mirositoare ale Iadului, focuri reci ca gheaţa şi friguri ca un cadavru bătrân şi slab trimis în zdrenţe de flăcări, se avântă în ruina unui tavan înalt, şi ţes o vrajă înspăimântătoare tuturor celor care îndrăznesc să privească frumuseţea hipnotică a infernului. Cu toate că focul mistuie pereţii, podeaua de piatră a fost etern rece ca moartea. Locul are o atmosferă palidă, ofilită, pustie, fără luciu datorită faptului că tot ce este lângă foc e spălăcit, şters şi restul este gri şi negru. Umbrele dansează pe pereţi; dincolo de carcerele subterane, închisoare şi camerele unde prizonierii sunt ţinuţi este un loc fără de sfârşit şi moarte pentru totdeauna, un abis, unde tăciunii şi cărbunii flăcărilor nu s-au dezlănţuit de mult timp.
Locul a avut secol după secol amintiri oribile. Amintiri care nu au fost eliberate din minţile frânte ale sufletelor din spatele barelor de fier din camere. Fiecare găzduia multe instrumente înfioratoare folosite de Satan însuşi pentru a semăna durere. Adora să mutileze minţile celor slabi, obligându-i să stea într-un bazin plin cu propria lor murdărie, ticăloşie, noroi, suferinţă, pentru decenii…
Iadul este un tărâm ca niciunul. Este un loc care transmite o durere atât de intensă şi o suferinţă care nu poate fi descrisă decât ca o agonie a unui muribund. Nu ar fi un lucru neobişnuit de întâlnit în Iad ca Lucifer adesea se bucură folosind obiecte ca sabia sau furca pentru a răni captivii săi într-un mod care ar fi fatal acestora dacă ar mai fi încă în viaţă.
Lucifer a avut mai multe nume; cel mai comun este „Satan” sau „Diavolul”. Dar dintre toate cele pe care le deţine, Lucifer este cel preferat de el. A fost numele dat de însuşi creatorul său de la bun început, înainte de a comite păcatul…
Dar Lucifer nu l-a numit un păcat. Nu, el pur şi simplu se lupta pentru el şi pentru lucrul în care credea. Ori poate doar pentru a-şi înfrânge suferinţa, care nu lasă nicio scânteie de lumină în existenţa lui oribilă. Adesea se întreba ore întregi despre lucrul care îi dădea de furcă; subiectul era acelaşi şi mereu iritant : „dar dacă?”…
Îşi alunga aceste gânduri zilnic… acum stătea în tronul său măreţ şi încerca să trimită departe gândurile sale din subconştient pentru a se linişti. Închise ochii uşor la fel cum făcea de fiecare dată înainte de a se ridica din tron şi a se salva de această mizerabilă imaginaţie. Trage aer în piept şi se învăluie într-o aură misterioasă. De obicei se învinuia pentru ceea ce făcuse, că a fost atât de naiv pentru că a încercat să înfrunte entitatea care a dat start începutului şi care ar putea într-o zi să pună stop la tot doar printr-o fluturare de mână. Lordul lumii de dincolo, cum a mai fost numit, are o prezenţă frumoasă. Este înalt şi musculos, sinistru, desigur nu genul de persoană pe care ai spera să o întâlneşti pe o străduţă întunecată, chiar şi fără caracterele demonice care l-au făcut unic. Primul lucru pe care l-ai observa la picioarele lui, ar fi faptul că nu are picioare umane, ci ca de capră. Fiecare pas pe care îl face pe podeaua de piatră generează un zgomot similar al unui cal cu harnaşament din fier. Paşii săi foarte siguri dezvăluie o personalitate puternică, făcută pentru locul în care sălăşluia.
Următorul lucru ciudat pentru noi oamenii, este coada sa flexibilă care se încolăceşte pe glezna sa stângă. Are o culoare maronie-neagră şi se termină într-un vârf ascuţit. Cicatricele dureros de adânci care îi acoperă abdomenul şi pieptul sunt oribile. O parte din coastele sale sunt umflate şi trec prin piele. Altele au punctuleţe negre care se observă pe dedesubtul pielii. Câteva cicatrice arată chinurile prin care a trecut şi greşelile pe care le-a făcut…
Din umerii săi răsar ca nişte spade, o pereche de aripi ca de liliac. Sunt atât de mari încât şi atunci când sunt relaxate arată ca o mantie. Coarnele sale seamănă cu acelea ale unui berbec, ondulate, făcându-l să arate şi mai ameninţător. Faţa sa este foarte drăguţă şi păstrează amintiri din frumuseţea angelică de altădată; are o bărbie puternică şi un zâmbet care ar topi chiar Polul Nord. Ochii săi au o culoare pală, verde, care foarte greu ar putea fi observată de la distanţă, dar când este înfuriat, ei capătă o nuanţă roşiatică ce topeşte tot ceea ce îndrăzneşte să se apropie. Pentru a înţelege existenţa prezentă pe care Lucifer şi-a construit-o însuşi, trebuie să îi cunoşti povestea creării sale şi povestea vieţii sale până în prezent. Are un început, cuprins şi eventual o încheiere. Povestea începe cu o răzvrătire… Pentru noi, Lucifer, este un înger care s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu, dar şi cel care s-a transformat în şarpe şi a ispitit-o pe Eva pentru a încălca porunca Atotputernicului. Ultimul său scop este de a conduce lumea departe de iubirea lui Dumnezeu, a o întoarce împotriva acestuia. Dar înainte de toate acestea, Lucifer era unul dintre cei mai înalţi îngeri şi cel mai strălucitor din ceruri. Mândria sa era imensă şi a fost considerată motivul pentru care el nu s-ar fi închinat în faţa Creatorului la fel ca ceilalţi îngeri, dar căuta să conducă raiul ei însuşi. S-a revoltat, fiind mirat de ce Dumnezeu priveşte cu atâta bunătate şi iubire către fiinţele minuscule care tocmai ce fuseseră create. De ce? De ce Atotputernicul i-a creat după chipul şi asemănarea sa şi-i privează de un trai chinuit, oferindu-le o planetă dominată de pace şi armonie, dar mai ales, le-a dat puterea de a alege, acesta fiind cel mai de preţ dar dintre toate cele acordate. Lucifer, cel mai mândru dintre îngeri dar şi cel mai iubit, s-a răzvrătit, întrebând de ce acele fiinţe numite „oameni” beneficiază de toată atenţia Domnului. Erau atât de mici încât, din înaltul cerului de unde Lucifer îi privea, abia îi zărea zâmbind, dansând, alergând… Îşi dorea „rangul” înapoi, dorea să fie cel adorat şi cel mai iubit aşa cum fusese odată, iar din această cauză a recurs la nişte şiretlicuri, la care numai o minte diabolică şi avară după atenţie s-ar fi pretat…
Auzise că Dumnezeu le interzise oamenilor să muşte din fructul oprit, din mărul care mai apoi le-a adus suferinţa întregii umanităţi, aşa că, în nebunia lui, a gândit că dacă îi va înlătura pe oameni din ochii plini de bunătate ai Creatorului, el va redeveni ce era înainte, îngerul preferat al Domnului. S-a transformat într-un şarpe, într-un târâtor, departe de originea lui, un înger cu aripi bogate şi albe ce domina stihiile, şi a atras-o pe Eva făcând-o să muşte din fructul oprit. Amarnic s-a înşelat crezând că astfel Dumnezeu îi va pedepsi doar pe muritori. Nu, el a pedepsit ambele părţi vinovate, oamenii pe de-o parte, care nu au rezistat tentaţiei cu toate că fuseseră avertizaţi în legătură cu fructul oprit, iar pe de altă parte, pe Lucifer, care făcuse un rău. Creatorul l-a izgonit din ceruri. I-a retezat apripile-n zbor cu o fulgerare, atunci când se bucura de victoria lui, zburând deasupra oamenilor, şicanându-i, gonindu-l totodată din Rai pentru totdeauna. Căzut pe pământul rece şi umed, neînţelegând de ce îi fuseseră tăiate aripile în zborul lui divin, dar divinitatea dispăruse, la fel ca şi înţelegerea şi bunătatea lui Dumnezeu pentru el, fiind acum considerat Cel alungat din Rai. În cădere, câteva coaste se rupseseră, ieşindu-i prin pielea-i fină, acum brăzdată de răni adânci, sângerând puternic, dar asta nu fu tot, partea groaznica abia atunci urma. Un vânt puternic îl ridică în aer şi-l aruncă într-un lac de foc, unde pielea-i fu arsă, căpătând culoarea întunecată-roşiatică pe care o are acum, apoi a fost aruncat în Iad, nu ca un conducător, ci ca să fie torturat zi şi noapte, pentru eternitate. Apoi trupul său s-a modificat în timp, devenind creatura de astăzi, cu picioare de capră şi o coadă ascuţită care se înfige în gâtlejul celor din Iad când acesta este mânios.
Dar el a devenit conducătorul Iadului şi acum şade în tronul lui privind podeaua îngheţată în care se oglindeşte lumea muritorilor toată. Ne pândeşte şi aşteaptă să facem un pas greşit, deoarece, cu toate că s-a împăcat cu ideea că este un înger căzut, nu uită că, din cauza muritorilor, i-au fost închise porţile Raiului pentru totdeauna şi a fost aruncat în întuneric. Îl priveşte pe el, pe ea, sau chiar pe tine… Scopul său final este să atragă lumea de partea lui, să-i depărteze de Dumnezeu şi să preia controlul acestei lumi pe moarte, pentru a semăna durere şi umilinţă, dar noi, muritorii, avem dreptul de a alege…
METAMORFOZE 