PANAIT ISTRATI -jurnalul confesiunii faţă de moarte

de Cristian NEAGU

Atras de nonconformismul şi opera sa, am urmat calea bibliotecilor, ajungând în cele din urmă să mă intereseze omul Panait Istrati. Nu mă voi opri asupra datelor biografice, atât de cunoscute distinsului cititor, dar voi căuta să redau cât mai exact suferinţa (fizică şi spirituală)  resimţită de nefericitul cărturar aflat în bezna capătului  de drum, al unui destin presărat cu trădări, ignoranţă, şi multă singurătate. Dacă în rândul  poeţilor, tragismul  eminescian  impresionează la modul  superlativ, la acelaşi mod vom putea considera profunzimea tragismului istratian în rândul prozatorilor, chiar dacă  există un moment fericit al impulsionării creaţiei sale, (după tentativa de sinucidere din 1921) atunci când Romain Rolland îi întinde o mână şi care, -după ce îi va citi Chira Chiralina  semnându-i  prefaţa- îl va numi  „Gorki al  Balcanilor”.

        Aşadar, urmând  etapele  fireşti ce se impun întru  obţinerea  aprobării  accesului  la documentele arhivate, iată-mă în sala de studiu a instituţiei  ce deţine filele confesiunilor-jurnal, bătute  la maşina   de scris cu exact 74  de ani  în urmă, de chiar Panait  Istrati. Pe prima pagină  iese în evidenţa spaţiului rămas, o notă scrisă de mână, adresată lui Mihail Sadoveanu:  Mihai.  Eu  n-am    pot la Iaşi, nu vorbi, dar nici măcar citi ceva. Aşa că, am să te rog pe tine să citeşti în locul meu paginile acestea cari îmi par a fi potrivite momentului. Al tău, Panait”  Trebuie menţionat faptul că ne aflăm în 1934, an în care Istrati ducea  povara unui T.B.C. în  ultima fază, abia întors din pribegia Franţei. Contestat în Bucureşti de Cuzişti şi gazetari, aflase totuşi cu oarecare mulţumire –prin  intermediul lui  Sadoveanu- că la Iaşi i se pregătea  sărbătorirea  celor cincizeci de ani  ai vieţii, fără a şti pe  mai departe  că adversarii săi organizau în capitala moldoveană o contrademonstraţie a evenimentului  care n-a mai avut loc şi astfel, fără a mai fi citite, rândurile în care  palpită de nedefinire  şi remuşcări  sufletul lui Panait Istrati, aveau să fie sortite arhivei.

document olograf

document olograf

Rog cititorul să-şi imagineze camera insalubră unde, un schelet  în  piele al unui bărbat încărunţit, zace într-un pat de fier cu aşternutul numai petice, aşezat în dreptul unicei fărâme de fereastră prin care nici lumina zilei nu mai are loc să intre de atâţia soli ai morţii. Suflă greu şi la fiecare acces de tuse, caută cu înfrigurare ghemotoacele de cârpă  ascunse  sub  pernă, spre a-şi  opri podiditul  sângelui  pe gură. Priveşte  îndârjit  către   măsuţa „şchioapă”  pe  care  se  află  maşina de scris, şi  după  câteva  momente  de  relaxare  depune  efortul „supraomenesc” de a se ridica, sprijinindu-se în tăblia patului. Îşi trage scaunul confecţionat rudimentar din scândură brută, şi cu degetele mâinilor tremurânde porni ţăcănitul rar în salturile uniforme ale benzii de tuş: „ August 1934. Luna aceasta la 10 sau 11, împlinesc cincizeci de ani. Mărturisesc  c-am ţinut mult, în timpul din urmă, să ating această jumătate de secol de existenţă. Am ţinut, tocmai  fiindcă  de trei ani sunt greu bolnav. Exact acum trei ani, în august 1931, pe  când mă  plimbam  într-o zi pe malul mării, la Menton, am simţit brusc un gol în inimă, apoi imediat  mi s-au înmuiat  picioarele şi a trebuit să mă aşez pe o bancă,  spunând  soţiei mele,  care    întovărăşea: „ Iată ceva nou!” Era „ceva nou” în sensul că, deşi mă simţeam din ce în ce mai slăbit, de la întoarcerea mea din Rusia,  în februarie  1929, încă nu mă considerasem, până atunci, un om cu adevărat bolnav, ci numai aşa  cum fusesem mai întotdeauna, un debil, un slăbănog pe picioare, consecinţă a unei grave pneumonii, urmată  de un început  de tuberculoză, de care suferisem pe la vârsta de 18 ani.  Această debilitate  însă nu mă împiedicase, timp de 30 de ani, să fiu un om rezistent, să cutrier  o  bună parte a pământului, şi să execut adesea muncile cele mai grele, trăind, mai  toată  vremea, rău hrănit şi rău adăpostit.  Şi deodată, iată-mă căzând din picioare, în ziua aceea, la Menton, tocmai când opt ani de  viaţă  scriitoricească, adică de „autor cu succes” cum se spune, mi-ar fi dat dreptul să mă aştept la cu totul altceva, poate chiar la mai multă sănătate.    Din acea zi  de august  1931, am început  să suflu  greu şi n-am mai putut să urc o scară, decât făcând popas la fiecare treaptă. Câteva luni mai târziu am  căzut la pat, de unde şi azi  nu mă  ridic  decât atunci când nevoile mă obligă, ceea ce e o mare tristeţe pentru un om a cărui primă pasiune  din copilărie a fost să hoinărească din zori şi până în noapte, pe drumuri fără sfârşit….”

 

 

Ochii i se umplură de lacrimi, gemând sfâşietor de neputinţă, fapt care îi accentua  tremurul mâinilor, şi numai  după  ce  se lăsă  preţ de  câteva  minute  împietrit  liniştii, spre a se reculege, continuă să scrie:   „ Dacă n-ar  fi fost decât  această  suferinţă,  – trei ani de zăcere la pat, cu  ochii în tavan şi cu răni la şolduri! –  şi încă  ar fi fost  de-ajuns  să-mi  doresc moartea,  şi chiar  să mi-o dau. De ce atunci, această nebănuită şi nejustificată dorinţă de a trăi, de a continua? Zic dorinţă, dar cuvântul e greoi. Era, nu o dorinţă, erau două braţe  descărnate  ce implorau  în  singurătatea lor, pe cineva pe care-l bănuiau tot atât de singur. Şi acum, iată-mă în miezul acestei spovedanii, sau profesii de credinţă…”

Îndrăznesc a-l identifica aici pe Istrati, conceptului filosofic  enunţat de  Albert Camus în eseul Le Mithe de Sisyphe – 1942, unde  acesta se străduieşte a fundamenta  viaţa,  şi nu  sinuciderea; ca atare, deşi prizonier între „ziduri absurde” omul de ţinută morală nu  acceptă  sinuciderea.  Dar    continuăm:  „ Mai întâi, de ce voiam    se  realizeze  această  epocă  a  existenţei  mele: august 1884- august 1934? Ce  avea să se  întâmple la împlinirea acestor cincizeci de ani ai mei?   De remarcat că nu voiam să trăiesc, decât să ating august-ul 1934, şi asta mi-am dorit-o mai ales, în zilele de grea încercare, trăite la Mănăstirea Neamţu, (iunie 1932 – ianuarie 1933), când nici nu mai puteam să mă spăl fără ajutorul soţiei mele;  mult  am  întins, de nimeni văzutele mele braţe  către nevăzutul meu cineva, căruia nu-i ceream nimic. Trebue  să spun numai  decât că acest cineva nu era nici unul din Dumnezeii pe cari oamenii i-au închis între pereţii unui templu,  făcând din ei,  când o teroare, când nişte nedrepţi distribuitori de bunuri  pământeşti  şi cereşti.  Nu.  Credinţa într-un suflet de Dumnezeu am pierdut-o încă din copilărie, când vedeam zilnic în juru-mi preoţi, 9din 10, rugându-se fără pietate şi trăind într-o  nepotrivită  îmbelşugare, fără milă de aproapele lor….”

Din  astfel  de  convingeri  publică  în 1933,  eseul  L’homme  qui  n’adhère  à  rien”,  confundându-se  personajului racinian, „ Aman”, prin care Istrati trăieşte în adâncimea tragediei regretul unui orgoliu avut cândva faţă de Dumnezeu, şi aidoma eroilor din vechea tragedie profană, el refuză să  fugă, să părăsească tragedia, confirmând funcţionalitatea teologiei raciniene de mântuire inversă:  omul  fiind  acela care îl răscumpără pe Dumnezeu, când El, dă omului dreptul de a fi vinovat, culpabilitatea   eroului fiind o necesitate funcţională: dacă omul este pur, atunci Dumnezeu este  impur şi lumea   se destramă.

Numai că, iată ce mărturiseşte în continuarea jurnalului său:  „ Despre socialism nu citisem încă nimic, dar în urma unor mari mişcări muncitoreşti în portul nostru, (Brăila,- n. a.) auzisem că el înseamnă „dreptate” pentru cei obidiţi, şi  văzusem un om ucis  în bătaie la poliţie, fiindcă fusese socialist. Puţin după aceasta am asistat la câteva întruniri socialiste, şi am înţeles că  socialismul  cuprinde  în sânul  lui toate  virtuţile  pe cari  în zadar le căutam în faptele servitorilor lui Dumnezeu: dreptate, bunătate, cinste, şi mai presus de orice, o adevărată  înfrăţire cu cel învins de viaţă. Iată care avea să fie noua mea religie, adoptată de mentalitatea adolescentului  aflat pe  drumul maturizării. Apoi, mult mai târziu, – după un sfert de veac de practică conştientă a  nouei  mele religii, – viaţa avea să-mi dovedească cu cruzime că credinţa în Dumnezeu nu poate fi înlocuită cu nimic   pământesc, ori cât ar fi de sublim, că omul murdăreşte cu mâinele, tot ce creiază cu sufletul, ba chiar că e nevrednic şi de Dumnezeu, adică: nimic nu-l poate salva şi ridica deasupra multelor şi deşertelor lui nevoi trupeşti.

 

Tot viaţa mi-a dovedit    aceiaşi  nemernicie  ne  paşte pe toţi: că unul îşi calcă cuvântul fiindcă e împresurat de nevoi materiale, iar altul, fiindcă îl  roade  viermele invidiei, dorinţa de strălucire. Şi într-un caz şi într-altul, se face dovada că existenţa nu e posibilă decât cu preţul unor nesfârşite abdicări. Toate acestea nu m-au împiedicat să mă mint pe mine  însumi  şi să  urlu  în cor cu lupii flămânzi, contra celor sătui. Pedeapsa iat-o: în ziua în care am răcnit adevărul, am  fost sfâşiat de ambele haite, ne mai rămânându-mi altă mângâiere decât cuvintele simplei mele mame…….”  Aici plânse din nou, amintindu-şi chipul celei ce îi oferise protectoratul matern, pe care-l ignorase în copilăria-i nefericită, şi cu vocea  sugrumată de suferinţă încercă să-şi dicteze  scrierea: „…care îmi  spunea mereu: „Maică,  nimeni  nu  vine  să-ţi  lingă  buzele  când  îţi  sunt  amare,  afară doar de bunul Dumnezeu !” Niciodată n-am fost aşa de singur, aşa de părăsit… Şi doar atâta am crezut în iubirea omului pentru om ! Acum către cine  să-mi îndrept privirile? Nimic nu mă mai poate întoarce la credinţa mamei mele, şi    simt incapabil de a lupta cu moartea sufletului meu, care bâjbâie într-un întuneric de nepătruns. Panait Istrati ”

         După  opt  luni  de  la   scrierea  acestui  document,  – şi  numai  o  lună  de  la   scrierea   prefeţei franceze la  romanul lui  George Orwell, „În neagra mizerie” – ,  Panait  Istrati  îşi  dădea  obştescul  sfârşit (16 aprilie 1935), în sanatoriul Filaret din Bucureşti, evenimentul fiind marcat  doar de  pustiul  unei  singurătăţi glaciale. Îngropat la cimitirul Bellu, fără ceremonial religios, fu dăruit spiritelor pământului,  lipsit de  gestul  unei mâini care  să-i arunce  pe coşciug ţărâna.                     

 

                                                     Odihnească-se în Pace!                                                                     

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s