ÎNSEMNĂRI DE CĂLĂTORIE ale unei firi independente, de tip camusian

Prof. Dr. Const. MIU

  

Al treilea călător (Editura Cartea Daath, Bucrești, 2013) – carte semnată de Zully Mustafa – este o amplă colecție de însemnări de călătorie ale unui peregrin, însetat de aventuri pe cont propriu, precum și de peisaje , descrise cu lux de amănunte. Cartea este structurată în trei părți, la care se adaugă și un Epilog: I. Hai-hui prin lume; II. De capul meu; III. Bărbatul de la capătul pământului; Epilog: A doua intrare în Santiago de Compostela.

Cum era de așteptat, autoarea mărturisește că de multă vreme avea obsesia plecării, evadarea din cotidianul anost și o meserie – cea de jurnalist –, care presupune stres și risipirea energiilor, spre a da publicului senzaționalul de moment, încât pentru autoare ”…nu conta decât că plecam pentru o vreme departe de tot”. (p. 23).

Din primele însemnări, înțelegem că prima dovadă a începerii aventurii este întâlnirea și discuția avute cu un sociolog, originar din Mexic, care ”a acceptat să-mi vorbească, să-mi spună povestea plecării lui pe Camino.” (p. 50). Acesta îi va trimite autoarei, printr-un mail, cântecul pelerinilor, în franceză, urându-i ”Buen Camino!” – cf. p. 59.

Nu puține sunt paginile în care Zully Mustafa evidențiază puterea sa de a se detașa de ceea ce este în jurul ei, această capacitate venind dintr-o luciditate accentuată: ” În balconul meu, de la etajul 3, se lăsa întunericul. Claxoanele mașinilor spintecau orașul în mii de voci asurzitoare, sfâșiind timpane și urcând colesterolul unora peste limitele acceptabile. O liniște ciudată mi-a îndopat urechile și o senzație de calm a uract rece spre timpane. Zgomotele din jurul meu s-au estompat. Nu mai eram acolo cu sufletul. Nici cu inima (într-o convorbire telefonică avută cu fostul iubit, de la care își lua rămas bun, înainte de a pleca în excursie – n. n., C. M.). Vorbeam la telefon cu ceea ce mai rămăsese dintr-un amor de capitală. Și nu de la el îmi luam rămas bun, ci de la mine, cu luciditatea aceea tăioasă, la fel de ireală ca acele ultime zile care vse scurseseră până la plecare, luciditatea aceea pe care o aveam de fiecare dată, când știam că încep ceva important, că fac ce trebuie și că voi ajunge unde mi-am propus, lăsând destul loc pentru suferință și bucurie, dar mai ales pentru tăcere.” – s, n., C. M. (p. 59-60). În alt loc, găsim notații despre adrenalina oboselii, tot cu luciditatea specifică unei firi independente: ”Când eram foarte obosită după ce depășeam un anumit prag, deveneam mai lucidă ca niciodată, și ceva ludic se trezea în mine, o chicoteală inexplicabilă. Un râs negru care se năștea în pântece și urca sus, spre tâmple, amețindu-mă de o bucurie fantastică. O fericire asemănătoare cu emernica asta de insolație, dar în loc să plâng de durere, hohoteam și mai ceream alte șfichiuiri.” (p. 255).

Descrierea unor locuri cu încărcătură istorică ia forma unor reportaje, în care autoarea își etalează informațiile livrești. Iată ce notează Zully Mustafa despre faimosul Cântec al lui Roland: ”Pe drumurile astea s-a născut Cântecul lui Roland, o viziune epică a bătăliei dintre francezii lui Charlemagne și sarazini, o cruciadă pornită pe motive religioase între creștini și musulumani (…) Mi-a plăcut varianta lui Alexandru Mitru, repovestită pentru copiii din România. În care vorbea într-un stil cantabil, aproape șoptit, despre onoare și trădare, despre prietenie și sacrificiu, insistând mai mult pe motivațiile personale care l-au împins la luptă pe Roland, și anume răzbunarea morții lui Olivier, prietenul lui (acset fapt amintește de aceleași motive care l-au determinat pe Ahile să intre în rîzboiul troian, după moartea nefericitului său prieten, Patrocle – n. n., C. M.) (…) Pare-se că exact pe poteca asta, pe care urcam noi, trecuseră armatele franceze (…) Aveam să dăm un pic mai încolo peste fântâna lui Roland…” (p. 80-81).

Descriera unei statuete a Fecioarei Maria – sufocate de fel de fel de obiecte prin care pelerinii credincioși voiau să lase ca amintire dovada devoțiunii lor îi prilejuiește autoarei – de religie musulumană – reflecții amare, rod al lucidității detașate: ”…am datr peste o statuetă a Fecioarei Maria. Avea brațele încărcate cu tot felul de suveniruri lăsate de pelerinii ce trecuseră înaintea noastră, cu ni în urmă sau doar cu câteva ore. Mărgele colorate, talismane, scoici, hârtii cu dorințe, cu rugăciuni, cruci de lemn micuțe, buchete de flori arse de soare, brățări de mână (…) Cum ar putea să te protejeze o statuie sau o simplă rugăciune detot răul pe care oamenii și-l fac unii altora?” (p. 88). Vederea statuii de porțelan ”ca un pom de crăciun mai ciudat, în care în loc de globuri strălucitoare, necunoscuți atârnaseră vise efemere, sute, mii…” (p. 88) îi creează autoarei o imagine deplorabilă, semn că nu aceasta este adevărata manifestare a credinței.

Prezentarea bulevardului Hrmingway din Pamplona, ca și descrierea statuii scriitorului sunt realizate sintetic, reținându-se esențialul, comunicat cititorului și unor virtuali alți pelerini: ”Bulevardul Hemingway, unul dintre principalele din Pamplona, se află chiar în centrul orașului, în fața Corridei. La capătul bulevardului, chiar în partea dreaptă a porții principale a marii arene de unde năvăleau taurii pe străzi, atunci când le venea și lor vremea, se află bustul scriitorului. Ochii lui din bronz încă mai cercetau adevărul din atâtea istorii, pe care le-a notat în carnetele lui, atâtea subiecte pe care le-a verificat la fața locului. Pamplonezii se mândreau cu faptul că orașul lor a găzduit cândva unul dintre cei mai mari scriitori și reporteri ai lumii.” (p. 134).

Chiar înainte de a porni la drum, Zully Mustafa își exprimase dezacordul față de intenția prietenei sale, ALexandra, de a-l invita alături de ele pe ioghinul Alin – mare specialist în astrograme, dar mai ales un masor desăvârșit. (cf. p. 29-31). La un moment dat, ruptura autoarei de grupusculul amintit se va produce: ”Mi-am scos carnetul de drum și-am început să scriu, ca să mă mai liniștesc (…) Cel puțin acum nu mă mai simțeam vinovată că-mi văd de treburile mele. Eram pe cont propriu, cum fusesem mai mereu.” (p. 267).

Așa cum apreciam la începutul considerațiilor noastre despre acest op și felul de  a se manifesta al autoarei, firea sa independentă, ușor revoltată, relevă structura sa de sorginte camusiană: ”În relațiile cu oamenii, am învățat să nu mai am așteptări, ci doar să mi le împlinsec pe ale mele.” (p. 165).

Să mai spunem doar că la o eventuală a doua ediție a acestei cărți, îi sugerăm autoarei să renunțe la așa-zisul cuvânt înainte, căci prin nimic nu stârnește cititorul nici spre lectură și nici spre apetența pentru călătorie!

 

 

 

 

 

 

 

 

Reclame

VINOVAT FĂRĂ VINĂ

prof. dr. Const. MIU

 

IN MEMORIAM ADRIAN PĂUNESCU

În romanul Vinovat de iubire (Jurnalul naţional, Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2010) Adrian Păunescu valorifică artistic motivul dublului sau, având în vedere faptul că sunt două personaje cu aceleaşi nume şi prenume (doctorul Andrei Ionescu şi actorul poet Andrei Ionescu), putem spune că avem de-a face cu dedublarea individului: „Vinovat de iubire e povestea a doi bărbaţi ce împărtăşesc un destin comun.” – notează autorul pe coperta a IV-a a cărţii.

De altfel, motivul dublului, în jurul căruia considerăm că este construită trama romanescă, transpare chiar din vorbele doctorului Andrei Ionescu, spre sfârşitul romanului: „Noi am împărţit un spaţiu psihic împreună. Eram unul alter-ego-ul celuilalt.” (s. n., p. 186).

Doctorul Ionescu (un renumit psihoterapeut, la un sanatoriu din apropierea Braşovului) este şi el, în felul său, un bolnav: „…spre a-mi cicatriza propria mea durere, am deprins o boală nouă. Mă îmbolnăvesc de bolile bolnavilor mei. Mă îmbolnăvesc şi mă vindec.” (s. n., p. 7). Din aceste considerente, jurnalul actorului şi poetului Andrei Ionescu – unul din pacienţii săi, care propune şi acceptă o terapie intensivă, prin somn, timp de un an – este, în fond, şi jurnalul doctorului Ionescu: „I-am citit jurnalul, mi l-am însuşit. E şi al meu. Măcar pentru un an (…) Acum, el şi eu împărtăşim acelaşi destin. El e partea mea adormită. Eu sunt partea lui trează (…) îmi preiau rolul aşa cum reiese el din jurnalul pacientului meu.” (s. n., p. 10, 11).

Celălalt Andrei Ionescu – actorul şi poetul – doreşte să noteze în jurnalul său „poveştile” iubirilor sale adolescentine, deoarece conştiinţa sa era terorizată de un vădit complex de vinovăţie: „ Mă simt vinovat de iubire.” (p. 13). Spre finalul romanului, când „tsunami-ul” Revoluţiei din decembrie 1989 ajunge şi la sanatoriul doctorului Ionescu, iar acesta este nevoit să suporte reproşurile şi chiar maltratările pacienţilor şi ale angajaţilor revoltaţi, aceeaşi „culpă” o mărturiseşte şi medicul: „…îmi recunosc o singură vină. Aceea că v-am slujit şi v-am iubit. Mă simt vinovat de iubire.” (s. n., p. 183).

Doctorul revine de mai multe ori, în „acest jurnal paralel” (p. 81) asupra culpei morale a pacientului său (despre care spune că „nu e o vinovăţie creştinească, acceptabilă, ci o vinovăţie agresivă” – p. 125) şi conştientizează melanjul celor două biografii – a sa şi a pacientului, care şi-a asumat terapia prin somn: „Călătoresc prin jurnalul lui Andrei Ionescu. Şi mi-l asum. Se observă, cred, că în destule momente, biografiile ni se amestecă. Ele merg împreună şi parcă biografia mea nu mai există.” (s. n., p. 52).

Spuneam la începutul consideraţiilor noastre critice că în romanul Vonovat de iubire avem de-a face şi cu o dedublare a individului. Având în vedere cele menţionate până aici, se cuvine să detaliem acest aspect: „Atât de straniu mi se pare mie, acum să am propria mea viaţă personală, încât în acest jurnal paralel, în care încerc să mă smulg din îmbrăţişarea personajelor mele, a bolnavilor mei, de la care am dorit să împrumut viaţă, constat că am ajuns la o performanţă aproape unică: eu, doctorul Andrei Ionescu, ajung să vorbesc despre mine, doctorul Andrei Ionescu, la persoana a treia.” (s. n., p. 81). De fapt, doctorul înţelege că are o nouă viaţă personală, ţinând cont că „a împrumutat” biografiile pacienţilor săi. Repetarea numelui şi a prenumelui, când vorbeşte despre sine (involuntar?!) la persoana a treia este o temere de a nu-şi pierde sinele, depersonalizându-se în felul acesta.

Romanul acesta al lui Adrian Păunescu poate fi socotit ca o pledoarie despre pericolul pierderii identităţii omului contemporan, într-o societate bezmetică. Andrei Ionescu este un vinovat fără vină. Titlul cărţii ascunde un paradox şi trimite, indirect, la vorbele Sf. Ap. Pavel – „Dacă dragoste nu e, nimic nu e!”.