LECŢIA DE ROMÂNISM

de Cristian NEAGU

Cam din 1995 încoace , m-am  tot convins  de existenţa unor găşti cu pretenţii de nuclee literare ce sunt mai întotdeauna , sprijinul invizibil al  vreunui  baştan maculat , cu privire la , fie şi cea  mai puerilă formă de scris,( dar pozând pe multe coperte ale cărţilor ce le semnează), iar altele, (inclusiv baştanul)  îndeplinătoare de sarcini – primite cu tot cu instrucţiuni – ale neoficialului, nerecunoscutului, plan de deculturalizare naţională prin  faptul că, după un criteriu al  strict opiniei împărtăşite , se derulează  „primenirea” generaţiei literare, şi iată, schimbul de mentalitate , gata. Cam până aici se întindea  orizontul convingerilor mele , în  momentul în care poştaşul mi-a înmânat un plic expediat către mine din Adjud,  în  interiorul căruia  se afla cartea la care  mă voi referi în cele ce urmează. Că acest orizont avea să se lărgească  extraordinar de mult, după lecturarea integrală a cărţii , e mai puţin important , în comparaţie cu ceea ce descopeream ca  structură morală a autorului : o bijuterie atât de rară astăzi, încât ea se numeşte , românism autentic .

     Este de-a dreptul uimitor ,  – dar şi extrem de necesar –  curajul  pe care şi-l asumă distinsul Prof. dr. Adrian Botez  şi anume , acela de  a  radiografia spectrul  spiritualităţii româneşti, dezvăluind cititorului o contemporaneitate afectată de tumoarea malignă a jocurilor politice de culise în  contextul Noii Ordini Mondiale de după 1990. Nu mă voi teme nici eu spre a susţine faptul că profesorul de origine  bucovineană stabilit în Adjud, face din lucrarea sa , „Ruguri, România sub asediu”  (Ed. Carpathia Press, Buc., 2008) bisturiul cu care se angajează să intre în operaţie asumându-şi factorul de risc al percepţiei publice, conştient fiind că şansele vindecării spirituale ţin  de o cât mai exactă  informare, solicitându-şi astfel veleităţile de analist, (din păcate, nu tocmai la cota unui profesionist) . Şi de unde va începe incizia, dacă nu de la ramura spirituală adăpostitoare de cuget şi îndreptare, sub care ne-au stat smeriţi strămoşii: Religia , azi un suvenir turistic.

    Dintr-o pornire firească a dicteului spiritual, profesorul Botez demonstrează în capitolul 1, că este reprezentantul laicului modern, mlădiţă a viţei nobile româneşti care nu acceptă mutaţii genetice,  păstrându-şi  rodul transmis prin rădăcinile tradiţiei. În cele 9 subpuncte ale respectivului capitol , reclamă efectele unui festivism nociv  aplicat cu  premeditare  religiei  ortodoxe  române, acuzând  chiar direct elitele bisericeşti  contemporane, (cu precădere cele autohtone) care ignoră prevederile Sfântului Sinod de la Constantinopol (încă în vigoare) şi care fac astfel posibil amestecul, diluarea, iar în cele din urmă dispariţia filonului de educaţie creştină, respectiv Biserica Ortodoxă Română. (pag. 10-12; 18-21; 25-28).

     Folosindu-se în esenţă de un limbaj simplu , „chirurgul” nu se opreşte doar la  stadiul ironiei  nuanţate, ca de exemplu: „ (pe care Bush îl durea , vorba lui Marin Preda , „în bumbărează” de România)”  el atinge subtil şi meteahna : „…că cică <<se dă>>, dacă intri în U.E.”  pentru ca în cele  din urmă , să adopte „scafandrismul” metodei literare proustiene, tăind în adâncime , dezvăluind cititorului până la cel mai mic detaliu, nodulii canceroşi de pe fiecare ramură a spiritualităţii, descriind cu lux de amănunte contribuţia  – în acest sens – a coaliţiei : Vatican – Opus Dei,- New Age, – Casa Albă,- U.E.,- Mass Media.

     Cu privire la conţinutul capitolului 2 , „Patrie  şi  neam  metafizic”  (2 subpuncte)  aş recomanda cititorului experimentul  de a-l citi zilnic în momentele de  răgaz sufletesc, pentru că mesajul lăsat de condeier este, nu ca domnia-sa să-şi  amintească îndemnul  imnului  naţional, ci să exclame: „Deja am întârziat”!  Susţin ideea surprinsă socialului de Adrian Botez, deoarece coincide cu o constatare făcută de subsemnatul prin Centrele de Cultură  Judeţene,  (şi nu numai)  regăsită  perfect în referinţa domniei-sale : „Nu mai sunt dispuşi oamenii contemporani  la eforturi  spirituale susţinute” . (pag.41) , pentru  ca după o scurtă dezbatere să continue: „Omul contemporan preferă să fie minţit frumos, decât să se nevoiască a pricepe diferenţa dintre o  existenţă minţită (falsă/ falsificată) şi o existenţă reală”.

      Reţin ultimul citat pentru a nu fi de acord cu dl profesor, deoarece nu încadrează fenomenului termenul de constrângere. Nimeni nu „preferă”, ci numai dintr-o constrângere acceptă să fie minţit , cum de fapt , revine şi contrazice enunţul citatului amintit, în cap. 3 „Învăţământ şi cultură”  (6 subpuncte) dezvoltând pe tema întrebării,  „Ce este în realitate societatea  umană contemporană”?  din care reţinem: „… o junglă în care puterea ocultă o deţine o gaşcă de infractori internaţionali, grupaţi într-un guvern mondial mafiotic, care impune popoarelor Pământului starea de  îndobitocire colectivă,  prin şantaj dublu : economico – politic”. (pag. 49, alin. 4).

      Depăşind această neintenţie, se remarcă o stare nostalgic-meditativă, ce trădează la Adrian Botez spiritul dascălului autentic, de tipul şcolii interbelice ,- dar pus la punct cu temele modernităţii,- atunci când supunem analizei al doilea subpunct al aceluiaşi capitol, şi anume : „Şcoala românească şi democraţia. (anchetă)”  cu trimitere  în  cap. 4  „Sociale”  (5 subpuncte) ,  oprindu-se  cu  îngrijorare  la cel  de-al  patrulea, „Agresiunea Mondială asupra tinerilor în sec. XX ; continuare în sec. XXI” , punând la dispoziţia cititorului, spre o cât mai corectă edificare, puncte extrase din „Raportul de Fier – 1966”  în fapt , un adevărat manual  al practicilor de manipulare , în al cărui istoric este evidenţiată „Conspiraţia bătrânilor”  (sau înţelepţilor lumii) cei care au controlat substratul metafizic al războaielor mondiale, din care citez  punctul 2: „Când un adversar declară: <<Nu voi trece de partea ta>>! eu îi răspund calm: copilul tău deja ne aparţine, prin şcoală şi educaţie”. (pag.102, alin.1).

Ei, bine, aici trădează Adrian Botez ceea ce aminteam mai sus: starea nostalgic-meditativă, privindu-şi  – din postura de părinte spiritual – elevii;  apoi, spiritul  dascălului  autentic al şcolii  de tip  interbelic , cu teama , că tentaculele  unui  viitor  draconic  vor  reuşi să aşeze pe tărâmul ignoranţei, toată investiţia spirituală  pe care domnia-sa,  a  implementat-o  cu  dăruire  elevilor . Aşa se  justifică testul „propus de revista Grupului  Şcolar Gheorghe Balş-Adjud , CONTRAATAC” pe cei 173  de  subiecţi, dar şi încărcătura de optimism  a sufletului său când declară: „….s-ar putea, poate, peste ani, ca noi, ăştia din generaţia de „maturi” actuală, să roşim în faţa acestor tineri, care vor fi devenit, între timp, stăpânii situaţiei din ţară” , lăsând pe mai departe loc şi unui context testamentar, adresat conştiinţei: „Fie  ca  această  foaie de hârtie, să le fie veşnic (sau, măcar, până la adânci bătrâneţe) un memento, (aducere aminte) – sau , în cazul celor care-şi vor trăda crezul- o pagină mustrătoare , cu litere de foc , care    le  biciuiască  sufletele , cugetele…”  (pag. 57).  Impresionant !  Acoperindu-mă  cu  probabilitatea,  (nu am cunoştinţă de un alt caz)  constat    Adrian Botez este (până acum) singurul  condei  care  îndrăzneşte să aştearnă  slova  critică pe terenul minat al „problemei evreieşti”, cea care deţine calitatea de „sufleur” prin marile cancelarii ale lumii, iar dezbaterea acestui subiect, începând cu evenimentul din 01 nov. 2007 petrecut în  Catedrala Ortodoxă  din Timişoara, sursele de finanţare ale televiziunilor, tandemul Soros-Sarkozi,  plus numirea lor în  funcţii de decizie,  rolul O.N.G.-urilor, decadenţa culturală  comandată, aduce în context  nefericita  maximă  „Tob Şebagoim Harog”  cunoscută cândva şi  poporului român, mai ales dacă ne gândim cine a secătuit bogăţia materială a Moldovei , se încheie cu declaraţia (destul de convingătoare a) profesorului Botez că nu este antisemit , (pag.131, alin. 2) imediat după finalizează prezentarea listei celor 101 jurnalişti israeliţi atribuită „Lipsurilor raportului Tismăneanu” . (În cazul în care cineva mi-ar aminti preocuparea distinsului senator  Corneliu Vadim Tudor de problema evreiască, ţin să fac precizarea  că niciodată  domnia-sa  nu s-a manifestat  într-o scriere care sa cuprindă acţiunea de substrat a respectivei probleme, în sensul istorico-cronologic, cum demonstrează  Adrian Botez).

     Departe de a ignora valoarea documentară a cap. 5 „Marile probleme spirituale, naţionale şi internaţionale” (14 subpuncte) despre care avem unele referiri în notele anterioare, dar şi citire prin diferite materiale de aceeaşi identitate, trecând la cap. 6, „Problema Aromânilor. AROMÂNI – FRAŢI DI MUMĂ ŞI DI-UN TATĂ”  (3 subpuncte) putem constata limpede votul de blam obţinut de Ion Caramitru în faţa spiritualităţii, prin supunere la umilinţă a Prof. Hristu Cândroveanu , limpede este redată şi opinia „neortodoxă” a Bisericii Ortodoxe Greceşti, cu privire la baştina aromânilor, numai că, (fie-mi iertat) , distinsul  profesor putea  aloca cel  puţin  opt, (adică încă cinci) subpuncte  acestei probleme  spinoase (spin ce-l purtăm în conştiinţă) citând numai din însemnările  consulului francez  Pouqueville,  Ion Arginteanu, ori  Pavlu Lambru, contemporan cu neica Tudor Vladimirescu, nu de alta, dar avem o vinovăţie faţă de glasul sângelui, cu care s-a scris anul fatidic 1769, şi care de-atunci, au fost gândite şi fărâmiţarea şi dispariţia lor, (a aromânilor),chit că s-a procedat până la falsul istoriei. Oricum , nu pot să nu remarc esenţa harului de pedagog întru predarea acestei lecţii de istorie, expunerea domniei-sale având „chemare” la sufletul preabunului cititor.

         Iată-ne ajunşi la cap. 7 „Trecut ,Prezent , Viitor , şi  Soluţii  de Continuitate”  (3 subpuncte)  în care este dezbătut un subiect extrem de delicat , şi  anume ,  cum  ne  numim, dacă toleranţa ( impusă a fi demonstrată de România executanţilor)  este împinsă în sfera umilinţelor dar declarată totuşi, insuficientă, iar  ideea este acceptată de societate? Explorând multitudinea de exemple autohtone , unde punctează „recomandarea” nemişcării în front, profesorul Adrian Botez nu uită să reproşeze convalescenţa spiritului de solidaritate, românească, în comparaţie cu atitudinea  (uneori extrem de sângeroasă )   altor naţii , atunci când ne sunt  denigrate valorile spirituale. Ca atare , răspunsul la întrebarea de mai sus , (în care se include fără ezitare) este pe cât de şocant , pe atât de motivat : „…atunci ‚ idioţi naţionali – scuzată să-mi fie  afirmaţia adevărată (şi nu doar pentru mine Adevărul)   ne vom numi NOI  – cei care  nu suntem  în stare să  ne apărăm nu doar „brăţările dacice” dar nici măcar SUFLETUL / SPIRITUL NOSTRU”. (pag. 177).

       „Nil admirari” , ca şi idee , nuanţând  motto-ul  unei constatări disperate , (a nu te mai lăsa impresionat de nimic) , preluată  din  horaţiana  „Epistolae”,  vine să atragă atenţia cititorului asupra  pericolului numit OBIŞNUINŢĂ . Vizate fiind  generaţiile crude, a  le  obişnui cu trădarea, prostia , blasfemia, golănia vulgară ,crima, frauda politică , nu înseamnă altceva decât prepararea „procesului tehnologic” necesar fabricării unei normalităţi, aşa cum îi convine „proiectantului” sub deviza: anormalul de ieri, normalul de azi . Mesajul profesorului este susţinut de câteva edificatoare exemple: marşul efectelor referendum-ului secuiesc din judeţele României (???) Harghita-Covasna, implicarea absurdă a militarilor români pe teatrul de lupte din Iraq-Afganistan, servirea tuturor negustorilor cu contracte peste contracte , de la Marii Licurici până la Marii Rechini, blasfemierea Dumnezeului Creştin, impostura fariseică, şi toate acestea având perspectiva de a se numi peste ani, normalitatea vasalităţii. „Nil admirari”

      Drept urmare , ca  unul  care  a  înţeles  corect relaţia discrepantă dintre conservatorii valorilor naţionale, ademeniţii decadenţei , şi uzufructuarii  acestora  din  urmă , Adrian  Botez  îşi  exprimă pe final „Concluziile” în numai  două subpuncte, dar  extrem  de  sugestive , de  data  asta amintindu-mi de genul textualistului literar, ceea  ce  lasă    se întrevadă o  preocupare aparte , acordată  finalului  cărţii. Aici nu avem de-a face nici cu imaginativitatea , nici cu senzaţionalismul ci , cu  dovada unei puternice credinţe în revenirea la autenticitate spirituală : „Necesitatea reperului moral-social stabil : DIVINITATEA”   Vizionarul  încărcat de un optimism salutar , va surprinde cititorul prin faptul că „merge pe mâna” tinerilor, recunoscând acest lucru în mod direct , contextului  din care citez : „Se vor angaja într-o autentică spirală a reformei sociale şi morale, (nu în simulacre reformiste) aşa cum s-a întâmplat în toate momentele critice ale istoriei omenirii : tinerii minoriţi care au deblocat Biserica Occidentală ,scoţând-o din criza de credibilitate care a produs pe cale de consecinţă , tirania religioasă  a  sistemului inchizitorial”,  (pag. 185) Va avea însă grijă să amintească  indispensabilitatea  unei  condiţii , fără  de  care procesul  revigorării nu demarează: „Tineretul trebuie , credem noi , (pluralul academic, n. a.) să-şi re-însuşească  această mentalitate a autosacrificiului în slujba Legilor Binefăcătoare Cetăţii” ; (pag 188), venind în cele din urmă să arate unde va duce acest drum arătat nouă ca fiind „singura cale”, citând din lucrarea comună a analiştilor Cristopher Booker  şi  Richard North, „Uniunea Europeană sau Marea Amăgire” (Ed. Antet, Buc. 2006)  efectele reformei  sclavagismului modern,  numită  Uniunea Europeană, gândită  şi  îmbunătăţită de  Jean Monet  şi  Arthur Salter : „Numai  când  oamenii au descoperit că şi-au pierdut democraţia  şi  puterea propriilor ţări de a se guverna singure, au  început să  aprecieze  într-un fel nou, cât  de  preţioase erau valorile care le-au fost luate fără ştirea lor” . (pag. 193) .

      Că niciodată nu este prea târziu, că sunt şanse de vindecare şi în ultima fază a bolii ,că totul depinde de o voinţă  exprimată,  se reflectă  în exemplul  cazului  femeii  cu o tumoră caceroasă în greutate de 80 de kg crescută  de-a  lungul  corpului , caz comparat cu efectul de Uniune Europeană.  „Chirurgul” a operat şi încă foarte bine, (cu mici ezitări pe ici –colo), teoretic. Rămâne de văzut dacă….

      Şi să dea Dumnezeu , ca Mircea Eliade să aibă dreptate, domnule profesor !

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s