MĂRTURISITOR AL ULTIMULUI POET DAC

Prof. Dr. Const. MIU

 

Structuartă în 16 capitole, cartea domnului Gh. Postenicu – Ultimul poet dac (Editura Europress, București, 2013) – aduce în prim plan pentru cititori, ca și pentru istoricii literari creația lui Ion Gheorghe – un poet împătimit iubitor al civilizației geto-face.

În capitolul Întâietatea estetică a lui Ion Gheorghe, autorul cărții în discuție consideră că se poate vorbi de trei etape ale creației poetului născut în comuna Florica, județul Buzău: „Cea dintâi aparține pâinii, rândunelelor, ierbii și ființelor năzdrăvane. Începe în 1957 (Pâine și sare) și se încheie 11 ani mai târziu (Vine iarba), fiind urmată de perioada obârșiei și a începutului absolut, deschisă de Cavalerul trac (1969) și încheiată cu Dacia Feniks (1978). Ultima etapă, scripturală și parabolică este ilustrată de Cenușile (1980) și se încheie cu reeditarea Elegiilor politice (2002).” (p. 10).

Într-un studiu, publicat în revista România literară (nr. 19/ 1989, p. 5), arătam că în cazul creației poetice a lui Ion Gheorghe, coordonatele în jurul cărora poetul glosează sunt universul rural, precum și mitologia și arheologia, subsumate istoriei. Satul lui Ion Gheorghe reprezintă matca din care pleacă și-n care va reveni eul poetic, aidoma lui Anteu, spre a-și reîmprospăta izvoarele liricului. În acest spațiu sacru, care conservă un mod de a fi propriu, având o curgere a timpului de natură subiectivă, prezența țăranului – un uriaș Pan – literară(nr. 19/ 1989, p. 5)se face simțită de la „bubuitul primului grăunte”, până la frământarea aluatului de pâine. Lirica lui Ion Gheorghe cuprinde o seamă de volume, ca de pildă Cavalerul trac, Megalitice, Dacia Feniks, Cenușile, Scripturile și Condica în versuri, așezate sub semnul vârstelor originare, relevându-se în felul acesta vechimea, continuitatea și statornicia etniei românești în spațiul carpato-danubiano-pontic.

Referindu-se la Megalitice cronicarul opinează: „Volumul care ilustrează cel mai bine programul estetic [al lui Ion Gheorghe – n.n.] este Megalitice, o carte a genezei, întărind temele din Mai mult ca plânsul și Cavalerul trac, prin 26 de alegorii și descântece.” (p. 26). Concluzia referitoare la sinteza românismului, detectabilă în volumele Cavalerul trac și Megalitice pe care o notează domnul Postelnicu este următoarea: „Ciclul mitologic format din Cavalerul trac și Megalitice întărea viziunea cosmocratică și propunea umanitatea rurală cu vechimea și puritatea civilizației sale, ca singurul legatar al vârstei mitice, matcă a românismului.” (p. 29). Despre „poemul didactic” Dacia Feniks, cronicarul notează la pagina 31:  „…de data aceasta a urmărit  <<veridicitatea de spirit și de literă a textelor ce le-a cercetat >>.”

Un capitol aparte al cărții sale, domnul Postelnicu îl rezervă pentru volumul Cavalerul trac: „Cu volumul Cavalerul trac (1969), poetul Ion Gheorghe extinde tematica literară la mitologia păgână a Traciei (…) Cavalerul trac este un lung poem structurat în 20 de episoade.” (p. 45, 49). Analizând „sufletul omului trac” (sintagma aparține poetului – n.n.), Gh. Postelnicu urmărește felul de a fi al lui Manimazos – eroul civilizator al tracilor. Logodindu-se cu „fata logosului”, tânărul înzestrat cu puteri demiurgice, se închină țărânei, iar seara, ca să primească binecuvântarea, își va pune sub căpătâi „un bob de țărnă”.

Noutatea studiului domnului Gheorghe Postelnicu rezidă în faptul că sesizează legătura între studiile teoretice despre civilizația geto-dacă și creația poetică a lui Ion Gheorghe: „Este meritul lui Ion Gheorghe că a depășit momentul istoric în care afirmarea spiritului național devenise politică literară și a recuperat prin muncă tenace mituri și legende, dându-le substanța rafinată a poeziei (…) Ion Gheorghe a confirmat în studiile sale teoretice viabilitatea și unitatea lumii geto-dace, pentru că i-a pătruns tainele.” (p. 56-57).

Cu acribia-i caracteristică, domnul Postelnicu aduce în discuție volumul Cenușile, „…operă cu pronunțat caracter didactic explicit. Volumul cuprinde 67 de piese care comentează <<pe cont propriu>> inventarul mormintelor dacice și carpice descrise în trei cărți de sinteză, apaținând lui D. Protase (…) Poemele au un voit început de proces-verbal…” (p. 58).

În capitolul Poezia jocului de cuvinte, Gh. Postelnicu sesizează predispoziția lui Ion Gheorghe pentru ludic, ilustrative fiind volumele Joaca jocului Și mai joaca jocului, având în comun – aidoma lui Arghezi – invenția verbală, „amestecul de inocență și insolit cu sonorități onomatopeice.” (p. 137).

Pentru faptul că majoritatea volumelor de versuri ale lui Ion Gheorghe au în centrul lor destinul țăranului, poetul însuși recunoscându-și obârșia („Țăran și eu, trăgând în piept toată istoria nisipoasă”), Gh. Postelnicu ajunge la concluzia îndreptățită că „Niciunui scriitor contemporan nu i se potrivește mai bine decât lui Ion Gheorghe formula estetică folosită pentru George Coșbuc, aceea de poet al țărănimii, deoarece amândoi sunt suflet din sufletul neamului, cântându-i bucuiria și-amarul.” (p. 151).

Pentru toate aceste aspecte evidențiate în cartea sa, Gheorghe Postelnicu s-a dovedit a fi mărturisitorul poeticii ultimului poet dac – Ion Gheorghe.

DEPLINĂTATEA MATURITĂȚII CREATOARE

Prof. Dr. Const MIU

membru USR, Filiala „Dobrogea”

Cine vrea să vadă, să cunoască și să înțeleagă evoluția zicerilor poetice semnate de doamna Theia Presadă – poetă  trăitoare în Dublin, Irlanda – trebuie să citească volumul său de versuri, Alexandrina (Editura Proșcoala, Râmnicu Vâlcea, 2019).

În volumul amintit, o primă categorie o formează creațiile pe tema dezrădăcinatului. Ilustrative, în acest sens, sunt poeziile Regina mea, Mirajul Occidentului, Rute diferite.

O altă categorie de creații este axată pe prozaism, stilul narativ fiind predominant. Aici amintim Nălucă, printre armonii, Speranța, Lacrimă de dor. Dacă Vis magic, în doi are un vădit iz de poveste, elocvent fiind pluralia tantum („Am cuprins atâtea continente în noi/ și tărâmuri de vis cum nu s-au aflat/ ți-am fost Zână bună, mi-ai fost Împărat/ aștri și îngeri ne-am fost – vals în doi”), în Cu inima în primăvară, maniera descriptiv-narativă amintește de pastelurile lui Alecsandri: „Pe o colină, în primăvară, stă ciuta și al ei puiuț!/ Mugurii dau să plutească, adiați de-un vânt călduț./ Par s-asculte bucuria ce-o vestește firul ierbii,/ Când vor fi toți, laolaltă, restul ciutelor și cerbii.// În văzduh, tresaltă păsări, nu-s din cele alarmate/ Se rotesc a-mperechere… vânătorul e departe./ O cobză de greieraș își rescrie armonia…/ Parc-așteaptă înserarea, să-și înceapă simfonia.// Peste punte, trec codane, spre izvorul fermecat,/ Mlădioase și sprințare, căci e timpul de udat!”

Partea cea mai consistentă din cele 422 de pagini ale volumului Alexandrina aduce în prim-plan fluxurile și refluxurile unui suflet ardent, tectonica acestuia relevând chemări, împliniri, dăruiri (vom aminti aici doar câteva dintre cele mai valoroase: Vin!, Imn de slavă, Pe legea sărutului, Alb de catifea, Reverență, Iubire!, Gențiana purpurea), dar și reproșuri, dublate de un noian de dezamăgiri – Transplant de fluturi fiind cea mai elocventă creație. Lăsăm cititorului plăcerea de a urmări zborul acestui suflet însetat de frumos, pentru care iubirea este una ziditoare.

Aducem în discuție un aspect ce nu a mai fost sesizat nici de către prefațatorii la celelalte volume ale doamnei Theia Presadă, nici de către cei care au făcut referiri la creația poetică a autoarei. Este vorba de ironia înțelegătoare, dublată de parodie. Bunăoară, în Dilemă, la început, autoarea mimează naivitatea, ca mai apoi refuzul tranșant să îmbrace haina ironiei: „M-ameninți cu răpirea, dar știi, am o dilemă:/ Nu înțeleg nicicum: <<Ce-i dragostea supremă? >> / Așa că-ți spun cinstit: nu m-aștepta la toamnă/ Via să ți-o culeg, eu sunt o doamnă!”

Însă, locul unde poeta se dovedește a fi o adevărată maestră a ironiei este microsecțiunea din volum, rezervată colindelor. Spre exemplu,, în Colindă de Halloween, remarcăm autoironia: „Așadar, costumul Evei, chiar de pare desuet,/ Mai salvează o lățcaie între maluri de buget.// N-am teamă, de ce m-aș teme?… rafale de artificii/ Vin să-mi netezească visul, așa, împotriva fricii/ Nu care cumva, zorită, vulnerabilă, plăpândă/ Să se răzvrătească duhul și iubirii să mă vândă.”. Colinda Julietei este abordată în registru parodic: „Fraged, pieptul Julietei, tresări în tril duios/ dintre fluturași și murmur, când zări pe Făt Frumos, / (…)//  S-a ițit, drag, Făt Frumos-ul, la cravată și costum,/ Asudat, de cazna, – i spune: <<Fericit voi fi postum…/ dacă sufletu-mi se duce, dusu-m-am, mă duc și eu/ în aceeași Odisee, până Sus, la Dumnezeu! >> / Și sorbi, sorbi ce-i fuse scris… otravă/ văzând tragicu-i destin, prăvălindu-se-ntru slavă.// Vestala, îndrăgostită, lăcrimase în pocal/ elixirul tinereții și un strop de senzual.// <<Julieta mea zăludă, spune sincer, cui te dai? >> / <<Vai, Romeo… Ah, Romeo, Colțișorul Meu de Rai!>>.

Prin tematica abordată, ca și prin tehnicile multiple de realizare a creațiilor, volumul Alexandrina relevă deplinătatea maturității creatoare a poetei Theia Presadă.

ÎNDUMNEZEIREA PRIN CUVÂNT şi POEZIA-JOC

Prof. Dr. Const. MIU

 

La această sărbătoare de cuget şi simţire, ocazionată de lansarea cărţii savantului poet, dr. Nicolas Andronesco – ETERNITATEA, Editura Ex Ponto, Constanţa, 2013 – se cuvine să menţionăm de la început că ceea ce leagă  inimile noastre (a autorului şi a mea) este pasiunea pentru opera lui Eminescu – un adevărat arc spiritual între Stamford şi Medgidia, via Ion Corvin.

Pentru dr. Andronesco, poezia înseamnă facere, iar poetul trebuie socotit drept un DEMIURG. Creaţia sa este structurată în cicluri, pe zile, care se subsumează – ca la Dante – cerurilor, însă la poetul nostru e vorba de bucuria trăirii prin cuvânt.

Eternitatea Poeziei are o temporalitate în sine, iar CUVÂNTUL întrupat devine, cu fiecare creaţie, o za a lanţului timpului sacru, cititorul având plăcerea de a-şi lua cuminecătura timp de opt zile, îndumnezeindu-se, prin cuvântul care „s-a întrupat în creata materie, pentru a se afla pe sine.” Acesta este, de altfel, şi mesajul cărţii: „Fă, tu, Doamne/ În credinţa-mi/ Să aprofundăm/ Curând.” (Iubire sfinţitoare).

 

Citind cartea doctorului Andronesco, am sesizat predispoziţia pentru bludic şi poezia-joc. Poezia-joc îşi are rădăcinile – se ştie – în zicerile folclorice, precum şi în Povestea vorbei a lui Anton Pann. În epoca modernă, unul dintre precursori a fost Urmuz, urmat apoi – în perioada interbelică – de Arghezi şi Ion Barbu. În perioada contemporană, adepţii acestui concept de poezie-joc sunt Leonid Dimov, Ion Gheorghe, Nichita Stănescu şi, desigur, Marin Sorescu.

Spiritele înalte se întâlnesc totdeauna pe tărâmul poeziei. În cazul conceptului de poezie-joc, recunoaştem „tehnica” de înşiruire a cuvintelor ca boabele de mărgele care, în maniera lui Ion Barbu (mai cu seamă) şi Nichita Stănescu, vor căpăta o anumită muzicalitate: „Din pustii/ Fermentate/ Şi oxidate/ Frăţii/ Duşmănii/ Şi domnii/ În munţi/ În câmpii/ Seva cunună/ Anotimpuri/ Porniri/ Din strâmtori/ Bosfori/ Dardanele/ Din ele/ Voind a mai fi/ Acum/ Şi aici/ La timp/ Afectat/ Siderat…” (Porniri).

Pe antinomia aparenţă/ esenţă, este realizată poezia E toamnă. Dincolo de imaginile unui pastel stilizat, de toamnă, ludicul este centrat pe motivele visului, al dorului şi nostalgia departelui: „Miez de noapte/ Câmpiile dorm/ Vântul de toamnă/ Surâde prin vii/ Şi-s vis/ Şi-s dor/ Miez de fiinţă/ te-apropii/ Eşti farmec/ Eşti zbor/ Sâmbure ascuns/ Fruct nepătruns/ Chemările tale/ Le aud/ Şi crud/ Gândul necopt// E toamnă.” (E toamnă).

Ludicul devine pretext pentru nevoia de inhabitare a sacrului în profan, aşa cum susţine teologul rus Paul Evdokimov. Elocventă în acest sens este poezia Iubire sfinţitoare, din ciclul Divinitate: „Vine vremea/ Vine timpul/ Vine clipa/ Vine graba/ Vine şansa/ Sau neşansa/ Când cu spaţiul condensat/ ne-ntrebăm şi ne întreabă/ Oare ce din tine-ai dat/ Cărui brav cuminte sfânt Cunoscut-ai întristare/ Ce din cetini ai ivit/ Şi din mult ce ai simţit/ Vine ea/ Iubirea ta/ Din pământ/ Şi din cer/ Din vreme mută/ Te aşteaptă/ Te ascultă/ Nu răni sunetul sfânt/ E de sus/ Vibrând în prund…”

VINOVAT FĂRĂ VINĂ

prof. dr. Const. MIU

 

IN MEMORIAM ADRIAN PĂUNESCU

În romanul Vinovat de iubire (Jurnalul naţional, Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2010) Adrian Păunescu valorifică artistic motivul dublului sau, având în vedere faptul că sunt două personaje cu aceleaşi nume şi prenume (doctorul Andrei Ionescu şi actorul poet Andrei Ionescu), putem spune că avem de-a face cu dedublarea individului: „Vinovat de iubire e povestea a doi bărbaţi ce împărtăşesc un destin comun.” – notează autorul pe coperta a IV-a a cărţii.

De altfel, motivul dublului, în jurul căruia considerăm că este construită trama romanescă, transpare chiar din vorbele doctorului Andrei Ionescu, spre sfârşitul romanului: „Noi am împărţit un spaţiu psihic împreună. Eram unul alter-ego-ul celuilalt.” (s. n., p. 186).

Doctorul Ionescu (un renumit psihoterapeut, la un sanatoriu din apropierea Braşovului) este şi el, în felul său, un bolnav: „…spre a-mi cicatriza propria mea durere, am deprins o boală nouă. Mă îmbolnăvesc de bolile bolnavilor mei. Mă îmbolnăvesc şi mă vindec.” (s. n., p. 7). Din aceste considerente, jurnalul actorului şi poetului Andrei Ionescu – unul din pacienţii săi, care propune şi acceptă o terapie intensivă, prin somn, timp de un an – este, în fond, şi jurnalul doctorului Ionescu: „I-am citit jurnalul, mi l-am însuşit. E şi al meu. Măcar pentru un an (…) Acum, el şi eu împărtăşim acelaşi destin. El e partea mea adormită. Eu sunt partea lui trează (…) îmi preiau rolul aşa cum reiese el din jurnalul pacientului meu.” (s. n., p. 10, 11).

Celălalt Andrei Ionescu – actorul şi poetul – doreşte să noteze în jurnalul său „poveştile” iubirilor sale adolescentine, deoarece conştiinţa sa era terorizată de un vădit complex de vinovăţie: „ Mă simt vinovat de iubire.” (p. 13). Spre finalul romanului, când „tsunami-ul” Revoluţiei din decembrie 1989 ajunge şi la sanatoriul doctorului Ionescu, iar acesta este nevoit să suporte reproşurile şi chiar maltratările pacienţilor şi ale angajaţilor revoltaţi, aceeaşi „culpă” o mărturiseşte şi medicul: „…îmi recunosc o singură vină. Aceea că v-am slujit şi v-am iubit. Mă simt vinovat de iubire.” (s. n., p. 183).

Doctorul revine de mai multe ori, în „acest jurnal paralel” (p. 81) asupra culpei morale a pacientului său (despre care spune că „nu e o vinovăţie creştinească, acceptabilă, ci o vinovăţie agresivă” – p. 125) şi conştientizează melanjul celor două biografii – a sa şi a pacientului, care şi-a asumat terapia prin somn: „Călătoresc prin jurnalul lui Andrei Ionescu. Şi mi-l asum. Se observă, cred, că în destule momente, biografiile ni se amestecă. Ele merg împreună şi parcă biografia mea nu mai există.” (s. n., p. 52).

Spuneam la începutul consideraţiilor noastre critice că în romanul Vonovat de iubire avem de-a face şi cu o dedublare a individului. Având în vedere cele menţionate până aici, se cuvine să detaliem acest aspect: „Atât de straniu mi se pare mie, acum să am propria mea viaţă personală, încât în acest jurnal paralel, în care încerc să mă smulg din îmbrăţişarea personajelor mele, a bolnavilor mei, de la care am dorit să împrumut viaţă, constat că am ajuns la o performanţă aproape unică: eu, doctorul Andrei Ionescu, ajung să vorbesc despre mine, doctorul Andrei Ionescu, la persoana a treia.” (s. n., p. 81). De fapt, doctorul înţelege că are o nouă viaţă personală, ţinând cont că „a împrumutat” biografiile pacienţilor săi. Repetarea numelui şi a prenumelui, când vorbeşte despre sine (involuntar?!) la persoana a treia este o temere de a nu-şi pierde sinele, depersonalizându-se în felul acesta.

Romanul acesta al lui Adrian Păunescu poate fi socotit ca o pledoarie despre pericolul pierderii identităţii omului contemporan, într-o societate bezmetică. Andrei Ionescu este un vinovat fără vină. Titlul cărţii ascunde un paradox şi trimite, indirect, la vorbele Sf. Ap. Pavel – „Dacă dragoste nu e, nimic nu e!”.

MEMORIALISTICA

unui mare singuratic

 

Prof. Dr. Const. MIU

 

             Cartea lui Adrian Marino – Viaţa unui om singur (Editura Polirom, Iaşi, 2010) este o autobiografie culturală şi ideologică, a cărei valoare „strict documentară” despre şase decenii din viaţa sa, o mărturiseşte răspicat în Preambul. În cele 26 de capitole/ secţiuni ale cărţii, sesizăm, din partea unui cărturar autentic, un examen riguros de conştiinţă, care a avut parte de iluzii şi decepţii, dublate de revolte interioare, după decepţii dezarmante.

Justificarea redactării unui astfel de document este lămurită în acelaşi Preambul: „Decenii întregi de adversităţi, de contrarietăţi au lăsat, observ, urme adânci şi din cauza unei sensibilităţi temperamentale, predispusă la interiorizare şi introspecţie.” (p. 18). La ora bilanţului, aceste motivaţii aveau nevoie de un act riguros de analiză şi autoanaliză: „Să-mi lămuresc cauzele profunde ale neadaptării şi singurătăţii (…) să mă judec critic. Să-mi dau semne că, de fapt, primul vinovat pentru toate suferinţele şi erorile vieţii mele sunt eu însumi (…) Şi dacă reţin o serie de fapte (…) o fac exclusiv din motive pur analitice: mi explic cât mai precis posibil o serie de suferinţe.” (p. 10, 14). De altfel, tema acestei cărţi o constituie neadaptarea şi singurătatea. De asemenea, fragmentul reprodus relevă dorinţa de obiectivitate a autorului, subliniată în mai multe rânduri: „Amintirea unor întâmplări precise va dovedi că nu evoc decât situaţii obiective, riguros verificabile.” (p. 14).

Trebuie spus că şi acest gen de confesiuni, chiar dacă autorul se fereşte să recunoască, are o doză de subiectivism, ceea ce nu e deloc rău, căci subiectivismul este dovadă certă a manifestării eu-lui autentic. Adrian Marino dezvăluie faptul că în această carte „intenţiile mele nu sunt câtuşi de puţin <<literare>> (…) Am făcut un adevărat <<complex al confesiunii>>. Am citit atâtea literaturizări trucate, simulări ale falsei modestii, minciuni <<frumoase>>, încât pur şi simplu refuz să mai particip (…) la astfel de ritualuri literare… „ (p. 10).

Însă, faptul că a decis să dea o a doua versiune a acestor însemnări ne face să-l suspectăm pe autor tocmai de ceea ce el respinge – chipurile – categoric, şi anume subiectivismul: …această primă versiune se oprea înainte de 1989 (…) Am recitit textul anterior cu un sentiment de constrângere şi insatisfacţie. Nu numai că nu mă mai <<exprima>> cu fidelitate, dar mi s-a părut şi prost scris. Prea explicativ şi descriptiv, prea insistent şi anecdotic (…) Faptul de a fi, în definitiv, <<autentic>> nu mă consolează. Am decis deci să renunţ la această primă versiune şi să rescriu întreaga <<poveste>>.” (p.7). Având în vedere că avem de-a face cu o carte de memorialistică şi de gestul rescrierii vieţii sale de mare singuratic, credem că autorul, nemulţumit de oglinda prea subiectivă care ar fi dezvăluit-o aceste însemnări, a încercat să atenueze această imagine, cu gândul la cititorii săi postumi. Cine va citi această carte va sesiza, de la un capăt la altul al ei, atitudinea de veşnic nemulţumit, care se lamentează uneori a fi fost neînţeles de o lume refractară şi absurdă în egoismul ei.

Orice carte de memorialistică are două coordonate ale temporalităţii: timpul pierdut şi timpul regăsit, ca să ne exprimăm în termenii <<esteticii>> lui Proust. Timpul pierdut are accepţia de timp consumat, care a fost, a trecut – e timpul fizic şi cel biologic, iar timpul regăsit este unul afectiv, pe care memorialistul îl recuperează, prin trăire, pe baza memoriei afective. În cartea sa Memorii… „ficţionale” (volumul I, Editura Comphys, Râmnicu Vâlcea, 2008), George Mirea discută, printre altele, felul cum memorialiştii înfăţişează adevărul vieţii (lor), care nu trebuie cosmetizat: „Ştim exact cum a fost. Dăm o formă, o interpretare actuală a ceea ce a fost şi când aşezăm în pagină, amintirea mai suportă, involuntar, o <<ultimă>> metamorfoză. Ea nu trebuie să se supună adevărului obiectiv (vieţii trăite!), ci doar să nu-l contrazică, să nu-l falsifice.” (George Mirea, op. cit., p. 189-190). Chiar dacă  nu recunoaşte, Adrian Marino, prin a doua versiune a acestui op, face exact ceea ce opina George Mirea.

De la bun început, Adrian Marino mărturiseşte că anumite perioade ale vieţii sale, încărcate de un dramatism care l-a afectat, ar fi vrut să le dea uitării, însă spiritul adevărului de care e animat l-a <<constrâns>> să le evoce totuşi: „Trebuie să fac un deosebit efort de rememorare şi obiectivare (…) Sunt perioade întregi pe care aş fi dorit pur şi simplu să le şterg din memorie, să le <<uit>> (…) Vreau să fug însă de orice dramatism, de orice melodramă autobiografică (…) Rămâne însă un semn de întrebare (…) cât din dramatismul acestei perioade dificile poate fi efectiv evocat. Cu decenţă şi, în acelaşi timp, în spiritul cel mai riguros al adevărului.” (p. 21).

Adrian Marino are îndreptăţite rezerve faţă de jurnalele intelectualiste, care sunt departe de autenticitatea pe care o reclamă acest tip de scrieri: „A scrie jurnale livreşti, împănate de citate, eseistice, gen N. Steinhardt, reprezintă nu mai puţin un gen lipsit de orice autenticitate. Nu contest, de bun nivel intelectual. „ (p. 80).

Afirmaţia categorică, prin excluziune de sorginte negativă, pe care Adrian Marino o face în legătură cu memorialistica lipsită de portrete literare nu trebuie totuşi aboslutizată: „Cu excepţia Memoriilor lui E. Lovinescu, preocupate în mod esenţial de portretistică literară şi anecdote, nu cunosc o încercare similară în <<memorialistica>> română.” (p. 123). În cartea deja amintită a lui George Mirea, acesta aminteşte sau evocă personalităţi marcante ale vieţii cultural-literare: de pildă Al. Piru, Şerban Cioculescu, Gabriel Ţepelea au trecut (cum se spune: cu arme şi bagaje) în tabăra celor care până mai ieri îi oprimaseră. Din lumea literară sunt evocaţi trei oportunişti: Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Nina Cassian şi Nicolae Manolescu. Prima nu s-a sfiit să se afişeze alături de soţia dictatorului – „academiciana repetentă”, cum i se spunea imediat după Revoluţia din 1989 Elenei Ceauşescu –, iar la Congresul al XIV-lea PCR să-l ovaţioneze pe Întâiul Cârmaci al ţării, ca în momentele fierbinţi din decembrie 89 „a dorit ori a acceptat să ia cuvântul la Televiziune şi să atace pe cel slăvit cu o lună mai înainte, atrăgându-şi nu aplauze, ci huiduieli.” (I, p. 48).  A doua „personalitate” este o profitoare fără scrupule, căreia i se publică la Fundaţia Culturală Română (patronată de Institutul Cultural Român, al cărui director reconfirmat este nimeni altul decât H. R. Patapievici, cel care se văicărea ca o ţaţă în Piaţa Matache Măcelaru că-i e ruşine să scrie în limba română!) aventurile amoroase din tinereţe, evocate în alt fel de memorii. Reproducem câteva pasaje din cartea lui George Mirea, remarcând ironia în conturarea portretisticii: „Luasem la plecare din ţară, început de decembrie 05, şi câteva publicaţii literare. Mă preocupau (…) memoriile Ninei Cassian. Le confruntam cu <<memoriile>> mele (…) nescrise (la acea dată – n. n.), dar foarte vii şi nepurificate de duhoarea roşie în care ne-a îndoctrinat 45 de ani, Ninocika. Apoi, ne-a lăsat/ părăsit, fără regrete, şi s-a dus la <<imperialiştii>> americani. Noi, bolşevizaţi până la sânge, nu putem s-o uităm. Avem nevoie de versul ei înaripat. De scrierile ei, ca de aer. O invităm vară de vară la Neptun [pe banii cui oare?! – n. n.] (…) O premiem. Îi tipărim cu fonduri de la FCR şi mai recent de la ICR. Să-l tot fi cântat pe Stalin (…) Voluptoasa Rosinantă (aluzie la faciesul cabalin al poetei! – n. n.) delirează poziţionându-se între două falusuri dorice. Aflăm de amorul lubric în patul reginei, la Pelişor (Casă de creaţie şi… procreaţie!) cu Marin Preda (…) Am revăzut-o pe octogenara vicioasă (…), povestind doamnei Brânduşa Armanca, la TV Naţional, din trecutul ei vampiric, nocturn, în palate şi castele, ca oricare poetă comunistă, ilegalistă, ce se respectă în stil <<perestroika>>. Nu a fost întrebată şi nu a spus un cuvinţel despre soarta altor scriitori care nu au încasat premii <<de stat>>.” (I, p. 117, 118, 119). 

Nicolae Manolescu – actualul Preşedinte al USR – este „judecat” pentru oportunismul său, concludent în trei situaţii: cursul universitar, care „la a XX-a aniversare a <<Eliberării>> se transformă într-un volum intitulat chiar Literatura română de azi (în colaborare cu Dumitru Micu).” (I, p. 193), unde se vorbeşte despre literatura realist-socialistă (şi din care George Mirea va reproduce, spre ilustrare, ample fragmente); articolul infamant – Adio, domnule Goma! –, de care nu s-a dezis nici până în ziua de azi, şi în care îl „punea la zid” pe cel care a îndrăznit în 1977 să se opună făţiş regimului comunist; interviul publicat în România literară – al cărei proaspăt director devenise – cu Ion Iliescu – post mineriada din 13-15 iunie 90 – intitulat (de pomină!) el, Iliescu <<Omul cu O mare>>.” (I, p. 193).

Mai bine de jumătate din cartea lui Adrian Marino face referiri la relaţiile sale cu regimul represiv-comunist. Şi în acest caz, îşi propune „să le evoc fără nici un fel de scuze şi complezenţe. Doar cu maximă luciditate şi răceală şi cu toată demistificarea obiectivă posibilă.” (p. 227). Autorul vorbeşte despre aşa-zisa adaptare a scriitorilor la sistem/ regimul comunist. „Adaptarea presupune conştiinţa unei alte realităţi (…) Or, imensa majoritate a <<scriitorilor>>, intelectualilor, <<oamenilor de cultură>> (…) nu aveau nici pe departe această conştiinţă.” (p. 231). În acest sens, autorul distinge două categorii: cei oneşti şi oportuniştii: „La cei mai oneşti, funcţiona un cuvânt de ordine: <<Să ne scriem cărţile>>. Şi nimic mai mult (…) A doua categorie, a scriitorilor care îl <<glorificau>> pe Ceauşescu, era carieriştilor puri: <<agenţii>> cultului personalităţii.” (p. 113). Făcând referiri la această a doua categorie descriitori, Adrian Marino se opreşte la psihologia scriitorului oficial şi p ilustrează prin două „portrete”: „La Steaua (revistă literară – n. n.) trona un nomenclaturist feroce, o mediocritate proletcultistă (…), un anume vag poet de mâna a treia, un anume Aurel Rău. Parvenit etern, mare activist, deputat (la Congresul al XIV-lea PCR, din noiembrie 1989, pe postul naţional TV, acest redactor-şef de la revista clujeană Steaua îşi exprima cu nonşalanţă adeziunea pentru realegerea „celui mai iubit fiu al poporului” – n. n.), amator de <<case de protocol>> (a şi cumpărat una), prototip de nomenclaturist cultural (…) Eugen Simion – un carierist implacabil, un parvenit…” (p. 113, 331).

          Dincolo de spiritul vădit negativist faţă de regimul comunist şi, în unele locuri, aproape nihilist congenital – dar absolut îndreptăţit – în raport cu pseudovalorile vremii (înainte şi după 1989), slujitori aberanţi – şi unii şi alţii – ai regimurilor totalitar şi, respectiv, pseudodemocrat, cartea lui Adrian Marino reţine atenţia cititorilor prin rememorarea a şase decenii de existenţă a unui om, care a cunoscut, deopotrivă, iadul social şi cultural, dar şi purgatoriul, într-o Românie, la cumpăna a două milenii.

SILUITORUL DE STANŢE

Prof. Dr. Const. MIU

              Titlul cărţii semnate de Traian Aldea – Stanţe târzii (Editura Ex Ponto, Constanţa, 2010), care marchează debutul său editorial – trimite la stanţele burgheze bacoviene.

Este doar o apropiere aparentă. De altfel, când şi-a lansat acest opuscul, autorul mărturisea dezinvolt că plăcându-i poezia lui Bacovia, s-a gândit la stanţele acestuia. Însă creaţiile din acest volum nu au de-a face cu acest tip de poezie specială, în formă fixă! Dicţionarul de termeni literari dă următoarea definiţie: „STANŢĂ – strofă cu înţeles deplin, alcătuită din opt versuri, cu o anumită schemă de rimă şi formând o unitate ritmică.” În cartea lui Traian Aldea, niciuna din poezii nu are asemenea caracteristici. Ca atare, putem spune că titlul „ales” este un moft!

Drept e că hârtia suportă orice, însă în cartea amintită găsim, de cele mai multe ori, doar o înşiruire de „cuvinte goale”, care – vorba lui Eminescu – „din coadă au să sune”… Iată, spre exemplu, cum „sună” Viaţa în roz: „Mereu surplus/ aranjament/ sărăcie/ perja uscată/ linişte/ stomacul/ şi mintea/ să vorbim/ preţios/ E tot mai bine…” Ce mesaj şi fior liric pot avea asemenea cuvinte juxtapuse, fără nicio noimă? Poezie postmodernistă? Nici vorbă de aşa ceva! Uscăciunea vocabularului pretins poetic, da!

             Mai la tot pasul, dăm peste nonsensuri: „Norii/ se/ oglindesc/ în/ asfalt.” (Ideal, p. 11). De-aia guvernanţii noştri dragi au probleme cu autostrăzile – ca să le aducă la standarde europene e musai ca norii să se oglindească în asfalt! În alt loc, elipsa verbului dă impresia de enunţ neterminat: „Dincolo de/ minciună/ veninul/ dureros al/ rămânerii.” (Se poate trăi, p. 19). Autorul stă prost şi cu logica! N-ai cum să observi rufele sărace în ceaţa unsuroasă, doar dacă ai în dotare ochelari cu raze x sau – cum ar spune un cârcotaş – ai orbul găinii : „În/ ceaţa/ unsuroasă/ rufe/ sărace./ Aluneci/ în/ amintiri./ Timpul murise.” (Cronică, p. 41). După logica autorului, fără rufe sărace nu poţi aluneca în amintiri! În alt loc, finalul este stupefiant:  „Sub/ acel apus/ gânditorul/ asculta/ vuietul/ înăbuşit/ al pământului…// Cu lacrimi în sânge/ Cu lacrimi în jos.” /Gânditorul de la Hamangia, p. 83). De parcă ar putea fi şi lacrimi în sus ori lacrimi în lateral ! Săracul gânditor! Dar ce legătură poate fi între conţinut şi titlul de la pagina 76?. „În zadar/ n/ suflet/ îşi/ continuă/ rugăciunea./ Drumurile/ nu/ mai/ ating/ zarea,/ răul/ nu/ mai/ e/ sărbătoare.” (Confidenţele ultimei broaşte ţestoase).

Continuă lectura

ISTORIA ŞOPTITĂ A ARMENILOR

Prof. Dr. Const. MIU

 

Noua carte semnată de Varujan Vosganian (Cartea şoaptelor, Editura Polirom, 2009) nu este un roman propriu-zis. Având în vedere multitudinea de povestiri în legătură cu persoanele/ personalităţile evocate în cele 12 capitole, se poate vorbi mai curând de o cronică de familie, povestită pe baza amintirilor stârnite de fotografiile ce imortalizează aceste „personaje” de poveste – aşa cum le socoteşte autorul.

Cronica se subsumează însă unui letopiseţ al neamului armenilor, din cele mai vechi timpuri, de la primul descălecat, până în zilele noastre. În egală măsură, cartea aceasta este şi o culegere de povestiri cu iz eroico-legendar despre cei mai bravi luptători din neamul armenilor, avându-l ca etalon pe generalul Dro (cf. p. 196-205).

Raportul realitate – ficţiune poate interesa atât pe istoric, cât şi pe criticul literar. Primul poate fi atras de relatările amănunţite despre deportările şi masacrele îndurate de armeni, de-a lungul veacurilor. Cel de-al doilea este interesat de portretele literare, de tehnica naraţiunii şi a dialogului, acestea fiind în strânsă legătură cu maniera evocării, în refacerea atmosferei din acele epoci.

Din perspectiva reconstituirii letopiseţului familiilor de armeni din Cartea şoaptelor, pe baza fotografiilor, acestea au valoarea unui aide mémoire, mai cu seamă că „Le plăcea (…) tuturor armenilor să facă fotografii.” (p. 83). De altfel, autorul mărturiseşte. „În mai toate casele bătrânilor armeni am găsit asemenea fotografii.” (p. 50).

Portretistica sub forma descrierii evocatoare este făcută după fotografii. Notaţiile sunt succinte şi esenţializate: „Străbunicul Kevort Vosganian purta fes. Lângă el, în fotografie, bunicul Garabet, un adolescente aproape, cântă la mandolină. E îmbrăcat în ilic brodat şi poartă pantaloni largi. În spate se văd terasele albe, cu ţigle semicirculare, ale unui port de la Mediterana (…) Cerul pare liniştit (…) Într-o altă fotografie, străbunica mea, Mariam Vosganian, stă turceşte, cu picioarele încrucişate sub ea, îmbrăcată în şalvari şi bluză petrecută, cum era moda la Constantinopol, la acel sfârşit de secol. „ (p. 81). De altfel, personalitatea bunicului Garabet este evocată mai la tot pasul – un fel de înger protector al copilului Varujan.

În cazul generalului Dro – vajnic apărător şi luptător pentru drepturile şi libertatea armenilor, la începutul secolului trecut – găsim două descrieri, după două fotografii – una în plină glorie, alta la senectute: Fotografia de început îl înfăţişează pe generalul Dro călare pe un cal alb, într-un luminiş (…) Generalul Dro este îmbrăcat în uniformă de campanie (…) pe cap poartă o căciulă albă din blană de oaie, trasă peste urechi, până aproape de sprâncenele groase şi piezişe. Are un barbişon negru (…) Privirea semeaţă şi poziţia studiată, cu spatele drept şi palma odihnindu-se pe picior, arată că e vorba de o fotografie realizată mai degrabă pentru ceilalţi decât pentru sine. Este fotografia învingătorului (…) O a doua fotografie povesteşte despre generalul Dro, acum mai corpolent, cu părul albit (…) şi cu aceeaşi privire umbroasă (…) Fotografia e realizată în curtea Catedralei armene din Bucureşti, cu prilejul dezvelirii bustului generalului Antranik.” (p. 196-197).

În noua carte a lui Varujan Vosganian, există pasaje în care naraţiunea alternează cu dialogul, oralitatea limbajului „personajelor” dublată de ironie relevând autenticitatea întâmplărilor.

Autorul îşi aminteşte cum într-o zi, la întoarcerea acasă, a povestit ce-a văzut, împreună cu fratele său, Melic, la cinemascop. La auzul că la jurnal s-a vorbit de asasinarea lui Kennedy, bunicul Garabet a convocat de urgenţă comitetul parohial într-un anumit cavou. Acolo, lămureşte Varujan Vosganian, „…se întâlneau decât atunci când se petreceau lucruri din cale-afară. Lucrurile despre care nu se putea vorbi decât în cavou erau lucruri rele.” (p. 98). Vestea aceasta teribilă determină pe fiecare membru al „sfatului bătrânilor” să-şi dea cu părerea despre cine ar putea fi de vină. Părerea că la mijloc ar putea fi ruşii este expusă jumătate serios şi cu îngrijorare, jumătate ironic: „ – Bolşevicii luptă pentru pace (…) – N-ar putea să lupte mai puţin? se îndârji Sahag. De atâta luptă pentru pace o să se aleagă praful de noi.” (p. 99). Unuia care aştepta venirea americanilor, i se răspunde sceptic, în stilul replicilor lui Ilie Moromete: „ – Doar ca să ne tragă clopotele.” (p. 103). Nu ştim dacă dialogurile sunt reale sau inventate de către autor, însă ironia ce transpare din fragmentul reprodus certifică firea blajină a bătrânilor armeni, care ştiau să facă haz de necaz.

Despre felul cum era denaturată realitatea şi reflectată în presa aservită puterii, am dat peste un pasaj elocvent.             Felul cum s-a desfăşurat adunarea liderilor armenilor, în toamna anului 1945, în sala Teatrului „Pastia” din Focşani, cărora un reprezentant al Ambasadei Sovietice le-a vorbit despre necesitatea repatrierii acestora apare într-un ziar de limbă armeană, însă modul de prezentare – vădit cosmetizat este punctat de autor, prin intermediul mărturiilor câtorva dintre participanţi. Iată acelaşi eveniment aşa cum a fost şi despre care s-a scris:


„Membrii comunităţii armene au fost aşezaţi în primele rânduri. Mai în spate, scaunele au fost completate cu figuri necunoscute şi încruntate (…)

De o parte şi de alta a scenei, bărbaţi îmbrăcaţi în haine de piele scrutau sala. Cineva se apropie, din spate, de primele rânduri şi începu să împartă steguleţe roşii; armenii nu ştiau  ce să facă cu ele.

Sahag era gata să-l arunce pe al lui, bunicul ridică din sprânceană şi-i făcu semn să aştepte. Îşi puseră steguleţele în poală şi priviră nedumeriţi când la cei ce stăteau în picioare, când peste umăr, la necunoscuţii încruntaţi din rândurile din spate. „ (p. 134).

„- Citeşte! spuse bunicul (…)

<<Duminică dimineaţa. La Foc-şani, pâlcuri de armeni se îndreaptă în grabă spre sala Teatrului Pastia. La ora anunţată, soseşte delegaţia: asistenţa aclamă în picioare (…) Sala freamătă de emoţie. Un murmur nesfârşit peste tot. Şi respect la toţi. Deodată, sala amuţeşte pentru o clipă: inimile armenilor bat cu putere. Prietenul dr. Astvadzadurin urcă la tribună. Pe pieptul său luceşte un steag roşu. Un entuziasm înflăcărat cuprinde asistenţa. Sala întreagă scandează. Aplauze, urale, ovaţii.>>

Îşi lungesc gâturile. Arşag lasă ziarul jos.

   Ăştia eram noi? întrebă într-un târziu, Anton Merzian.

Vezi bine, răspunde Krikor Minasian.” (p. 134-135).

 

          Culmea e că cele scrise în ziar se petrec înainte de a se fi întâmplat în realitate. Am pus alături cele două fragmente, spre a se putea sesiza mai bine denaturarea adevărului. Sunt două realităţi paralele în care armenii au trăit – şi nu de puţine ori – li s-a întâmplat aşa ceva. Aşa se explică de ce istoria consemnată de către autor a neamului său este una şoptită, faţă de cea voit denaturată şi trâmbiţată.