LA MORMÂNTUL lui ADRIAN PĂUNESCU

Cristian NEAGU

Academii, biblioteci, condeie,

Ornaţi cu doliu simboluri şi lucrări…

Din măreţia FLĂCĂRII de ieri, ultima scânteie

S-a transferat fitilelor de lumânări.

Iată că pe pământ nu mai avem de toate

Pământul de fapt ne are pe toţi,

Şi nu există recurs la sentinţa de moarte,

Există doar certitudinea neiertătoarei morţi.

Maestre drag… dascălul meu de vers,

Nu mă gândeam să-ţi scriu aşa devreme

Poemul despărţirii fără sens,

La trecerea-ţi spre umbrele eterne.

Se murmură prohod la Torda, Trăsnea, şi la Ip,

În munţii Iancului buciumul emite nostalgic

Echivalentul morţii spirituale-n acest anotimp,

Şi-n evidenţele de Bârca e minus un localnic.

E greu, şi-n plus ne este şi mai greu

Pierzând repere, idoli, spirituale rude,

Căci astăzi tu maestre, depus la ateneu,

Eşti plâns de gloatele sărace şi flămânde.

Pe aleea de la Bellu, Bacovia acordă nuanţe

Unui soare exploziv la început de brumar

În cinstea celui care azi, ne spunem condoleanţe,

Şi ne-a fost (cu tot deranjul) geniu naţional.

Oglindite-n ochii plânşi, lumânările aprinse,

Fac posibile ecouri printre crucile pustii

Iar mulţimea-nlăcrimată legănând braţele-ntinse

Îţi cântă: „La adio tu,” cel plecat dintre cei vii.

Solipsism nostalgic

Cristian NEAGU

E întuneric. Tristeţea mă învăluie, apoi mă apasă.
Oftez adânc, desprinzând ţigării scrumul,
De câte gânduri mi s-au aşezat la masă
Venite spontan, să petrecem Crăciunul.

Ninsoarea abundentă colinde înfioară
Şi parcă o lacrimă, sărbătoreşte postum
Povestea iubirii din seva miezului de vară
Ce nu ne-a mai ajuns şi-n noaptea de Crăciun.

Silabisind şoptit: „dal-be-flori-de-măr”
Mi te adun din arse amintiri
Iubita mea, cu fulgi de nea în păr,
Şi cu miraj laponic în priviri.

La pieptul clipei noi, pluteşti pe acelaşi vals
Iar pentru cea trecută, tristeţii îi zâmbeşti,
Şi tot ce mi-ai spus mie cu nostalgie-n glas,
Spui poate celui ce nu poţi să-l iubeşti.

Nu ştiu dacă mai dormi acasă la tine,
Ştiu doar c-am să te beau oglindită-n vinul bun,
Şi am să mă îmbăt şoptind printre suspine:
Mulţi ani iubito! E noaptea de Crăciun…

scriitori de la Metamorfoze „cuceresc” America

Cosmin ŞTEFĂNESCU

 http://www.observatorul.com/articles_main.asp?action=articleviewdetail&ID=8282

Cristian NEAGU

http://www.observatorul.com/articles_main.asp?action=articleviewdetail&ID=8278

http://www.observatorul.com/articles_main.asp?action=articleviewdetail&ID=8271

Const. MIU

http://www.nymagazin.com/pdf/nr634_Opinii_Prof.dr._Constantin_Miu.pdf

http://www.observatorul.com/articles_main.asp?action=articleviewdetail&ID=8241

http://www.observatorul.com/articles_main.asp?action=articleviewdetail&ID=8263

http://www.observatorul.com/articles_main.asp?action=articleviewdetail&ID=8293

Ramul lui Sorescu

de Cristian NEAGU

Sorescu a plecat, dar a lăsat în urmă

Discipolul ales, încredinţându-i codul,

Sorescu redevine şi labirint şi sumă,

Sorescu a sădit, şi iată, astăzi, – rodul.

„Când s-au fost spus îngerii” – în slova Traianului Vasilcău

de Cristian NEAGU

În istoria poeziei odice europene, n-au lipsit efracţiile stilistice cu influenţe din partea imnurilor pindarice care treceau drept ode. Astfel de poezii, în care atitudinea odică se suprapune atitudinii enunţiative, sunt cuprinse între copertele volumului semnat de Traian Vasilcău, „Când s-au fost spus îngerii” (Ed. Epigraf SRL-2009) Ar însemna să ignorăm pe de-a-ntregul esenţa limbii literare, dacă am crede că ea se poate angaja într-o întrecere. Imaginile apar din inspiraţia poetică în limbajul literar, nu numai ca rotunjire a obiectualităţii respective. Denumirea de „limbă bogată în imagini” este folosită destul de des în afara beletristicii, iar Traian Vasilcău ne confirmă faptul că regulile dau operei de artă forma, (perfectă, sau mai puţin perfectă) într-un conţinut stilistic diferit de cel semnificativ: „Vecia în mine lucrează./Simt c-ajunge-oi un psalm fără seamăn/În câmpia iubirii de Tine-nflorit.”  (Psalm înflorit, p.5) „Cerescu-acordeon şi-a luat vacanţă,/Cu-n fir de iarbă, înmuiat în stea.” (Alai poetic, p.6).

În aparenţă ne-am abătut de la analiza după metoda istorico-spirituală de interpretare a unei opere oarecum izolate, totuşi putem distinge cele două teze impuse creaţiei: interpretarea exclusiv istorico-spirituală şi cea istorico-problematică. Între avantext şi textul poetic finit, se situează diferitele faze ale execuţiei, procesul variantelor sau cel de convertibilitate procentuală a materiei poetice: „Văd sunetul,aud lumina/ […] Lumina-i sunet şi-i lumină/ Tot sunetul nins cu mister.” (Surpările fiinţei, p.5) după cum: „Ochii tăi sunt izvoare de iubire,/ Înveşnicesc pe tine, Pustiire.” (Sfatul cuvintelor, p.6) sau: „Lumină arde-te – s-ajungi Lumină.”  (Ceaslov, p.18) „Autograf las veşniciei/ Acest poem cărunt de cer.” (Psalm, p.19) „Am rămas Tu-ului Eu./ Sufăr de Tu, Tu-ul mi-i Eu.” (Zumzetul tăcerii, p. 22-23).

„Infracţiunea de a fi” Adrian Păunescu – 2

de Cristian NEAGU

– Partea a II-a

Într-un articol din revista 22 (10 martie/2004) fără prea mare efort, observăm strădania distinsei Carmen Muşat, scriitoare prolifică dar şi critic literar,  de a aşeza, – ca într-un joc  puzzle – piesele denigrării păunesciene, chiar dacă acestea sunt, de cele mai multe ori, nepotrivite formei adevărului. Vom da citatului câteva concluzii susţinute cu înverşunare într-un echilibru tremurând, – de scurtă durată – potrivite lui Adrian Păunescu precum „nuca-n perete,” sub semnătura  sus menţionatei: „Deşi a debutat ca un poet autentic la începutul anilor 60, Adrian Păunescu a devenit ulterior un jalnic versificator,  (aducem la cunoştinţă că în 1973 primeşte distincţia Ordinul Crucea Germaniei pentru poezie, iar dacă ni se permite o paralelă, mentorul domniei-sale Carmen Muşat, respectabilul Mircea Martin, a fost distins cu Premiile U.S.R. în 1969, 1974, şi 1981, secţiunea critică literară, iar  Adrian Păunescu, obţinea Premiile aceleiaşi U.S.R. în 1968 – 1971, secţiunea poezie; interesant este faptul că la acea vreme  Mircea Martin, conducătorul cenaclului Universitas, nu împărtăşea convingerile de astăzi ale doamnei Doctor în Filologie <din 2001> – n. n.) poet de curte înainte de 1989, (recomandăm a se studia poezia sa de atitudine, comparativ cu ceilalţi poeţi optzecişti, şi chiar de mai înainte, parţial regăsindu-se în prima parte a temei pe care o dezbatem – n. n.) Din rafinată subtilitate menită să convingă, totuşi cuprinde preventiv în paranteză, următoarele: (cu rare izbucniri de conştiinţă, rapid reprimate)  (chiar şi rare, – dar destul de tăioase – avem un alt exemplu de atitudine mai riscantă?… <nu înţelegem însă cine reprima rapid izbucnirile de conştiinţă> – n. n.) animator de cenacluri itinerante, (deşi a plătit tribut, susţinând această formă a actului de cultură, prin a i se dezmembra familia, totuşi dna filolog conchide : „…dispus să facă din propria viaţă un spectacol mediatic”  – n .n.)   promotor de marcă al culturii de amatori pe care îi populariza în timpul regimului comunist, într-o emisiune-maraton intitulată populist <Antena vă aparţine>  (din promovarea aşa-zisei culturi de amatori, au urcat pe piedestalul afirmării, formaţiile: Phoenix, Iris, Voltaj, Holograf, Curtea veche; apoi, Mircea Vintilă, Florian Pitiş, Gil Dobrică, Vali Sterian, Ducu Bertzi, George Nicolescu, etc…etc; nu avea rost să-i promoveze pe Patapievici, Pleşu, Liiceanu, Manolescu, nume grele, dar frumos „aliniate” la acea vreme;  cât priveşte titulatura emisiunii, e ca şi cum am vorbi despre „vinovatul fără vină” – n. n.) realizator egolatru şi egocentric de interminabile emisiuni TV. (în perioada comunistă, TVR-ul ne oferea – după cum se ştie – „interminabilele” 2h şi 40` zilnic, iar după 1990, migrena păunesciană a dnei. Muşat, putea fi vindecată din… telecomandă – n. n.).

„Infracţiunea de a fi” – Adrian Păunescu

de Cristian NEAGU

– Partea I –

 

Motto:

 „Cine dintre voi este fără păcat, să arunce

   cel dintâi cu piatra.”

                           (Evanghelia după Ioan, 8, 1-11)

Aş putea fi întrebat, – bănuit de nostalgia trecutului – dacă nu cumva, alegându-mi ca temă portretizarea omului de cultură, Adrian Păunescu, încerc subtil reabilitarea controversatei sale personalităţi, (de care în mod sigur nu are nevoie) găsindu-mă eu, un condeier abia afirmat, să aduc cu mult după al doisprezecelea ceas, atenţiei publice, aspecte deja cunoscute, riscând inutilitatea efortului… Ei bine, după mulţi ani de aşteptare, consider că am o datorie morală prin faptul că am fost cândva discipolul acestui geniu rebel, să fac cunoscut ceea ce nu s-a spus până acum despre structura sensibilităţii native a domniei-sale, a operei, şi a preţului plătit pentru acestea, dar nu înainte de a-i întreba la rândul meu pe înverşunaţii săi polemişti, cât de bine îl cunosc prin, dar mai ales dincolo de cărţile sale?  A fost – aşa cum se spune – poet de curte? Lingău comunist? Ce se ştie despre viaţa lui personală? Desigur, a deranjat pe mulţi când a devenit fenomenul Păunescu, dar mai ales atunci când s-a prevăzut că istoria literaturii, (nu cea manolesciană sau ştefănesciană, ci una nepărtinitoare)  îl va aşeza lângă zei, numindu-l Pontifex Maximus al deceniului `75 -`85. Da domnilor, din acest motiv s-a reuşit „glorios” instalarea unei psihoze menite să diminueze acest fenomen, şi să menţină presupunerea ca şi realitate în prizonieratul efectului denigrator, convingându-mă astfel că spiritul dâmboviţean bazat pe criteriul: „n-am văzut, dar aşa vorbeşte lumea,” funcţionează perfect, mai ales când conceperea unei astfel de practici aparţine câtorva „confraţi” ai săi, încadraţi corespunzător normelor impuse de fostul regim, dar care după 1989, au dat în brânci să îmbrace convingătorul veşmânt al disidenţei, plesnind apoi pe ici, pe colo, de atâta filozofie capitalistă, în timp ce el, acelaşi Adrian Păunescu, rămas consecvent convingerilor sale, ne demonstra, –  trăind cu demnitate conjunctura nefavorabilă vieţii, – care este diferenţa dintre poziţia de drepţi şi cea verticală.

NOI DOI

de Cristian NEAGU

Doinei Cozac

 

Buna mea,…Iubirea mea!  

Îţi aminteşti?

Te-am descoperit complementar

În căutări pur dezinteresate

Prin subsolul spectrului sentimental,

Şi m-am întrebat, copleşit de şoapte:

De unde ai blândeţea cu care mă-nconjori,

De unde-mi dai iubirea la care nu răspund

Tu, graţie şi farmec, rebelă uneori,

Ce îmi veghezi tristeţea în suflet şi gând?

Vinovat de faptul rănilor ascunse

Păşesc pragul către a ta chemare

Măcar o noapte să mă scald în vise

Şi să pot iubi cu disperare…

Tomnatici,

În nostalgii cărunte cufundaţi,

Ne-am supus iubirii acceptând

Să fim nebuni, să ne lăsăm purtaţi

Acolo unde-i Eros mai profund.

Pe aria melodică a nopţii

Clipele-au surâs în paşi de vals

Cu teamă de o răzgândire-a sorţii,

Cu rugă de-a nu pierde ce-a rămas

Şi-atunci, trupurile noastre s-au chemat

Încleştându-se în dulcea lor beţie

Până la extaz, iar ochii-ai lăcrimat

Ning peste sentimente petale de narcise,

Un cântec vechi se recompune-n noi;

Să-ngenunchem iubito  la visele ucise

Şi să ne stingem, într-un sărut apoi…

Rămâi…Nu pot veni unde mă chemi,

Sentinţă şi destin mă-mpart,

Mi-e sufletul prea multe ierni

Şi-n orizonturi mă prefac…

 

 

IRONIA SORŢII

 

Sunt căsătorit cu absenţa feminină,

Îmi este dor de nud şi de alint

Şi sunt atras în cursa de lumină,

Recunoscând  că sunt introvertit.

Aşa te-am cunoscut: fermă, distinsă,

Aşa te-am posedat: nevrotic şi profund,

Dar nici nu ştiu de ce mi-ai fost trimisă

Căci am destinul orb, dar îl mai am şi surd.

Te pierd iubito în unghiul de cocori,

Şi mâna-ntind ca pentru ultima dată

Spre gura ta, cu dor de sărutări,

Spre ochii tăi, ce plâng iubirea moartă,

Te chem în gând dar n-am niciun răspuns

Te culc pe braţ  în crunta-mi amăgire

Şi mâna-ntind, agonizând răpus,

De ieri şi-alaltăieri, rămase amintire

Eşti Doina Cozac,  tandră şi rebelă,

Dar nu vei fi căldura cea mult ocrotitoare,

Şi totuşi mâna-ntind dorindu-te, himeră,

Şi totuşi te alung, şi nu-nţeleg ce doare…

La vremea părului cărunt, patimi târzii

Mi-au provocat o rană, ce a rămas deschisă;

E ilegal ce fac, mă doare, dar să ştii

Că te iubesc, iubire interzisă!

 

Grădinile lui Academus (cap. 1)

de Cristian NEAGU

Cuprins  în  sfera  idealismului  filosofic, momentul  certitudinii  sfârşitului  de  viaţă a oricărui individ, implică proiecţia  unor regăsiri  subiective derivate din apogeurile anumitor stări trăite, chiar dacă intuiţia anunţă ireversibilitatea. Totalitatea acestora se poate cumula în singularitatea ideii ,ce  va exercita asupra  conştiinţei aspectul  relevat de Freud, în analiza temei care face obiectul de  interes al studiului, cu privire la tendinţa tratării simbolice a morţii, a corelării  omului cu moartea, când subconştientul activeză imaginea  dominantă  pe  fondul  căreia, tragedia  se  consumă etapizat, până la integral. Situaţia critică prin  care am trecut timp de patru zile, (perioada de comă) în urma  unei vascularite cerebrale, agravată de un instantaneu hemoragic, avea  să  mă transfere  psihic în dimensiunile acestor teorii.

După-amiază  de  noiembrie. Cu pasul  măsurat, zgribulit în trenci, străbat străzile dinspre Batiştei spre Grădina Icoanei. Greutatea gândurilor îmi ţine privirea plecată către pavajul  cubic ,asemănându-mă cu „Ghicitorul în pietre” al lui Eliade. Înteţirea vântului îmi aduce la picioare mici vârtejuri, înfăşurându-mi-le cu frunze uscate. În dreptul străzii Schitul Darvari, simt  că mi se face rău, şi închid ochii spre a atenua vertijul. Mă opresc rezemându-mă de un gard şi  neputând să mai  stau în picioare, mă  preling până în poziţia  pe vine, unde  rămân  mai bine de o jumătate de ceas. Ceva mai târziu, cineva încearcă să mă ridice. Deschid  ochii şi  am  o constatare-şoc: dispăruseră culorile. Cele trei persoane care gesticulau direcţional către mine, salvarea venită la apelul acestora, medicul, în persoana  unei fătuci care mă execută  scurt  cu  o  injecţie  în  braţ, casele, pomii,… totul  devenise  alb-negru , ca  într-o  compoziţie stranie  a  luminilor lui Latour, care mângâiau formele  din  exterior . Mă  săgetă  ideea  de  preambul  al  morţii  în timp  ce  eram suit  în salvare, când auzii  o  voce  de  fonotecă  undeva  la  căpătâiul  meu: „În situaţia de faţă, spune-mi te rog, te identifici  emoţional  cu  replica lui Bubnov din Azilul de Noapte al lui Gorki, ţi-o aminteşti?”   Îmi  întorc  cu greu  privirea  în  direcţia  de  unde  se  făcuse  auzită  vocea şi  fără  a  mai  fi surprins, constat că pe bancheta  destinată  însoţitorilor stătea îmbrăcat extrem de neglijent  într-un halat  de  spital , – uzat – idolul  meu literar, Gheorghe Vişan, marele critic, romancier  şi poet. Subconştientul  îmi  confirmă faptul că delirez. Accept  jocul  cu  vedenia  delirului, şi  îi  răspund ca  la  examen : „<< Ce-a fost a trecut, şi ce-a rămas nu mai face nici două parale>>. E firescul necondiţionat”… Bucuros de  răspuns, exclamă  trecându-şi  mâna  prin părul vâlvoi : „Excelent !  Dacă  ai  reuşit să înţelegi  acest sens, totul va deveni neaşteptat de simplu pentru dumneata. Faptul că ai fost captivat de opera mea, de structura ideologică literară ce stă la baza acesteia, devotându-mi-te spiritual, îmi motivează prezenţa ca imagine freudiană amprentată psihicului dumitale, spre  a te  călăuzi  – când va sosi clipa – pe tărâmul eternităţii”.  

ŞERMIANA

de Cristian NEAGU

Spune-mi ce mai faci , şansa mea neşansă ,

Ţi-e iarnă , ţi-e vară , ori ţi-e uitare ?

Eu mai păstrez blestemul tău de nemireasă ,

Alături de un trandafir şi-o lumânare .

 

Ce gânduri îţi mai şterge pruncul de pe frunte ,

Sau ce gânduri eşti silită să ascunzi

Când toţi , – şi toate – ţi le cred pierdute ?

Ştiu . Nu vei putea ca să-mi răspunzi …

 

De noapte bună , îţi simt sărutul trimis ;

Hai ,… îndeamnă-mă cu mister de Lună

Să rămân o nuanţă albastră în vis ,

Şi extazul dintre adiere şi furtună …