TOPOSURI ALE EROSULUI în „MAITREYI”

de Prof. Dr. Const. MIU

 

Prin motivul cuplului, Mircea Eliade ridică erosul la nivelul mitului. Referindu-se la povestea de dragoste dintre Allan şi Maitreyi, Perpessicius opina: „Mircea Eliade a sporit cu unul seria miturilor erotice ale umanităţii” (în Postfaţă la Mircea Eliade, Maitreyi; Nuntă în cer, Editura Minerva, 1986, p. 337, ediţie îngrijită de Gabriel Dimisianu).

Element esenţial pentru înfiriparea şi evoluţia cuplului Allan – Maitreyi, erosul este indisolubil legat de câteva toposuri care le vor marca destinul. Astfel, vom distinge spaţii ale erosului închise: camera Maitreyiei – spaţiul carceră -, camera lui Allan, coridorul şi biblioteca, – acestea fiind subsumate casei inginerului Sen; un spaţiu semi-închis sau semi-deschis: terasa casei inginerului şi, în fine, un spaţiu deschis: parcul din zona ,,Lacuri”. În cele ce urmează, vom încerca să relevăm semnificaţiile fiecărui topos.

Având în vedere poziţia socială respectabilă a inginerului Narendra Sen, acesta locuind cu familia într-o casă somptuoasă, cititorul s-ar fi aşteptat ca odaia Maitreyiei să aibă mobilierul şi lenjeria care să impună poate nu atât abundenţa, cât mai ales rafinamentul şi eleganţa. Intrând prima oară în camera fetei, Allan rămâne surprins de primitivitatea habitatului, ba chiar mai mult, acesta îi lasă impresia unui spaţiu carceră: “… deşi puteam circula liber prin toată casa, nu fusesem încă niciodată în odaia Maitreyiei (…) odaia părea mai degrabă o celulă. Deşi era tot atât de mare ca şi a mea, nu avea decât un pat, un scaun şi două perne (…) Nici o cadră pe pereţi, nici un dulap, nici o oglindă“ (s. n.). De remarcat faptul că austeritatea spaţiului acestuia (Maitreyi dormea pe o rogojină) sporeşte misterul fetei: “Mă ispitea mai mult (…) ceea ce era sigilat şi fascinant în viaţa ei”. De spaţiul acesta în care se simţea încorsetată, creându-i senzaţia de gol sufletesc, Maitreyi se va simţi tot mai puţin legată, din momentul înfiripării idilei sale cu Allan.

Camera lui Allan – “cuibuşor de nebunii” – poate fi considerată un spaţiu al sexualităţii, căci aici Maitreyi i se dăruie sufleteşte, dar şi trupeşte, până la uitarea de sine: “Am vrut s-o duc în braţe, dar s-a împotrivit şi s-a culcat ea singură, sărutându-mi perna. Numai o clipă am văzut-o întinsă ca un bronz viu pe cearceaful alb, tresărind, răsuflând şi chemându-mă (…) Nu mai era sete trupească aceea, ci sete de mine tot; ar fi vrut să treacă în mine toată, aşa cum trecuse sufletul ei”. Reţinem că dăruirea aceasta totală venită din partea fetei survine după episodul plimbării în zona Lacurilor, când cei doi îşi leagă sufletele prin jurământ.

Prin mister, gingăşie şi pasionalitate, Maitreyi aminteşte de floarea albastră, de “mititica” din poezia eminesciană. Ca şi la aceea şi la personajul feminin din romanul în discuţie se poate vorbi de strategia provocării, care face parte dintr-un bine pus la punct scenariu erotic: “Maitreyi vine mereu în camera mea, vine fără nici un motiv şi întotdeauna insinuează sau provoacă. Pasiunea o face frumoasă“ (s. n.). Să ne oprim puţin asupra registrului verbal şi adverbial din fragmentul mai sus citat: repetarea verbului a veni la indicativ prezent, împreună cu adverbul de timp întotdeauna sugerează o acţiune durativă, care dezvăluie din partea fetei premeditarea scenariului erotic. Aşa se explică luciditatea care-i cenzurează bărbatului pasionalitatea, când aceasta devine debordantă: “Fac eforturi ca să o judec hidoasă, grasă, urât mirositoare şi să mă pot stăpâni. E un fel de «meditaţie prin imagini contrarii» ceea ce încerc eu”. Când îşi descoperă pasiunea ardentă, Maitreyi devine de nerecunoscut, arătându-şi adevărata faţă a sufletului:  “ La noapte  să nu mai  încui uşa (…) N-am recunoscut-o, într-atât erau de sincere îmbrăţişările ei, atât de însetate chemările ei, atât de măiestre mângâierile…”

Celelalte toposuri – coridorul, terasa şi biblioteca -, subsumate casei inginerului Sen, le putem considera spaţii ale provocării şi tentaţiei. Bunăoară, coridorul, ca şi terasa pun în evidenţă preludiul idilei, primul spaţiu – coridorul -, ca antecameră a erosului, conturând prezenţa prin absenţă: “O zăream trecând pe coridor, o auzeam cântând, ştiam de ea că îşi petrece o bună parte din zi închisă în odaie sau pe terasă şi mă înciuda grozav fiinţa aceasta atât de aproape şi totuşi atât de străină“ (s.n.). Elocventă pentru strategia provocării, abil mânuită de Maitreyi, este scena în care lui Allan i se dă explicaţia gesticii insolite de a arăta – în tradiţia hindusă – afecţiunea pentru un prieten: “M-am dus cu Maitreyi, cu Khokha şi cu Lilu sus pe terasă (…) – La noi, prietenii îşi arată dragostea atingându-şi picioarele goale. De câte ori stau de vorbă cu prietenele mele, eu le strâng piciorul”. Reacţiile lui Allan, la vederea unei astfel de scene senzuale, sunt îndreptăţite: “Se petrecu atunci ceva ciudat. Aveam impresia că asist la o scenă de dragoste dintre cele mai intime. Lilu strânse între gleznele ei pulpa de jos a Maitreyiei, tresărind şi zâmbind ca descătuşată dintr-un sărut. Erau adevărate mângâieri alunecările acelea leneşe pe pulpă, cu degetele strânse, călcâiul aplecat, şi apoi strânsoarea, în care carnea se strivea caldă, tremurând. Sufeream cumplit, şi de gelozie, şi de revoltă, împotriva dragostei acesteia absurde, între carnea a două femei” (s. n.). Descrierea în detaliu a scenei erotice creează impresia că aceasta se petrece sub ochii cititorului. Nu este vorba doar de un erotism încărcat de senzualitate; naratorul urmăreşte trăirile celor două “protagoniste” ale scenei respective, cele trei gerunzii (tresărind, zâmbind, tremurând) fiind grăitoare în acest sens. Reacţiile lui Allan – spectator la această scenă – sunt ilustrate printr-un superlativ stilistic (realizat cu ajutorul unui verb la indicativ imperfect, a cărui acţiune este amplificată de un adverb de mod, el însuşi un superlativ: “sufeream cumplit”, încât gelozia şi revolta sunt resimţite aproape fizic. Scena erotică de pe terasă anticipează o alta similară care, la rândul ei, prefigurează ceea ce va urma nu peste mult timp: “Ea îmi ceru să lepăd sandalele şi să-mi apropii piciorul de piciorul ei. Emoţia celei dintâi atingeri n-am s-o uit niciodată. M-a răzbunat pentru toate geloziile pe care le îndurasem până atunci. Am ştiut că Maitreyi mi se dă toată în acea abandonare a gleznei şi a pulpei…” După cum se poate observa din mărturisirile lui Allan, cea de-a doua scenă erotică are valoare curativă, dar şi una iniţiatică, bărbatul lăsându-se antrenat într-un joc erotic pregătit şi condus de către Maitreyi cu genială artă.

Cuplul erotic va cunoaşte o anumită traiectorie în bibliotecă. La început, întâlnirile celor doi sunt “inofensive”, Allan şi Maitreyi fiind preocupaţi fie de traduceri, fie de învăţarea limbii franceze, Allan aflându-se în postura de profesor. Mai apoi, biblioteca va deveni scena pe care Maitreyi îşi va juca la fel de măiestrit rolul în arta provocării. Aici va mima naivitatea şi disperarea: “Fugi din braţele mele cu un suspin care mă umili, dar nu se îndepărtă spre uşă, ci spre fereastră. Acolo, la lumina felinarului din stradă, o putui vedea. Mă cutremurai. Avea o căutătură stranie, speriată şi plânsă, părul i se răvăşise pe umeri, buzele şi le muşcase…” Faciesul şi gesturile fetei traduc încordarea şi teama de a nu-şi descoperi adevăratul chip al sufletului său. Astfel se explică de ce “fuge” nu la uşă, ci la fereastră, deci o “fugă“ aparentă, mimată, tocmai prin venirea ei la rampă, sub lumina “reflectorului “ – felinarul din stradă.

Scenariul erotic din zona Lacurilor este, în esenţă, eminescican. Aici, într-un cadru natural feeric, descătuşate de orice oprelişti, sufletele celor doi îndrăgostiţi se vor uni “pe viaţă“, având ca martori două elemente care apar frecvent şi în erotica lui Eminescu – apa (în ipostaza Lacurilor, ca în Lacul) şi “buchetul de pomi” (ca în Dorinţa, Lacul, Floare albastră). Ca paradis al îndrăgostiţilor, zona Lacurilor prilejuieşte cuplului Allan – Maitreyi o adevărată sărbătoare a sufletelor: “Lacurile erau tot ce iubeam eu mai mult în Calcutta (…) Aveau o linişte de acvarium şi, în toiul nopţii, păreau îngheţate sub boarea brăţării de globuri electrice. Parcul mi se părea nesfârşit (…). Lângă un asemenea  buchet de pomi ne-am oprit noi atunci (…) Maitreyi mi-a scos inelul din deget şi l-a închis între pumnii ei mici. -Acum ne logodim, Allan, îmi spuse ea, privind înainte spre apă…” De observat faptul că logodna desfăşurată după un anumit ritual, culminând cu legământul de iubire, este “condusă“ de Maitreyi, ea având iniţiativa: ,,Mă leg pe tine, pământule, că eu voi fi a lui Allan, şi a nimănui altuia. Voi creşte din el ca iarba din tine. şi cum aştepţi tu ploaia, aşa îi voi aştepta eu venirea, şi cum îţi sunt ţie razele, aşa va fi trupul lui mie. Mă leg în faţa ta că unirea noastră va rodi; căci mi-e drag cu voia mea, şi tot răul, dacă va fi, să nu cadă asupra lui, ci asupră-mi, căci eu l-am ales. Tu mă auzi, mamă pământ, tu nu mă minţi, maica mea. Dacă mă simţi aproape, cum te simt eu acum, şi cu mâna şi cu inelul, întăreşte-mă să-l iubesc totdeauna, bucurie necunoscută lui să-i aduc, viaţă de rod şi de joc să-i dau. Să fie viaţa noastră ca bucuria ierburilor ce cresc din tine. Să fie îmbrăţişarea noastră ca cea dintâi zi a mansoon-ului. Ploaie să fie sărutul nostru. şi cum tu niciodată nu oboseşti, maica mea, tot astfel să nu obosească inima mea în dragostea pentru Allan, pe care cerul l-a născut departe, şi tu, maică, mi l-ai adus aproape” (s. n.). Descântecul acesta erotic având şi valoare de invocaţie, este aidoma celui al florii albastre a lui Eminescu. şi acolo şi aici, descântecul cuprinde elemente ale vegetalului, pentru exprimarea veşniciei erosului. În felul acesta se conferă iubirii sacralitate, încât iubirea – aşa cum este înţeleasă şi simţită de Maitreyi – devine mit.

Spre deplina înţelegere a dureroasei poveşti de iubire dintre Allan şi Maitreyi, se cuvine să aducem în discuţie un alt topos: este vorba de camera de lemn din munţi, acolo unde Allan s-a retras, după ce dragostea lor vinovată a fost deconspirată de către Chabu. Retragerea aureliană pe care Allan şi-o impune are drept scop (declarat la un moment dat) s-o uite pe Maitreyi, pentru ca aceasta să nu sufere şi să suporte mai uşor despărţirea.

Însă, paradoxal, singurătatea pădurilor din munţii Himalaya, unde Allan zăboveşte luni de zile, îi prilejuieşte acestuia un vis fantastic, prin intermediul căruia retrăieşte plenar clipele de iubire alături de Maitreyi: “Asistam ziua întreagă la desfăşurarea aceluiaşi vis fantastic, care ne izola pe noi doi, pe mine şi pe Maitreyi, de cealaltă lume. Fapte de mult uitate îşi recăpătau prospeţimea, şi închipuirea mea le împlinea, le adâncea, le lega între ele. Amănunte pe care atunci nu le luasem în seamă schimbau acum întregul câmp al viziunii mele interioare (…) Atât de mult trăiam cu povestea aceasta minunată, încât orice chemare dinafară mă înspăimânta, aproape mă făcea să sufăr fizic” (s. n.). Dar dacă visul fantastic al lui Allan îi oferă acestuia şansa retrăirii poveştii sale de iubire, în cazul Maitreyiei se poate vorbi de un fantastic al imaginarului, care este mai abstract, având şi o neîndoielnică putere de metamorfozare a realităţii: “Am înţeles (din cele relatate în scrisoarea lui Khokha – n. n.) că Maitreyi suferise prea mult ca să mai păstreze imaginea mea omenească, reală, carnală. Ea îşi crease acum un alt Allan, o întreagă mitologie, superbă şi inaccesibilă, pe care o nutrea necontenit, ca s-o ridice cât mai sus, în plin ireal (…) Visul meu, cât de fantastic ar fi fost, continua aceeaşi viaţă dusă împreună şi aceeaşi dragoste, desăvârşind-o, împlinind-o. Dar mitologia ei mă transformase de mult în imaginaţie, în idee…”

Chiar şi atunci când în singurătatea munţilor apare o femeie – Jenia – , căreia îi dezvăluie povestea sa tristă de iubire, iar aceasta îi dăruie o noapte de iubire, Allan nu poate să-şi elibereze sufletul de chipul iubitei sale Maitreyi. De ce? Pentru că preaplinul sufletului nu putea face loc unei alte iubiri: “La Maitreyi m-am gândit îmbrăţişând acel trup bălan şi robust de evreică finlandeză; pe Maitreyi o căutam în sărutare, de ea voiam să mă dezbar, pe ea voiam s-o uit”. Citatul acesta ilustrează o altă fază ­cutremurătoare – a prezenţei prin absenţă: pentru Allan, Maitreyi este mai vie şi mai reală ca oricând, în timp ce Jenia nu înseamnă decât “acel trup bălan şi robust de evreică finlandeză“. Citatul relevă, de asemenea, şi puterea de metamorfozare pe care o deţine Maitreyi: Allan ajunge s-o iubească total, aşa cum ea îl iubise din prima clipă; dar când înţelege acest crud adevăr, totul e prea târziu.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s