SUFLET

Const. MIU

Suflet preschimbat în pâine,

Frământată doar din vise,

Tot nădăjduieşti un mâine,

Aburind în mâini întinse.

 

Cin’ te-o frânge, stând la cină,

Semnul crucii să îşi facă!

Inima să-i fie plină,

Şi de foame să îi treacă!

 

Suflet – lacrimă divină –

Plângă inima, suspină,

Doar pe tine te-oi chema

Ca să stai la masa mea!

DRAGOSTE DE ȚARĂ

Irina ZAMFIRESCU

 

Dragostea de tara e mereu un cant –

O oda ce n-o lasi sa moara,

E, ca o salba ce o porti in gand,

Ca o nepretuit – primita-n dar din mosi stramosi

Comoara!

 

Dragostea de tara, poti s-o asemeni

Cu o iisoara tesuta-n timp de veacuri de noi toti,

Ca o nepretuita nestemata, dor de tara…

Purtat in gand – ce-i ca un cant,

Nicicand lasat sa moara!

 

Dragostea de tara-i Unitate,

Zidita peste ani de-inaintasi

Prin jertfa lor, prin lupte neintrerupte

Ca apoi sa rasara, lasata noua astazi de cei dragi

O mandra Romanie ce-o vom lasa noi maine ai nostrilor urmasi!

PĂRȚILE

Const. MIU

Partea mea de vis –

Pentru ea mi-e scris:

S-o visez întreagă

Şi să-mi fie dragă!

 

Partea mea de cer

M-a făcut stingher.

Şi-am rămas beteag,

Mie – cel mai drag.

 

Partea mea de lut,

Chiar dac’-a durut,

O păstrez ca moaşte!

Cine n-o cunoaşte!?

UN CUVÂNT MOȘTENIT DIN GETO-DAC

Prof. Dr. Const. MIU

Consultând mai multe cărți pentru realizarea studiului meu Moștenire lexicală de sorginte geto-dacă, printre care și Tainele tăblițelor de la Sinaia. Cronica adevarată a tracilor, de Adrian Bucurescu, precum și Cronica getă apocrifă pe plăci de plumb? a lui Dan Romalo, mi-a atras atenția cuvântul MYU/ MYO, care în graiul strămoșilor noștri se tălmăcește AL MEU.
Imediat m-am gândit că, în calitate de lingvist, aș putea să vin în sprijinul acestei idei. Cea mai elocventă dovadă că acest cuvânt este moștenit din geto-dacă (MIU având sensul AL MEU) este faptul că îl întâlnim în construcții ca de pildă frate-miu, taică-miu, bunică-miu. Destinul a făcut ca numărul de înmatriculare al automobilului – preferențial – să aibă în componență forma din geto-dacă – MYU.

DISLOCĂRI TOPICE în lirica lui Arghezi

Prof. Dr. Const. MIU

 

Modernismul liricii lui Tudor Arghezi constă nu numai în tematica abordată, în acest sens amintim estetica urâtului, detectabilă chiar în volumul Flori de mucegai, care a marcat debutul său literar, dar mai cu seamă în privința dislocărilor topice. Un procedeu stilistic întâlnit frecvent în lirica argheziană îl constituie deplasarea topică a cuvintelor. Rostul deplasării cuvintelor în alt loc decât cel în ordinea firească de alcătuire a unei propoziții sau fraze este acela de a spori expresivitatea elementelor aflate într-o asemenea postură.

Nonconformismul poetului manifestat printr-o formidabilă putere putere de revoluționare a limbii, a tiparelor tradiționale, în privința topicii, rezidă în mod evident în deplasările topice ale cuvintelor. Deplasarea cuvintelor în cadrul propoziției sau cel al frazei este un procedeu  sintactic original, uzitat mai mereu de către poet. Acest procedeu nu este rezultatul unui capriciu și nici al unui joc superficial de cuvinte, ci urmarea unei atitudini active față d materialul lexical.

De altfel, referitor la spiritul său novator în arta poetică, Arghezi mărturisea în revista Luceafărul (numărul din 1 decembrie 1958): ”Mi-a plăcut să răstorn rânduielile vechi lexicaleale cuvintelor, de dragul unui contur stilistic pronunțat și chiar violent…, cu mulțumirea smerită de a fi stârnit câteodată o vibrație nouă în vorbele din vechime.”

Adesea, în versul arghezian se întâlnesc cazuri când, între cuvintele care trebuie în mod firesc să stea alături, sunt construcții incidente care le separă, scoțând în evidență sensul termenului deplasat: ”Ai bănuit că platoșa-i pătată, / Pe care odihniseși, cu rachiu.” (Inscripție pe un portret) sau ”Dar mie, Domnul, veșnicul și bunul, / Nu mi-a trimis, de când mă rog, niciunul.” (Psalm), ori, în alt loc ”Strămută-mi gându-ntr-alte părți, / Strecoară-mi-l pe sub tulpini, / Ca să-l întorc apoi pe cărți, / Nins, cum și tu vii, ­de lumini.” (s. n. – Puțin).

În unele cazuri, deplasările topice s fac și prin antepoziționare, cuvintele fiind situate într-un loc anterior celui pe care ar fi trebuit să-l ocupe în mod obișnuit sau anterior cuvântului determinat: ”Ager, oțelul rupe de la fund/ Pământul greu, muncit cu dușmănie/ Și cu nădejde, până ce rotund, / Luna-și așează ciobul pe moșie.” (s. n. – Belșug).

Specific deplasării topice, uzitate de poet, este intercalarea, aceasta fiind menită să amplifice sensurile cuvintelor. Un asemenea procedeu îl întâlnim în următoarele versuri din poezia Marină: ”Trei sau patru,-n mal, pescari/ Stau de ceasuri fără număr/ Muți, ca niște cărturari, / Subt umbrele pân’la umăr. / Peste zare, uriașă, / Creasta-si suie un hotel; / În tot cerul, dat cămașă, / A-mbrăcat azurul el.” (s. n.) sau în psalmul Tare sunt singur, Doamne, și pieziș: ” În rostul meu tu m-ai lăsat uitării/ Și mă muncesc din rădăcini și sânger. / Trimite, Doamne, semnul depărtării, / Din când în când, câte un pui de înger” (s. n.).

Prin asemenea dislocări topice, Arghezi a captat atenția nu numai a criticilor literar, ci și a lingviștilor, dislocările topice din creația lui Arghezi fiind un bun exemplu pentru a ilustra sintaxa frazei.

ORA DE IUBIRE

Prof. Dr. Const. MIU

Versurile poetului nostru nepereche ilustrează fidel clipa/ ora de iubire. Pentru eroul liric eminescian ca şi pentru Hyperion, aceasta înseamnă noapte bogată (Sara pe deal), ceasul sfânt (Sonet II – Sunt ani la mijloc), o zi/ o oră (Pe lângă plopii fără soţ), respectiv – o oră de iubireb (Luceafărul).

În Sara pe deal, ultimele două strofe concretizează scenariul erotic, într-un viitor ipotetic: „Ah! În curând satul în vale-amuţeşte;/ Ah! În curând pasu-mi spre tine grăbeşte;/ Lângă salcâm sta-vom noi noaptea întreagă,/ Ore întregi spune-ţi-voi cât îmi eşti dragă.// Ne-om răzima capetele unul de altul/ Şi surâzând vom adormi sub înaltul,/ Vechiul salcâm. – Astfel de noapte bogată,/ Cine pe ea n-ar da viaţa lui toată?” (s.n.).  Să observăm, mai întâi, din versurile citate, registrul verbal (viitorul ipotetic – de care aminteam şi pe care l-am subliniat), acesta punând în lumină un timp al erosului subiectiv, excesiv dilatat. Acesta are drept componentă noaptea întreagă (prin trăire plenară a sentimentelor de iubire şi prin reverie, această sintagmă temporală devine o noapte bogată), iar la rândul ei are ca subdiviziuni (tot de esenţă subiectivă) ore întregi. În al doilea rând, cititorul acestei creaţii să sesizeze că scenariul poveştii imaginare de dragoste se desfăşoară lângă salcâm (mai exact, sub înaltul vechiul salcâm) – metaforă simbol ce ilustrează dublul vegetal pentru eroul liric, dar şi templul sacru al erosului. Aşa se explică prezenţa întrebării retorice din finalul poeziei.

În Sonet II (Sunt ani la mijloc…), ceasul sfânt aparţine trecutului, povestea de iubire fiind rememorată pe un vădit ton melancolic: „Sunt ani la mijloc şi-ncă mulţi vor trece/ Din ceasul sfânt în care ne-ntâlnirăm,/ Dar tot mereu gândesc cum ne iubirăm,/ Minune cu ochi mari şi mână rece.” Invocaţia aflată în poziţie iniţială de vers (din strofa a II-a) este urmarea dorinţei eroului liric de a face zilele trecute să fie azi, cum spune el cu un alt prilej: „O, vină iar! Cuvinte dulci inspiră-mi,/ Privirea ta asupra mea se plece,/ Sub raza ei mă lasă a petrece.” Privirea şi raza ei  au rol vindicativ, căci în ultima strofă a sonetului „bolnavul” mărturiseşte răspicat: „Iar când te văd zâmbind copilăreşte,/ Se stinge-atunci o viaţă de durere.” (s.n.).  

Tot pe un ton melancolic are loc rememorarea scenariului erotic din poezia Pe lângă plopii fără soţ. Amărăciunea neîmplinirii în dragoste a celui însingurat este pusă în evidenţă prin conjunctivul incertitudinii: „De câte ori am aşteptat/ O şoaptă de răspuns!/ O zi din viaţă să-mi fi dat,/ O zi mi-era de-ajuns;// O oră să fi fost amici,/ Să ne iubim cu dor,/ S-ascult de glasul gurii mici,/ O oră şi să mor.”    

Vom înţelege atitudinea fiecărui partener de dialog, din Luceafărul,   faţă de problematica timpului, dacă ne amintim versurile din prologul poemului, unde se poate lesne sesiza că cel care iubeşte cu adevărat este Luceafărul, în timp ce frumoasa fată doar  mimează,  afişând cochetăria specifică  oricărei  femei, ce mizează  pe arta  seducţiei: „Îl vede azi, îl vede mâni,/ Astfel dorinţai gata;/ El iar privind de săptămâni,/ Îi cade dragă fata.” (s.n.).  Să reţinem, din versurile reproduse, mai întâi semantica verbelor „a vedea” şi „a privi”, care definesc preambulul manifestărilor erosului.  Primul verb se repetă şi intră în relaţie cu două adverbe temporale: azimâni – acestea fiind caracteristice timpului profan.  Al doilea verb e la gerunziu şi intră, la rândul lui, în relaţie cu iterativul iar (sugerând astfel o acţiune repetabilă), precum şi cu locuţiunea adverbială de timp de săptămâni.  De observat că versul în care apare această construcţie complexă dă informaţii despre  iubirea contemplativă  specifică sacrului.  Apoi, să se vadă că registrul verbal relevă pentru fiecare din cei doi protagonişti forma specifică de afirmare a erosului. Are dreptate Nichifor Crainic, susţinând că „Luceafărul din cer înţelege greşit invocarea fetei, pe care o ia drept o îndrăgostire erotică.” (Nostalgia Paradisului ,Editura Moldova, Iaşi, 1994, p. 276). Sub aspectul acesta, să se vadă că registrul verbal relevă pentru fiecare din cei doi protagonişti forma specifică de afirmare a erosului. Pentru fată, e vorba de un capriciu, căci ce altceva exprimă verbul „a vedea”, repetat şi intrând în relaţie cu două adverbe ce sugerează  temporalitatea imediată,  circum-scrisă profanului?  Că aşa stau lucrurile o dovedeşte ideea celui de-al doilea vers al strofei citate mai sus, din care decelăm că totul e luat à la légère: „Astfel dorinţa-i gata”. Pentru Luceafăr, erosul presupune contemplaţie îndelungată: „…iar privind de săptămâni”.  La capătul acestei perioade (versul al treilea evidenţiază, printr-un superlativ  stilistic de ordin cantitativ – „de săptămâni”, în care substantivul însoţit de prepoziţie nu mai are înţelesul timpului profan – o acţiune durativă, excesiv dilatată),  abia atunci „Îi cade dragă fata”.

În dialogul său cu Demiurgul – Părintele său duhovnicesc -, Hyperion îşi mărturiseşte păcatul, dar fără a-l conştientiza: „De greul negrei vecinicii,/ Părinte, mă dezleagă/ Şi lăudat pe veci să fii/ Pe-a lumii scară-ntreagă;// O, cere-mi, Doamne, orice preţ;/ Dar dă-mi o altă soarte,/ Căci tu izvor eşti de vieţi/ Şi dătător de moarte;//  Reia-mi al nemuririi nimb/ Şi focul din privire,/ Şi pentru toate dă-mi în schimb/ O oră de iubire…”

Să sesizăm că cererea este formulată sincer şi direct, solicitantul fiind gata să accepte „orice preţ” în schimbul îndeplinirii dorinţei sale, chiar dacă el renunţă la o sumedenie de atribute legate de nemurire, şi asta numai pentru „o oră de iubire”. De remarcat că focul din privire nu e cel al dragostei pentru fata de împărat, ci e de sorginte astrală, cel al cunoaşterii. Renunţând la el, ca şi la nimbul nemuririi, Hyperion doreşte în schimb o oră de iubire, care nu înseamnă timpul fizic pământean, ci acel ceas sfânt, de trăire plenară a sen-timentelor de iubire.

Răspunsul Demiurgului evidenţiază cu pregnanţă rolul Părintelui duhovnicesc, darul discer-nământului: „Dintre toate darurile pe care trebuie să le căutăm şi să le apreciem la Părintele duhovnicesc cel mai de preţ este dreapta socoteală sau discernământul duhovnicesc.” * (s.n.). Ca un adevărat Părinte duhovnicesc, Demiurgul îşi ceartă Fiul, nu dojenindu-l pentru îndrăzneala de a vrea să-şi schimbe  legea (care ar fi însemnat revolta Fiului împotriva Legii instituite de autoritatea Tatălui), ci afişând o ironie înţelegătoare  atât faţă de Hyperion, cât şi faţă de lumea în care acesta dorea să intre: „Tu vrei un om să te socoţi,/ Cu ei să te asemeni?/ Dar piară oamenii cu toţi,/ S-ar naşte iarăşi oameni.// Ei numai doar durează-n vânt/ Deşerte idealuri -/(…) Ei doar au stele cu noroc/ Şi prigoniri de soarte,/ Noi nu avem nici timp nici loc,/ Şi nu cunoaştem moarte.//(…) Iar tu, Hyperion rămâi/ Oriunde ai apune…/ Cere-mi cuvântul meu de-ntâi -/ Să-ţi dau înţelepciune?” Din versurile citate, putem decela scopul atitudinii Părintelui spiritual:  paza minţii Fiului, pentru ca acesta să nu fie robit de patimă, la căderea în păcat. Un profan ar putea considera sfaturile Demiurgului ca fiind o simplă cicăleală. În realitate însă, El urmăreşte să-şi ferească Fiul de a cădea într-un păcat şi mai mare. Părintele duhovnicesc nu urmăreşte altceva decât pregătirea mântuirii Fiului. Căci – se spune în Proverbe, 11:14 – „mântuirea este sfătuire multă”. Cu alte cuvinte, Tatăl Ceresc, înţelegând atitudinea lui Hyperion, acceptă ispitirea de care acesta a avut parte, pentru că ştie că numai aşa Fiul se va smeri: acesta nu poate ajunge la epectază decât după ce va fi căzut în ispită.  Acesta este scopul teologiei necazurilor.

* Pr. Ioan C. Teşu, Teologia necazurilor, Asociaţia creştină Christiana, Bucureşti, 1998, p. 109.

 

CUNOAȘTEREA PSIHOLOGIEI FEMININE ÎN PROZA POEMATICĂ

Const. MIU

A doua frază din Jarul din mare dezvăluie o poetă sensibilă, cu o imaginație debordantă: „Prințesa în rochie vaporoasă, cu volane din ciripit de păsărele și sandale din fire de iarbă.” Așa e transpusă vara pe șevaletul artistic al Adinei Lozinschi – autoarea volumului de proze scurte Jarul din mare (Editura Ex Ponto, Constanța, 2015).

Găsim în prima lucrare ce deschide volumul în discuție pagini de certă proză poematică. Autoarea surprinde, ca într-o filmare cu încetinitorul, imagini în mișcare, înclinația spre notarea detaliilor peisajului marin, la răsăritul soarelui, având ecouri interioare. Trăirea și retrăirea acestui răsărit conferă autoarei statutul de pictor impresionist: „Liniștea nopții îmbrățișată cu întinderea adormită a mării încearcă să descifreze clipele dintâi ale negurilor de lumină. Printre gene, privirea încordată încearcă să treacă dincolo de perdeaua străvezie a orizontului, să ghicească și să capteze silueta de foc, încă invizibilă, dar tot mai aproape. O nerăbdare de copil răsfățat pune stăpânire pe întreaga mea ființă. Nimic nu poate fi mai înălțător și mai fabulos decât jarul care iese din mare întâi ca o timidă dungă fosforescentă, mai apoi, tot mai clar și uluitor de rapid devenind un nobil disc incandescent, plin de îndrăzneală, de un roșu uimitor de ireal și de impunător. ” (p. 11-12). Încercați să memorați această poezie solară, care surprinde în imagini metaforice răsăritul de soare, la mare! Apoi, aflându-vă într-o dimineață la malul mării, veți avea ocazia să vă lămuriți în legătură cu mirajul scrierii Adinei Lozinschi. Să reținem că din fragmentul citat, registrul verbal – indicativul prezeent, în relație cu verbele la conjunctiv – lasă impresia prezenței celei care face descrieriea la și de la fața locului. Ultima frază a fragmentului reprodus are valoarea unui superlativ stilistic, în planul trăirii, al receptării peisajului în mișcare, făcând din acesta unul fabulos, sau – cum spune autoareaa – unul „uimitor de ireal și impunător. „

Legătura între peisajul în mișcare – în speță, răsăritul soarelui din mare – și trăirea vizualizării acestuia este explicit notată: „Primele raze care iau naștere în zori sunt semnele iubirii (…) Adâncul mării nu este altceva decât abisul din suflet. ” (p.12)

Ființă solară, născută, așa cum mărturisește, în luna lui cuptor – autoarea acestei proze poematice se confesează: „Nu-mi dau seama dacă alții au aceleași simțuri ca mine, însă îmi percep sufletul mereu fierbinte. ” (p. 12).

Că e vorba de două imagini total diferite ale soarelui – la răsărit și în miezul zilei –, ne-o spune autoarea, întărindu-ne aprecierile în legătură cu proza poematică ce compune prima scriere: ” dintr-un soare pictural în primele minute ale apariției sale, în miezul zilei deevine focul din înalturi, flama extraordinară, care arde cu fierbințeala sa locuri și vietăți. ” (s. n., p. 13).

Pe coperta a patra a cărții semnate de Adina Lozinschi, poeta Emilia Dabu nota referitor la menirea amintirilor: „Amintirile, oricât de frumoase ar fi, duc uneori la disperări fără sfârșit (…) la întrebări grave, la căutări cerești. ” Proza Dragostea nu are vârstă are ca temă iubirea adoleescentină, neîmplinită, iar ideea fundamentală este aceea că „…deși iubirea există mereu, evine la un moment dat cel mai tiranic și greu de îndurat sentiment. ” (Emilia Dabu, în Prefață, p. 8). De remarcat că în  proza adusă acum în discuție, poeticul este cenzurat de luciditatea celei care e nevoită dintr-o întâmplare (protaagonista găsește pe internet fotografia fostului său iubit, din anii de liceu) să rememoreze o iubire inteerzisă: fataa – din România socialistă – se îndrăgostește de un tânăr gruzin, din fosta Uniune Sovietică, însă cei doi nu-și pot uni sufletele din cauza regimurilor totalitare, ce interziceau asemenea căsătorii.

La olimpiada internațională de limba și literatura rusă, desfășurată la Moscova, tânărul Serioja este ghid pentru protagonista noastră, în timpul peregrinărilor prin oraș: „În parcul acela din Moscova, noi doi ne-am plimbat cu barca. Luciul verde cu inflexiuni sidefii ale apei, lebedele negre grațioase, pe care le vedeam pentru prima dată în viața mea. Atmosfera aceea de calm și liniștee m-a urmărit ca o umbră binefăcătoare și îmi este vie în amintiri.” (p. 81). Enunțurrile cu privire la prima iubire 9care de cele mai multe ori rămâne doar îmbobocită) sunt triste și adevărate: „Prima dragoste (…) rămâne înrădăcinată pentru totdeauna în suflet (…) Nicio iubire ulterioară, nici calitatea de a fi devenit părinți, nimic nu poate să șteargă definitiv amintirile plăcute din tinerețea noastră. ” (p. 80).

Tristă este și Povesste de iubire. După ce reușește s-o convingă de sentimentele sale, pretextând că are nevoie de o femeie sensibilă, receptivă la dorințele sale și care să-i salveze sufletul de singurătate, un bărbat plecat la muncă în Grecia, are cu o femeie divorțată o aventură, „pe teren neutru”, în Bulgaria, petrecându-și concediul cu aceasta, la Varna. Ștefania crede că a găsit în Ianis perechea sufletului: „Nu mai întâlnisem un caracter atât de asemănător cu al meu, un fel d umbră simetrică, proiectată aievea pe un perete imaginar. ” (p. 110).

Și în această scriere găsim câteva pasaje, unde liricul e la el acasă, traducând tectonica sufletului femeii îndrăgostite: „Într-o seară tăcută de toamnă, sufletul îmi este pătruns de fericire, iar inima, ca o superbă crizantemă aurie își deschide grațios petalele. ” (p. 94). La prima întâlnire, la Constanța și Eforie, cei doi admiră marea în zori: „Se vede marea încă adormită. Oricât s-ar zbuciuma seara și noaptea, marea dimineața este liniștită (…) La orizont, se vede din ce în ce mai bine discul incandescent al soarelui. ” (p. 101). Plimbându-se cu alesul inimii, prin imensul parc din orașul bulgăresc, eroinei i se pare la un moment dat că visează, iar peisajul este unul fabulos: „Copaci cu trunchiurile contorsionate târându-se până la pământ ca niște șerpi boa și apoi ridicându-se spre cer, oferă prilejul de a se așeza într-un leagăn sau de a călări un inorog, chiar dacă nu mai ești copil.” (p. 111).

Când Ianis își exprimă regretul sincer de a nu se fi întâlnit când erau mai tineri, Ștefania se mulțumeștee să fie adepta horațianului carpe diem, pe motiv că acum, matură fiind, știe să trăiască fără grabă, feericirea clipei: „Eu una nu aș mai vrea să am 20 de ani. Când ești tânăr, ești mai impulsiv, mai nestatornic și grăbit să termini totul cât mai repede. Abia acum știm să savurăm fiecare clipă, cu mult tact și fără grabă, la cote maxime.”  (p. 112).

Ștefania își vede năruit visul de a-și petrece ziua de naștere în Grecia, alături de iubit, când acesta, cuprins de remușcări, dă înapoi: „- Nu mai putem continua. Varna a fost o greșeală. Am greșit față de amândouă (față de soție și față de amantă – n. n.). Căsnicia îmi e distrusă. ” (p. 116). Cele patru scrisori reproduse în carte (din 14, câte pretinde protagonista a fi trimis) relevă zbuciumul sufletesc al unei femei ce iubește cu patimă. Descoperim aici drama Ștefaniei dezamăgită de cel în care și-a pus toate visele-speranță: „Tăcerea ta este atât de dureroasă pentru mine (…) Mă simt atât de singură (…) Nu mai sunt eu. Sunt umbra unei vieți. Sufăr enorm, și fizic și psihic. Acum gândul la tine mădoare. ” (p. 120). Cascada de ce-urilor relevă un suflet sfâșiat de întrebări fără a putea găsi răspuns: „De ce mă omori? De ce mă calci în picioare? De ce ai distrus ceea ce era mai scump pentru noi – iubirea noastră? (…) DE CE TAACI? De ce? (…) De ce ai ales varianta cea mai proastă a existenței tale? De ce dai cu piciorul fericirii? ” (p. 122, 123).

Chiar dacă volumul Jarul din mare include povești sfâșietoare de iubire și „deși sunt părți dintr-un vitraliu spiritual (și sufletesc mai cu seamă – n. n.), [ele] alcătuiesc împreună un roman aproape biografic.” (Emilia Dabu), cartea Adinei Lozinschi atrage atenția cititorului în privința atentei cunoașteri a psihologiei feminine, confruntate cu stări și situații limită.