REALITATEA LA GRANIȚA CU LEGENDA ȘI ANECDOTA

Prof. Dr. Const. MIU

Rodul muncii de cercetare și documentare cu privire la istoria mai puțin cunoscută a Sătmarului și a zonelor istorico-geografice din județul Satu Mare se vădește în cartea document Istoria secretă a Sătmarului (Editura Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2018), semnată de către infatigabilii oameni de cultură, domnii Felician Pop și Robert Lázlo.

Cartea în discuție se deschide cu un documentar despre Coiful celtic de la Ciumești. Cum era de așteptat și cum vom putea sesiza în cele 24 de capitole, sursele de informație sunt numeroase, iar autorii au, de fiecare dată, și opinii critice bine argumentate, prin care își expun/ susțin punctul de vedere: „În cartea sa Un cimitir celtic în nord-vestul României, arheologul Vlad Zirra face o detaliată prezentare a cimitirului celtic de la Ciumești, dar. În mod surprinzător, nu insistă asupra coifului (…) Avem în schimb în carte prețioase referiri la specificul mormintelor și ritualurilor funerare ale celților.” (p. 15). Nefiind apreciat la justa sa valoare, cei doi autori regretă că faimosul coif nu apare nci măcar pe stema comunei Ciumești (unde a fost descoperit întâmplător, în 1960) și consideră că ar trebui să fie „un simbol emblematic al acestui județ”. O dovadă că în alte localități din țară autoritățile au fost receptive față de asemenea vestigii și le-au trecut pe sigla/ stema orașului respectiv este sabia emblemă tip akinakes, din secolul al V-lea î. Hr., de la Medgidia, care a fost descoperită în anul 1955, în urma unor lucrări de şantier efectuate de muncitori la cariera Fabricii de ciment Medgidia, oferind lumii ştiinţifice prilejul revizuirii vechii concepţii privind arta animalieră tracică. Ca atare, această sabie apare pe stema orașului Medgidia.

Există în lucrarea de care ne ocupăm și note de ironie amară. Bunăoară, acestea apar în capitolul O mascaradă comunistă – sărbătoarea sătmăreană a „Mileniului”: „…faptul că placa aceea sfințită de un sobor de tovarăși, în frunte cu secretarul general (al PCR – n. n., C. Miu), Nicolae Ceaușescu, a stat decenii la rând (din 1972, când la inițiativa culturnicilor vremii s-a sărbătorit cu mare fast un mileniu de existență a orașului Satu Mare, fără a avea un document care să ateste acest fapt – n. n., C. Miu) pe clădirea uneia dintre cele mai vechi clădiri din Satu Mare este o dovadă cât se poate de elocventă că o minciună poate fi foarte ușor nemurită în placa bronzului, dar foarte greu de îndepărtat.” (p. 33).

Spre a nu face din cartea lor o lucrare searbădă, cei doi autori strecoară și note de cancan. Scriind despre Misterioasa moarte a lui Mihnea Vodă, în cetatea Sătmarului, aceștia notează: „Contemporanii lui Mihnea al III-lea spun că (…) ascensiunea lui s-ar fi datorat faptului că era <<giuvan, fiinf frumușăl>> al lui Chinan (Kenan) Pașa, adică amant, dar nu a dat înapoi să ofere favoruri sexuale pentru Valide (mama sultanului) (…) după cum afirmă cronicarul Radu Popescu Vornicul, în Istoriile domnilor Țării Românești.” (p. 79).

Cercetând informațiile despre Procesul lui Pintea și al haiducilor săi, domnii Felician Pop și Robert Lázlo mărturisesc că „Importante pentru noi acum nu sunt declarațiile martorilor (chemați la proces, în 19 februarie 1700 – n. n., C. Miu), ci imaginea pe care ne-o putem face despre orașul Satu Mare, despre oamenii lui, în urmă cu mai bine de 300 de ani…” (p. 93).

După ce dau o sumedenie de informații despre învățământul sătmărean în limba română, datorat preotului Petru Bran (cf. p. 121-126), aflăm despre polemica acestui cărturar avută cu Maiorescu, pe teme de limbă literară și exprimare corectă: „…intră în polemică chiar cu Titu Maiorescu, care publicase în numărul 7/ 1868 al revistei Convorbiri literare articolul critic Limba română în juranlele din Austria. Petru Bran îi răspunde în numerele 50-51-52 din 1869 ale revistei Federațiunea din Budapesta, cu articolul Anomalii lingvistice în jurnalele din România. Cărturarul sătmărean recunoaște justețea unor observații făcute de critic, dar nu se poate abține să nu sublinieze anomaliile pe care le-a găsit la rândul său în revistele Convorbiri literare și Românul lui C. A. Rosetti.” (p. 127-128).

Interesant e și gestul lui Traian Cavassi, care a reușit să convingă Comisia delegată de Conferința de Pace de la Paris, din 1920 pentru delimitarea și fixarea granițelor dintre România și Ungaria că satul Boghiș este unul românesc și, ca atare, deși așezat pe frontiera dintre cele două state, trebuie să aparțină României: „…Traian Cavassi a avut o idee salvatoare (genială, spunem noi – C. Miu). La Boghiș a reunit corul pe care-l înființase în 1909 și l-a pus să interpreteze vestita melodie Pe-al nostru steag a lui Ciprian Porumbescu, fapt care a convins comisia că satul Boghiș este unul românesc…” (cap. Corul care a modificat granițele, p. 177-178).

Îmbrăcând de cele mai multe ori haina legendei și a anecdoticii, informațiile din cartea Istoria secretă a Sătmarului pot suscita interesul celor care vor să aprofundeze istoria locală a acelor meleaguri, fiind și un util instrument de învățare pentru elevi, în săptămâna școala altfel.

CARTEA COINCIDENȚELOR

Prof. Dr. Const. MIU

 

Cartea doamnei Petruța Petre – El și ea, adică noi  (Libris Editorial, Brașov, 2019) –, prin tematică și trama romanescă, amintește de romanele Sandrei Brown. Este povestea unui cuplu al zilelor noastre, fiecare membru având copii din relații anterioare; el – arhitectul Alex Popescu, ea – Irina Mihai – ”profesoară de română (la Colegiul Caragiale, unde învață Diana, fiica cea mare a lui Alex, și care face româna cu Irina – n. n.), redactor, speaker motivațional, voluntar convins”, după cum putem citi  de pe cartea ei de vizită. Cei doi se cunosc la o petrecere privată, organizată de Vera – o cunoștință comună.

Interesantă, pentru primele capitole ale cărții în discuție, este tehnica structurală, folosită de către autoare – cea a oglinzilor, în sensul că și Alex și Irina trec prin filtrul gândirii și al simțirii, ca într-o oglindă, aceleași aspecte, în legătură cu felul de a fi al fiecăruia, vestimentația și trăsăturile fizice. Mai mult chiar, putem vorbi de coincidențe ale detaliilor (cartea având la bază o multitudine de coincidențe – unele verosimile, stranii, altele reale – n. n.): după plecarea intempestivă a fiecăruia de la petrecere, acasă nici bărbatul, nici femeia nu poate dormi, gândurile lor fiind acapartae de noua cunoștință: ”Nu am închis un ochi, mă port ca un adolescent și nu am nicio explicație. Toată noaptea m-am uitat la ceas, m-am zvârcolit ca peștele pe uscat, nu am reușit să mi-o scot din minte nici măcar o secundă…” – mărturisește Alex (p. 15); ”N-am închis un ochi toată noaptea!   M-am simțit aiurea de tot, gândindu-mă la el! Da, am stat trează toată noaptea cu gândul la el!    M-am zvârcolit în așternuturi, până când n-am mai rezistat, m-am plimbat prin casă, am încercat orice truc, numai să-l scot din gând. – s. n. – se văicărește în sinea sa Irina (p. 22).

Fiecare încearcă să găsească o justificare a plecării intempestive de la petrecere, și într-un caz și în celălalt, primul gând se referă la teama de a nu fi vânat: ”Ea a ales doar să mă alerge, să mă obosească, să mă rănească, dar nu să mă vâneze.” (p. 12); ”Am plecat brusc. Nu vreau să las loc interpretărilor, dar nici în pradă nu mă transform, indiferent de um arată vânătorul.” (p. 13).

O altă coincidență, pe care o putem observa în oglindă, este aceea că și Alex și Iirna rețin frumusețea mâinilor și a ochilor: ”Am și acum în fața ochilor mei mâinile ei mici și delicate, de un alb imaculat (…) Ochii ei străluceau ca două mărgele, când i-a ridicat spre mine…(s. n., p. 19); Cât am păcătuit, privindu-i mâinile albe cu vene proeminente, vizibile la fiecare mișcare, cu degete lungi și drepte, perfecte (…) avea ochii atât de verzi, încât în clipa aia nu mi-a venit decât versurile din poezia lui G. Vieru.” (s. n., p. 24).

Seria coincidențelor continuă: fata mai mare a lui Alex – Diana – și  Vlad – fiul Irinei – ajung să se cunoască și să fie amici, fără să știe că părinții lor trăiesc o frumoasă poveste de dragoste. Și ca suspansul să persiste, autoarea se folosește de tehnica retardației. Vlad îi mărturisește mamei că a cunoscut la Centrul de ajutor social un tip, de care s-a atașat, căci are principii de viață pe gustul său: ”Azi-noapte, la Centru, am cunoscut un tip, cred că-l mai văzusem pe acolo (…) Foarte de treabă! Imediat și-a dat seama că mă frământă ceva și am plecat spre casă împreună (…) Părea rupt dintr-o poveste cu prinți, așa cum îți place ție. Ah! Acum mi-am dat seama, o să-ți fac cunoștință cu el! Chiar vă potriviți, gândiți la fel!” (p. 83). Deși știe că mama sa are pe cineva, Vlad nu se dă bătut și ține morțiș ca Irina să-l cunoască pe tipul despre care îi vorbise de mai multe ori: ”Dacă vrei, poți să mergi și tu sâmbătă și duminică, să ajuți la Centrul social. Ce zici? (…) voiam doar să te întâlnești și tu cu tipul acesta. E super! Și așa n-o să mai pară că vă fac eu lipeala.” (p. 110). Irina va tot amâna întâlnirea propusă de Vlad, însă acesta tot nu renunță, mai cu seamă că ajunsese să lucreze la patron, nimeni altul decât tipul pentru care insista ca mama sa să-l cunoască: ”- Tot te iau cu mine într-o zi, ca să-l cunoști și tu. Nu știi ce pierzi! O să-i dai inelul înapoi imediat  (celui cu care Irina se logodise – n. n.). Ia să vezi! (…) Știu că vrei să scapi de mine, ca să-i scrii mesaje! (logodnicului – n. n.) (…) Poți să-i scrii că abia mâine îl vei întâlni pe cel predestinat.” (p. 391). Tânărul rămâne plăcut surprins, când își dă seama că Irina îl cunoaște pe patronul său, nimeni altul decât Alex, logodicul mamei: ”- Deci tu ești Alex, care intră noaptea în apartamentul nostru? (…) Și eu nu mai sunt nevoit să te laud în fața mamei, ca să o despart de celălalt. Acum se leagă toate în mintea mea. Prea se potriveau descrierile noastre! (…) Mie îmi place foarte mult de Alex: este exact bărbatul pe care îl voiam pentru tine” (p. 402) – îi va spune Vlad mamei sale.

O altă coincidență se referă la Vlad și Daria – fiica mai mică a lui Alex. Veniți în grabă la spital, deoarece micuța avusese un accident (căzuse, se lovise rău și pirduse mult sânge), Alex, Irina și Vlad află de la medicul care se ocupa de pacientă că aceasta are nevoie urgent de o transfuzie de sânge. Pentru că nici Alex și nici Irina și nici Sorin (o cunoștință comună, soțul Verei, în casa căreia primii doi se cunoscuseră) nu sunt compatibili, se oferă Vlad să doneze sânge. Și din aproape în aproape, se descoperă că Vlad și Daria sunt frați: ”Cum a ajuns Daria la tine? De ce? (întreabă, la un moment dat Irina – n. n.) (…) Mama Dariei mi-a fost prietenă bună. Doar prietenă (îi va explica Alex – n. n.) (…) într-o seară, a venit la mine și mi-a spus că e bolnavă. Avea și ea o formă de leucemie rară. La fel ca Daria! (…) M-a făcut să-i promit că voi avea grijă de de fetiță, pentru că urma să fie o fată și că după moartea ei, o voi înfia (…) Daria este sora ta (îl va lămuri Alex pe Vlad – n. n.) (…) Cum? a exclamat Vlad. Simplu: amândoi aveți același tată (care nu este Alex – n. n.) (…) Mă gândeam eu că este ceva ciudat la mijloc. Nu înțelegeam de ce era atracția aia între noi  (…) Avem amândoi semnul ăsta la mână. Am obesrvat asta în timp ce o țineam de mână în salon.” (p. 497, 500).

Dar despre misterul semnului de la mână, avut de Vlad și Daria, vom afla cu siguranță, citind volumul al doilea al cărții, despre care autoarea ne dezvăluie deocamdată doar titlul: Același el, o altă ea.