Ştiam…

de Alexandra- Emilia Bucur

Îmi spui că vrei să mă salvezi de mine… Şi râd răvăşit. Vrei de fapt să mă desparţi de mine nu să mă salvezi . De ce să mă salvezi de propriul Eu, de propria conştiinţă?… Rămâi pentru un timp fără replică, poate căutând, arma revanşei, dar ecoul gândurilor tale nu mai ajunge până la timpanele mele. Te uiţi răsucit, în stânga, în spate, pari neliniştit. Eşti grăbit? Azi se vând suflete? Aaa şi urmăreşti să nu vină cumpărători prea mulţi. Te privesc cu indulgenţă şi realizez că nimic din forma conştiinţei tale nu poate fi salvat… Te privesc cu resemnare că valorile concepţiilor tale se vor pierde în timp şi nimeni nu va ştii că au existat,că nu ai dat aripi unor suflete să se descopere pe sine, să-şi descopere talentul. Vorbeşti precipitat şi pare că arunci înserare pe tot cuprinsul deşertului ăsta. Pustiul le adulmecă şi le lasă ca o ceaţă deasupra ţesăturilor sale.

Aş vrea să-ţi desenez azi Pământul… Dar bine spui ce rost mai are, când Aici domneşte întunericul subsolului, e beznă şi claustrofobie, bezna pare a se întrona cu fiecare celulă de timp ce trece pe lângă tâmplele noastre. Prinzi o sferă de timp şi o priveşti cercetător… Azi iar vânăm fluturii din negură? Îmbătrâneşte timpul, şi rămâi privind apusul îngândurat… Aş crede dacă nu te-aş cunoaşte până la ultima nervură mentală, că te pândesc lacrimile. Râzi în cascade, râzi demonic şi te opreşti aruncând o privire glacială spre dispreţ. Învingătorii nu au voie să plângă , nu au dreptul. Plâng în ei, plâng gândind, în trăiri dar nu în fapt şi în … fapte… Faptele nu trebuie să trădeze starea de tristeţe, de gardă coborâtă, de vulnerabil. Plângi pentru tine şi atât. Fapte plânse… Parcă începi să te domoleşti şi recazi în starea de meditaţie. Îmbătrânim? A apărut pe sufletul meu primul rid ? M-am maturizat? Cu cât pătrunzi în existenţă cu atât te răsfiri mai mult spiritual, te risipeşti în Univers. La un moment dat apare dezamăgirea şi cred că asta veştejeşte sufletul tânăr, îl usucă. Cu cât descoperi noi perspective cu atât se mistuie mai mult sufletul pentru că ceea ce descoperi cu imaginea deja ideală formată nu vor coincide. E un joc în care principalii arbitrii sunt: obiectivitate şi subiectivitate. Dezamăgirea îţi seceră aripile. Rămâi o bucată de lut în forfota ploii… Vorbesc singură, ca mai întotdeauna şi cuvintele mele nu găsesc adăpost la tine. Te prefaci că numeri firele de nisip, le despici, le împleteşti şi vrei să cuprinzi talia împrejurimilor cu un brâu din ore… Te uiţi revoltat spre mine şi începi să strigi că fuge pământul de sub noi, că e alunecare de teren, că o sa se surpe criptele şi o să cadă crepusculul peste noi. Eşti agitat şi începe să-ţi tremure vorba. Te roteşti în jurul aceluiaşi punct şi cauţi sprijin… Oare ce te-a tulburat înăuntru aşa?

Începem să vorbim de absolut, de valori pe care poate niciodată nu le va putea atinge nimeni… Atunci te întreb de ce există în sistemul nostru de valori. Pentru ca să avem un punct de reper, pentru a ne ordona viaţa? Vorbeşti încet, începi să bolboroseşti ca un fel de incantaţie şi încep să pierd firul , ritmul. Cuvintele se preling pe umerii mei îngheţaţi, pleoapele se răsucesc de tremurat şi eu continui să-ţi ascult gândurile. Ştiam de pe acum că odată ce sufletul o să îngheţe nici plânsetele calde ale verii , nici răsăritul lui iunie nu o să îl readucă la viaţă. Aveam clar sentimentul ireversibilului şi continuam să mă trezesc din vorbele tale, să mă înalţ sau să adorm cu sensuri , cu interpretări ale lumii pe care tu mi le impuneai. Mă priveai mirat că vorbesc, poate pentru că îndrăznesc să emit idei, să încropesc viaţă lumii. Simţeam cum vrei să mă îngropi de vie în maldărul ăsta de neviaţă, că mă vezi pizmuind treptele tale… Încercam pentru prima oară să înţeleg de ce nu poţi să fi… altfel… De ce nu poţi să fi ceva?

De ce? Râdeai dezmeticit că eşti totul, că nu ai nevoie de nimeni… Şi atunci întrebam obsesiv în gând de ce vrei să-i asediezi pe alţii, să le furi gândurile, trăirea , viaţa. Descopeream de fapt egoismul tău, dorinţa de a fi unicul stăpânitor al lumii, al lumii tale , din adâncuri… Contemplam Luna şi gândeam că eram atât de aproape de ea şi totuşi… noi stăm ţinând în mână candele ca să ne încălzim… Eram atât de aproape de multe altele: de vis, de idee, de speranţa… dar doar eram Acolo unde ar fi trebuit să fim noi, nu ceilalţi…