MANUAL DE VIAŢĂ SPIRITUALĂ TRĂITĂ

Prof. Dr. Const. MIU

Deşi aşteptată cu interes, cartea Danielei E. Bogdan (Reflecţii din deşert. Maxime şi cugetări, Editura Gedo, Cluj-Napoca, 2012), a avut parte până acum de o ciudată şi inexplicabilă reticenţă din partea cititorilor de specialitate.

Până la apariţia consideraţiilor noastre, s-a scris despre acest op înfiorător de puţin: o recenzie în ziarul clujean Făclia (din 20. IV. 04. 2013), semnată de o oarecare jurnalistă Mihaela Bocu şi o cronică semnată de Dumitru Manolache, la rubrica Note de lectură, în ziarul Lumina  (din 21. XII. 2013), intitulată Suferinţa care salvează. Titlul trimite în mod explicit la o întâmplare din viaţa autoarei, despre care aceasta aminteşte într-un interviu din Jurnal Spiritual (consemnat de Silvana Chiujdea, în 21. XI. 2013), unde se vorbeşte despre o minune săvârşită de Dumnezeu şi Maica Sa Preacurată, care avea să-i curme suferinţa cauzată de „o boală ciudată, care nu era de medici”.

Cartea Danielei E. Bogdan are o Prefaţă semnată de Răzvan Codrescu şi o Postfaţă a pr. lector dr. Gh. Holbea. Semnatarul prefeţei se autocomunică, în sensul că-şi etalează acribia în privinţa definiţiei şi istoricului aforismului / cugetării şi doar tangenţial vorbeşte despre dialectica vie şi complexă a suferinţei”, ca şi despre „centralitatea pe cea mai autentică linie creştină, iubirea, căreia [autoarea] îi ridică un adevărat imn însumat din contexte disparate, şi în jurul căreia coagulează totul, mistic şi paideic, cu încredinţarea lui Amo ergo sum (…) parafrază carteziană în duh ortodox.” (p. 8).

Pr. lector dr. Gh. Holbea atrage atenţia dintru început asupra ineditului titlului cărţii – Reflecţii din deşert –, acesta fiind, pe bună dreptate, „un soi de captatio benevolentiae, în raport cu cititorul…” (p. 213).

Dacă avem în vedere definiţia pentru aforism dată de Dicţionarul universal ilustrat al limbii române (Editura Litera, 2010, vol. 1, p. 93) – „aforism – propoziţie sau frază care redă concis (şi expresiv) un adevăr sau o opinie (despre viaţă); maximă, cugetare, sentinţă”, respectiv pentru cugetare – „facultatea de a cugeta, gândire, acţiunea de a cugeta şi rezultatul ei, idee, gând, judecată, raţionament, maximă, sentinţă, ansamblu de idei, de opinii ale unui individ, ale unui grup uman.” (vol. 3, p. 175), maximă – „enunţ concis, exprimând un principiu etic, o normă de conduită; aforism, sentinţă.” (vol. 6, p. 224), ca şi pentru reflecţie – „reîntoarcere a gândirii spre sine, pentru a examina mai profund (şi critic) idei, situaţii, probleme; necesitate, cugetare.” (vol. 9, p. 155), considerăm că subtitlul Maxime şi cugetări este superfluu. Totuşi, ţinând cont de faptul că pentru unii filologi, aforismul implică prezenţa eului cugetător (a se vedea volumului de aforisme al lui Blaga – Pietre pentru templul meu), asemenea aforisme prezente şi în cartea Danielei E. Bogdan puteau fi grupate într-o secţiune distinctă de maxime şi cugetări, pentru că acestea din urmă incumbă impersonalitatea cugetătorului, în sensul că ele reflectă experienţa d viaţă a unei colectivităţi, în numele căreia aceasta se condensează în cuvânt. Noi am putut sesiza 12 asemenea formulări aforistice, la paginile 32, 65, 73, 77, 84, 96, 99, 117, 160, 177, 184 şi 185. Putem spune că ele sunt rodul unei experienţe personale, prin trăire. Spre pildă, în privinţa aşteptărilor din partea semenilor, aforismul cultivat de Daniela E. Bogdan are o doză de scepticism: „Eu cred că problema nu este că le cerem oamenilor prea mult; problema este că ei oferă, oricum, prea puţin.” (p. 73). În alt loc, referindu-se la iubirea de aproapele, autoarea sesizează un paradox, formulat retoric: „Adeseori, mă întreb, obsedată: de ce, oare, iubim atât de mult pe cei care nu îi putem şi vindeca?” (p. 77). Nevoirea de sine este una dramatică, disjunctă faţă de ceilalţi: „Dintre toate luptele pe care le-am dat până acum, cea mai grea şi cea mai anevoioasă a fost cu mine însămi, cu patimile şi neputinţele mele. Cu ceilalţi a fost mai simplu.” (p. 96).

Sunt aici – cum observă şi Părintele Holbea – adevăruri de viaţă trăită şi mărturisită. Plecând de la moto-ul cărţii, care distinge între „un deşert al încercărilor şi un deşert al inimii” (p. 11), autorul postfeţei opinează că „această lucrare ajunge să se constituie într-o apologie a suferinţei.” (p. 216). Ca atare, din această perspectivă, sub aspect laic, se poate vorbi despre o adevărată pedagogie a suferinţei: „Încă de la începutul lumii, omul a avut de învăţat mai mult din suferinţă, decât din bucurii.” (p. 101).

Sub aspect mistic, cugetările despre suferinţă pot alcătui o teologie a necazurilor, iar ideea fundamentală pe care Daniela E. Bogdan o comunică în acest sens este aceea că „Orice încercare ce vine asupra noastră trebuie să fie un prilej de adâncă meditaţie (…) la progresul nostru spiritual…” (Pr. Ioan C. Teşu, Teologia necazurilor Asociaţia filantropică medicală Christiana, Bucureşti, 1998, p. 98). Conştientizând cugetările despre suferinţă, cititorul ar trebui, prin smerita cugetare, să înveţe să o primească, spre a-şi putea cunoaşte neputinţa sa lumească. Din păcate, nu oricine ştie să primească şi să conştientizeze valoarea pedagogică a suferinţei: „Dimensiunea suferinţei îndurate de către un om nu este întotdeauna direct proporţională cu dimensiunea valorii, a înţelepciunii sale, unii nu învaţă nimic de la viaţă; nici din suferinţă, nici din greşeli.” (p. 102).

În alt loc, reflecţiile referitoare la suferinţă se vor un fel de memento, autoarea folosind pluralul colectivităţii, disociindu-se prin falsa implicare de cei care nu conştientizează pedagogia suferinţei: „Suferinţa prin care am trecut prin viaţă ar trebui să ne determine să fim mai buni, mai îngăduitori, mai înţelepţi. Din păcate, pe mulţi dintre noi ea nu reuşeşte decât să-i înrăiască sau să-i transforme, în timp, în oameni egoişti, limitaţi, neîncrezători. Şi nu acesta era scopul.” (p. 107). Asemenea formulări demne de o conştiinţă lucidă, care înţelege rostul suferinţei reprezintă „o dovadă de autocunoaştere” (cf. Pr. Ioan C. Teşu, op. cit., p. 114).

Cum era şi firesc, în volumul semnat de Daniela E. Bogdan găsim o seamă de cugetări despre iubire, înţeleasă în accepţia doctrinei ortodoxe, care ia forma iubirii pentru celălalt: „Ce înseamnă iubirea? Să-i vrei celuilalt binele până la sacrificiu şi dincolo de acesta, prin rugăciune şi fapte concrete, indiferent de sentimentele pe care le ai sau nu le ai pentru el.” (p. 86).

În Postfaţă, Pr. lector dr. Gh. Holbea consideră că în cugetările din volumul de care ne ocupăm „Dragostea, în forma ei supremă, este jertfelnică. Dragostea adevărată este cea care se dăruieşte fără ca, mai apoi, să şi pretindă, ceea ce îi lasă celui iubit libertatea de a răspunde sau nu, la rândul lui, cu iubire. Dragostea, în dimensiunea ei evanghelică, aşa cum o prezintă şi cugetările Danielei Bogdan, este cea care nu încetează odată cu refuzul celui iubit.” (p. 218). Aşa cum înţelege Daniela E. Bogdan iubirea, aceasta este una sacrificială: „Iubirea fără sacrificiu nu există. Acesta este singura dovadă plauzibilă. Nu poţi să spui că îl iubeşti pe celălalt dacă nu rupi ceva din tine pentru el, dacă nu faci pentru binele lui măcar un lucru pe care nu l-ai făcut, poate, nici pentru tine. Cu atât mai mult atunci, când celălalt este chiar Dumnezeu.” (p. 87). Iubirea sacrificială, de sorginte divină, este una care – aşa cum demonstrează Mitropolitul Nicolae Mladin (în cartea sa Asceza şi Mistica paulină, Editura Deisis, Sibiu, 1996, p. 67) – „ne hristoformizează, ne face părtaşi ai vieţii divine, ne îndumnezeieşte”. Ca atare, putem spune că prin cele două teme – suferinţa răbdătoare şi iubirea sacrificială – ideatica volumului de faţă se apropie de mistica paulină. În epistolele sale, Sf. Apostol Pavel distinge între omul lumesc şi omul duhovnicesc. Credem că prin reflecţiile sale, Daniela E. Bogdan doreşte ca cititorii să conştientizeze ideea că prin smerenie, omul poate avea parte de inhabitartea sacrului în profan, calea de la omul lumesc, la cel duhovnicesc, pentru care pledează teologul rus Paul Evdokimov, în lucrarea sa  Cunoaşterea lui Dumnezeu în tradiţia răsăriteană (cf. op. cit., Asociaţia filantropică medicală Christiana, Bucureşti, 1995, p. 41). Din aceste considerente, socotim că Reflecţii din deşert capătă  – prin conţinut –  forma unui manual de viaţă spirituală trăită.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s