PANAIT ISTRATI -jurnalul confesiunii faţă de moarte

de Cristian NEAGU

Atras de nonconformismul şi opera sa, am urmat calea bibliotecilor, ajungând în cele din urmă să mă intereseze omul Panait Istrati. Nu mă voi opri asupra datelor biografice, atât de cunoscute distinsului cititor, dar voi căuta să redau cât mai exact suferinţa (fizică şi spirituală) resimţită de nefericitul cărturar aflat în bezna capătului de drum, al unui destin presărat cu trădări, ignoranţă, şi multă singurătate. Dacă în rândul poeţilor, tragismul eminescian impresionează la modul superlativ, la acelaşi mod vom putea considera profunzimea tragismului istratian în rândul prozatorilor, chiar dacă există un moment fericit al impulsionării creaţiei sale, (după tentativa de sinucidere din 1921) atunci când Romain Rolland îi întinde o mână şi care, -după ce îi va citi Chira Chiralina semnându-i prefaţa- îl va numi „Gorki al Balcanilor”.

Aşadar, urmând etapele fireşti ce se impun întru obţinerea aprobării accesului la documentele arhivate, iată-mă în sala de studiu a instituţiei ce deţine filele confesiunilor-jurnal, bătute la maşina de scris cu exact 74 de ani în urmă, de chiar Panait Istrati. Pe prima pagină iese în evidenţa spaţiului rămas, o notă scrisă de mână, adresată lui Mihail Sadoveanu: „ Mihai. Eu n-am să pot la Iaşi, nu vorbi, dar nici măcar citi ceva. Aşa că, am să te rog pe tine să citeşti în locul meu paginile acestea cari îmi par a fi potrivite momentului. Al tău, Panait” Trebuie menţionat faptul că ne aflăm în 1934, an în care Istrati ducea povara unui T.B.C. în ultima fază, abia întors din pribegia Franţei. Contestat în Bucureşti de Cuzişti şi gazetari, aflase totuşi cu oarecare mulţumire –prin intermediul lui Sadoveanu- că la Iaşi i se pregătea sărbătorirea celor cincizeci de ani ai vieţii, fără a şti pe mai departe că adversarii săi organizau în capitala moldoveană o contrademonstraţie a evenimentului care n-a mai avut loc şi astfel, fără a mai fi citite, rândurile în care palpită de nedefinire şi remuşcări sufletul lui Panait Istrati, aveau să fie sortite arhivei.

document olograf

Rog cititorul să-şi imagineze camera insalubră unde, un schelet în piele al unui bărbat încărunţit, zace într-un pat de fier cu aşternutul numai petice, aşezat în dreptul unicei fărâme de fereastră prin care nici lumina zilei nu mai are loc să intre de atâţia soli ai morţii. Suflă greu şi la fiecare acces de tuse, caută cu înfrigurare ghemotoacele de cârpă ascunse sub pernă, spre a-şi opri podiditul sângelui pe gură. Priveşte îndârjit către măsuţa „şchioapă” pe care se află maşina de scris, şi după câteva momente de relaxare depune efortul „supraomenesc” de a se ridica, sprijinindu-se în tăblia patului. Îşi trage scaunul confecţionat rudimentar din scândură brută, şi cu degetele mâinilor tremurânde porni ţăcănitul rar în salturile uniforme ale benzii de tuş: „ August 1934. Luna aceasta la 10 sau 11, împlinesc cincizeci de ani. Mărturisesc c-am ţinut mult, în timpul din urmă, să ating această jumătate de secol de existenţă. Am ţinut, tocmai fiindcă de trei ani sunt greu bolnav. Exact acum trei ani, în august 1931, pe când mă plimbam într-o zi pe malul mării, la Menton, am simţit brusc un gol în inimă, apoi imediat mi s-au înmuiat picioarele şi a trebuit să mă aşez pe o bancă, spunând soţiei mele, care mă întovărăşea: „ Iată ceva nou!” Era „ceva nou” în sensul că, deşi mă simţeam din ce în ce mai slăbit, de la întoarcerea mea din Rusia, în februarie 1929, încă nu mă considerasem, până atunci, un om cu adevărat bolnav, ci numai aşa cum fusesem mai întotdeauna, un debil, un slăbănog pe picioare, consecinţă a unei grave pneumonii, urmată de un început de tuberculoză, de care suferisem pe la vârsta de 18 ani. Această debilitate însă nu mă împiedicase, timp de 30 de ani, să fiu un om rezistent, să cutrier o bună parte a pământului, şi să execut adesea muncile cele mai grele, trăind, mai toată vremea, rău hrănit şi rău adăpostit. Şi deodată, iată-mă căzând din picioare, în ziua aceea, la Menton, tocmai când opt ani de viaţă scriitoricească, adică de „autor cu succes” cum se spune, mi-ar fi dat dreptul să mă aştept la cu totul altceva, poate chiar la mai multă sănătate. Din acea zi de august 1931, am început să suflu greu şi n-am mai putut să urc o scară, decât făcând popas la fiecare treaptă. Câteva luni mai târziu am căzut la pat, de unde şi azi nu mă ridic decât atunci când nevoile mă obligă, ceea ce e o mare tristeţe pentru un om a cărui primă pasiune din copilărie a fost să hoinărească din zori şi până în noapte, pe drumuri fără sfârşit….”

Ochii i se umplură de lacrimi, gemând sfâşietor de neputinţă, fapt care îi accentua tremurul mâinilor, şi numai după ce se lăsă preţ de câteva minute împietrit liniştii, spre a se reculege, continuă să scrie: „ Dacă n-ar fi fost decât această suferinţă, – trei ani de zăcere la pat, cu ochii în tavan şi cu răni la şolduri! – şi încă ar fi fost de-ajuns să-mi doresc moartea, şi chiar să mi-o dau. De ce atunci, această nebănuită şi nejustificată dorinţă de a trăi, de a continua? Zic dorinţă, dar cuvântul e greoi. Era, nu o dorinţă, erau două braţe descărnate ce implorau în singurătatea lor, pe cineva pe care-l bănuiau tot atât de singur. Şi acum, iată-mă în miezul acestei spovedanii, sau profesii de credinţă…”

Îndrăznesc a-l identifica aici pe Istrati, conceptului filosofic enunţat de Albert Camus în eseul Le Mithe de Sisyphe – 1942, unde acesta se străduieşte a fundamenta viaţa, şi nu sinuciderea; ca atare, deşi prizonier între „ziduri absurde” omul de ţinută morală nu acceptă sinuciderea. Dar să continuăm: „ Mai întâi, de ce voiam să se realizeze această epocă a existenţei mele: august 1884- august 1934? Ce avea să se întâmple la împlinirea acestor cincizeci de ani ai mei? De remarcat că nu voiam să trăiesc, decât să ating august-ul 1934, şi asta mi-am dorit-o mai ales, în zilele de grea încercare, trăite la Mănăstirea Neamţu, (iunie 1932 – ianuarie 1933), când nici nu mai puteam să mă spăl fără ajutorul soţiei mele; mult am întins, de nimeni văzutele mele braţe către nevăzutul meu cineva, căruia nu-i ceream nimic. Trebue să spun numai decât că acest cineva nu era nici unul din Dumnezeii pe cari oamenii i-au închis între pereţii unui templu, făcând din ei, când o teroare, când nişte nedrepţi distribuitori de bunuri pământeşti şi cereşti. Nu. Credinţa într-un suflet de Dumnezeu am pierdut-o încă din copilărie, când vedeam zilnic în juru-mi preoţi, 9din 10, rugându-se fără pietate şi trăind într-o nepotrivită îmbelşugare, fără milă de aproapele lor….”

Din astfel de convingeri publică în 1933, eseul „ L’homme qui n’adhère à rien”, confundându-se personajului racinian, „ Aman”, prin care Istrati trăieşte în adâncimea tragediei regretul unui orgoliu avut cândva faţă de Dumnezeu, şi aidoma eroilor din vechea tragedie profană, el refuză să fugă, să părăsească tragedia, confirmând funcţionalitatea teologiei raciniene de mântuire inversă: omul fiind acela care îl răscumpără pe Dumnezeu, când El, dă omului dreptul de a fi vinovat, culpabilitatea eroului fiind o necesitate funcţională: dacă omul este pur, atunci Dumnezeu este impur şi lumea se destramă.

Numai că, iată ce mărturiseşte în continuarea jurnalului său: „ Despre socialism nu citisem încă nimic, dar în urma unor mari mişcări muncitoreşti în portul nostru, (Brăila,- n. a.) auzisem că el înseamnă „dreptate” pentru cei obidiţi, şi văzusem un om ucis în bătaie la poliţie, fiindcă fusese socialist. Puţin după aceasta am asistat la câteva întruniri socialiste, şi am înţeles că socialismul cuprinde în sânul lui toate virtuţile pe cari în zadar le căutam în faptele servitorilor lui Dumnezeu: dreptate, bunătate, cinste, şi mai presus de orice, o adevărată înfrăţire cu cel învins de viaţă. Iată care avea să fie noua mea religie, adoptată de mentalitatea adolescentului aflat pe drumul maturizării. Apoi, mult mai târziu, – după un sfert de veac de practică conştientă a nouei mele religii, – viaţa avea să-mi dovedească cu cruzime că credinţa în Dumnezeu nu poate fi înlocuită cu nimic pământesc, ori cât ar fi de sublim, că omul murdăreşte cu mâinele, tot ce creiază cu sufletul, ba chiar că e nevrednic şi de Dumnezeu, adică: nimic nu-l poate salva şi ridica deasupra multelor şi deşertelor lui nevoi trupeşti.

Tot viaţa mi-a dovedit că aceiaşi nemernicie ne paşte pe toţi: că unul îşi calcă cuvântul fiindcă e împresurat de nevoi materiale, iar altul, fiindcă îl roade viermele invidiei, dorinţa de strălucire. Şi într-un caz şi într-altul, se face dovada că existenţa nu e posibilă decât cu preţul unor nesfârşite abdicări. Toate acestea nu m-au împiedicat să mă mint pe mine însumi şi să urlu în cor cu lupii flămânzi, contra celor sătui. Pedeapsa iat-o: în ziua în care am răcnit adevărul, am fost sfâşiat de ambele haite, ne mai rămânându-mi altă mângâiere decât cuvintele simplei mele mame…….” Aici plânse din nou, amintindu-şi chipul celei ce îi oferise protectoratul matern, pe care-l ignorase în copilăria-i nefericită, şi cu vocea sugrumată de suferinţă încercă să-şi dicteze scrierea: „…care îmi spunea mereu: „Maică, nimeni nu vine să-ţi lingă buzele când îţi sunt amare, afară doar de bunul Dumnezeu !” Niciodată n-am fost aşa de singur, aşa de părăsit… Şi doar atâta am crezut în iubirea omului pentru om ! Acum către cine să-mi îndrept privirile? Nimic nu mă mai poate întoarce la credinţa mamei mele, şi mă simt incapabil de a lupta cu moartea sufletului meu, care bâjbâie într-un întuneric de nepătruns. Panait Istrati ”

După opt luni de la scrierea acestui document, – şi numai o lună de la scrierea prefeţei franceze la romanul lui George Orwell, „În neagra mizerie” – , Panait Istrati îşi dădea obştescul sfârşit (16 aprilie 1935), în sanatoriul Filaret din Bucureşti, evenimentul fiind marcat doar de pustiul unei singurătăţi glaciale. Îngropat la cimitirul Bellu, fără ceremonial religios, fu dăruit spiritelor pământului, lipsit de gestul unei mâini care să-i arunce pe coşciug ţărâna.