ÎNRUDIREA LINGVISTICĂ A TEONIMELOR

ÎNRUDIREA  LINGVISTICĂ  A  TEONIMELOR

ÎN  SLUJBA  ISTORIEI  RELIGIILOR

George Liviu Teleoacă

În bun acord cu subtitlul său, Istorie şi semnificaţie în religie, cartea cu caracter de sinteză a lui Mircea Eliade, intitulată Nostalgia originilor, pune în evidenţă ideea că istoria religiilor ar putea avea o contribuţie de primă importanţă la formarea unui nou umanism la scară planetară.

            Anticiparea trebuie considerată de excepţie, dat fiind faptul că prin aprofundarea cercetărilor de istoria religiilor se poate ajunge la originea lor, acolo unde marile religii ale lumii se reîntâlnesc în mod real. Or, descoperirea originii lor comune echivalează cu recuperarea fondului genetic comun, dar mai ales pune în evidenţă vatra matricială a cărei religie întruchipează în mod firesc modelul menit să susţină înfăptuirea reală a unităţii noastre religioase. Avându-se în vedere legătura sa neîntreruptă cu structura de esenţă a religiilor lumii, modelul religios actual al vetrei primordiale dobândeşte legitimitatea necesară generalizării prin consens, reuşindu-se astfel să se depăşească nivelul actual al aşa zisei toleranţe religioase devenita, în fapt, un fel de indiferenţa cu iz secularizant.

            O contribuţie care ne poate orienta spre originea marilor religii, de astăzi şi din totdeauna, ar putea fi şi chiar este descoperirea sintagmei teonimice arhetipale la care am ajuns pornind de la  înrudirea lingvistică de un tip special pe care am constatat-o în cazul teonimelor din grupul zeităţilor având o aceeaşi funcţie mitică cu a Vârcolacului.

            Din punct de vedere teologic, este remarcabil faptul că prin decodificarea tetragramei sacre se constată că şi teonimele YHWH sau ELOHIM, atribuite lui Dumnezeu-Tatăl, au fost generate de una şi aceeaşi sintagmă teonimică arhetipală Valac-Valac, aşa după cum rezultă şi din demonstraţia pe care o prezint în schema următoare:

Sintagma teonimică arhetipală

            Cheia legică pentru aflarea ei ne este dată chiar de Dumnezeu atunci când îi precizează lui Moise veşnicia şi caracterul perpetuu al Numelui Său:  Acesta este Numele Meu pentru vecinicie, acesta este Numele Meu din neam în neam.” (Exodul 3,15), poruncă de la care pornind rezultă în mod necesar că YHWH = ELOHIM, egalitate care poate fi adevărată dacă şi numai dacă YHWH şi ELOHIM se regăsesc simultan ca forme de tăinuire a uneia şi aceleiaşi sintagme originare care să conţină consoanele H, L şi W.  De aici şi 3! = 6 variante, din care după o primă selectare mai rămân două, cea reală fiind compatibilă cu seria: 

Continuă lectura

Reclame

CONCEPTUL DE DIVINITATE în filosofia greacă şi în gândirea creştină

de Prof. Dr. Const. MIU

Uimit în faţa miracolului cosmic – uimirea, cum spune Platon, fiind începutul oricărei filosofii – omul, fiinţă raţională, încercând să desluşească frumuseţea, grandoarea şi ordinea desăvârşită a Universului, a ajuns la ideea de divinitate – unicul principiu care explică originea, alcătuirea şi finalitatea lui.

Primul filosof grec ce a admis la originea lumii acţiunea unui principiu ordonator, denumit „nous”, a fost Anaxagora Însă cel care a avut ideea unui Dumnezeu unic, principiu creator şi ordonator al lumii a fost Socrate. În viziunea lui Socrate, nu gândirea constituie esenţa cauzei primare a Universului, ci Binele. Universul trebuie conceput ca produsul unei cauze binefăcătoare, al unei cauze morale. Cauza aceasta face ca fenomenele să se producă nu fiindcă e necesar, ci fiindcă e bine. O asemenea cauză nu poate fi decât de natură divină, iar acţiunea ei în lume – permanentă.

Platon, elevul lui Socrate, sistematizând gândirea mentorului său, adversar declarat al materialismului antic, a elaborat teoria idealist-obiectivă a Ideilor. Potrivit acestei teorii, existenţa în sine cuprinde două laturi: una văzută – lumea fenomenală, şi alta nevăzută, suprasensibilă – lumea noumenală, lumea Ideilor.

În gândirea lui Platon, adevărata realitate o constituie lumea Ideilor. Ele sunt absolute, imuabile, totdeauna unitare şi de aceeaşi natură. Ele constituie lumea de dincolo de timp şi spaţiu, lumea transcendentă, dominată şi pătrunsă de un principiu de natură divină – Ideea de Bine.

Lumea fenomenală, lumea sensibilă, este o umbră a Ideilor. Materia, care pare a exista în Univers, este o simplă nonexistenţă, fiind, de fapt, „ceea ce nu este”. Lucrurile din natură iau naştere prin încorporarea Ideilor în materie, prin colaborarea Ideilor cu irealitatea materiei. După cum se poate observa, lucrurile sensibile, „umbre” sau simple „copii” ale Ideilor, nu au o realitate ontologică decât în măsura în care „participă” la lumea pură a Ideilor, la lumea arhetipurilor, modelele lor originare.

După Platon, Ideile, deşi sunt absolute, ele nu posedă totuşi acelaşi grad de desăvârşire. Există o ierarhie a Ideilor – în fruntea cărora se află Adevărul, Frumosul şi Binele – acesta din urmă fiind considerat Divinitatea însăşi, numit de Platon „demiurgos” – principiu raţional, organizatorul, „arhitectul” şi „creatorul” Universului. Continuă lectura