de Alexandra- Emilia Bucur
Ai putea lua timpul în palmă şi să-l priveşti cum se scurge pe firul venelor
Laolaltă cu oamenii prin şanţul cotidianului,
Cum ai privi trecerea orelor peste o mână,
Îmbătrânirea omului după plecarea fiecărei ore din corpul lui ca o rupere din trup,
Ca şi cum i s-ar defrişa trupul
Şi ai plânge după fiecare moarte a ta în tine pe care nimeni nu o vede sau aude,
În afară arătând aceeaşi înfăţişare pe care alţii o ştiu că o ai de la naştere…
Poţi să plângi pentru fiecare plecare a ta parţială din tine,
Parţială pentru că e doar jumătate din plecările totale
( plecarea totală e nefiinţa sau despărţirea…).
Indiferenţa altora pentru morţile tale te călesc să înduri lipsa ta parţială din tine,
Deshumarea fiinţei din tine doar pentru tine,
Să o auzi vorbind doar pentru tine
Să te deshumezi tu, înainte ca alţii să te scoată din tine, trăgând precum câinii,
Să o agaţi cu cârlige de sfori precum rufele proaspăt spălate,
Nimănui să nu-i pese de sufletul tău vizibil, făcut public,
Pentru alţii să pari un mort umblând prin centrul oraşul ca cei vii pe dinăuntru,
Să urci în autobuze, să te ţii de bare şi trupul tău să aibă mişcări bruşte,
Precum cei vii care reacţionează la stimuli,
Să pari atât de viu încât să nu ai nevoie de viaţă,
De viaţa ta şi nici măcar de cea a altora,
Alţii care odată îţi dădeau viaţă doar vorbind cu tine….
( să fii un nimeni care umblă liber )
Nimeni să nu audă strigătul că ai dreptul la viaţă,
Nimănui să nu-i pese că acest cuvânt „viaţă” este împărţit egal de toţi oamenii
Şi totuşi foarte puţini s-o trăiască, sau să trăiască acest cuvânt,
După ce oricum te-ai născut şi toţi suntem egali până la următoarea moarte…
METAMORFOZE 