CONCEPTUL DE DIVINITATE în filosofia greacă şi în gândirea creştină

de Prof. Dr. Const. MIU

Uimit în faţa miracolului cosmic – uimirea, cum spune Platon, fiind începutul oricărei filosofii – omul, fiinţă raţională, încercând să desluşească frumuseţea, grandoarea şi ordinea desăvârşită a Universului, a ajuns la ideea de divinitate – unicul principiu care explică originea, alcătuirea şi finalitatea lui.

Primul filosof grec ce a admis la originea lumii acţiunea unui principiu ordonator, denumit „nous”, a fost Anaxagora Însă cel care a avut ideea unui Dumnezeu unic, principiu creator şi ordonator al lumii a fost Socrate. În viziunea lui Socrate, nu gândirea constituie esenţa cauzei primare a Universului, ci Binele. Universul trebuie conceput ca produsul unei cauze binefăcătoare, al unei cauze morale. Cauza aceasta face ca fenomenele să se producă nu fiindcă e necesar, ci fiindcă e bine. O asemenea cauză nu poate fi decât de natură divină, iar acţiunea ei în lume – permanentă.

Platon, elevul lui Socrate, sistematizând gândirea mentorului său, adversar declarat al materialismului antic, a elaborat teoria idealist-obiectivă a Ideilor. Potrivit acestei teorii, existenţa în sine cuprinde două laturi: una văzută – lumea fenomenală, şi alta nevăzută, suprasensibilă – lumea noumenală, lumea Ideilor.

În gândirea lui Platon, adevărata realitate o constituie lumea Ideilor. Ele sunt absolute, imuabile, totdeauna unitare şi de aceeaşi natură. Ele constituie lumea de dincolo de timp şi spaţiu, lumea transcendentă, dominată şi pătrunsă de un principiu de natură divină – Ideea de Bine.

Lumea fenomenală, lumea sensibilă, este o umbră a Ideilor. Materia, care pare a exista în Univers, este o simplă nonexistenţă, fiind, de fapt, „ceea ce nu este”. Lucrurile din natură iau naştere prin încorporarea Ideilor în materie, prin colaborarea Ideilor cu irealitatea materiei. După cum se poate observa, lucrurile sensibile, „umbre” sau simple „copii” ale Ideilor, nu au o realitate ontologică decât în măsura în care „participă” la lumea pură a Ideilor, la lumea arhetipurilor, modelele lor originare.

După Platon, Ideile, deşi sunt absolute, ele nu posedă totuşi acelaşi grad de desăvârşire. Există o ierarhie a Ideilor – în fruntea cărora se află Adevărul, Frumosul şi Binele – acesta din urmă fiind considerat Divinitatea însăşi, numit de Platon „demiurgos” – principiu raţional, organizatorul, „arhitectul” şi „creatorul” Universului.

După cum reiese din întreaga operă a lui Platon, dar cu precădere din lucrarea Statul, partea a doua şi din Phedros, filosoful grec concepea Divinitatea ca o simplă Idee, întrunind în sine toată desăvârşirea. Ea este neschimbătoare şi bună. Ea este originea Binelui în lume, iar aceasta e manifestarea ideii Binelui. Prin această idee, Platon se ridică la o concepţie înaltă despre Divinitate, care, la el se confundă cu Ideea Binelui absolut, ca origine a tuturor ideilor şi ca singura putere creatoare, ce stăpâneşte atât macro cât şi microcosmosul. Cunoaşterea acestei puteri nu e hărăzită decât acelora care sunt capabili de o iluminare lăuntrică şi de asemănare cu aceasta, cu Divinitatea. E vorba, în acest caz, de cunoaşterea directă, mistică, însă cunoaşterea senzorială şi cea raţională sunt excluse.

Elevul lui Platon, Aristotel, pune la baza existenţei două concepte: „materia” şi „forma”. „Materia” e concepută ca o simplă posibilitate, iar „forma pură” este cauza primă a Universului. Divinitatea este din eternitate. E „cauza cauzelor”. Ea întrepătrunde lumea, fiind iminentă lumii. Deşi iminentă lumii, Divinitatea, ca activitate pură, se deosebeşte cu totul de lume, prin aceea că este înaintea şi în afara acesteia. Ea pune în mişcare lumea, spre scopuri din ce în ce mai înalte, până la cumplita eliberare de această materie, până la realizarea celei mai înalte forme – cea pură. În concepţia lui Aristotel, materia în sine nu există. Ea este pură posibilitate. Poate deveni orice, dar numai sub impulsul „formei”, principiul generator, cauza primară. Lumea, după acest gânditor, e un lanţ întreg de cauze şi efecte, şi pe lanţul cauză – efect, ajungem la cauza pură – Dumnezeu.

            În gândirea creştină, Dumnezeu nu e un principiu, o abstracţiune, ci se manifestă în trei persoane: Tatăl, Fiul şi Sf. Duh. Este spirit inaccesibil nouă pe căile obişnuite ale cunoaşterii. El este Fiinţa absolută, existentă prin sine (ens a se), având în Sine desăvârşirea. El a creat lumea din dragoste, intrând de la început şi a rămas într-un permanent dialog, prin Revelaţie şi rugăciune, cu lumea, călăuzind-o prin harul Său spre desăvârşire, respectându-i omului, la modul absolut libertatea. Zămislind omul, Dumnezeu l-a creat ca o fiinţă liberă, stăpân pe destinul său. A creat o fiinţă liberă şi nu un sclav. A creat un fiu – fiul Său în lumea creaturală.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s