Loteria Rusia

Zully MUSTAFA

 

Cum se schimbă vremurile politice, cum se schimbă și iubirile. Odinioară eram iubitori de ruși, acum de americani. Nici unii nici ceilalți nu sunt mai buni sau mai răi. Sunt oameni ca noi și ca toți ceilalți. Dar așa cum ni s-a inoculat odată că americanii nu există, așa ni se inoculează acum că Rusia este un pericol. Bine, bine, ce se întîmplă atunci cu toate filmele alea rusești pe care le-am văzut în copilărie la Telecinemateca? Nu mai sunt valabile?

Vocile alea blânde din cântecele rusești par a fi a unor oameni puși pe rele? Nicidecum. Rușii cântă când muncesc. Ai noștri doar înjură. Până și turcii diminețile se trezesc la 5.00 și se duc pe scuterele lor muncă fredonând o melodie. Poate sunt bucuroși că au o slujbă sau că nu fac umbră pământului degeaba. De când n-am mai văzut un film românesc în care să se întâmple ceva luminos?

În filme, rușii citesc în metrou, în săli de lectură, au ca decor biblioteci sau librării. Ai noștri înjură de mama focului și vorbesc numai despre sex. Un popor mai venal care să se creadă mai intelectual ca al nostru, nu am văzut nicăieri. Nici în filme, nici în cărți. Nici în călătorii. Rușii muncesc de rup în filme. Se laudă cu grădinile lor. Cu fabricile lor. Cu producția de pâine. Ce fac ai noștri? Fac mișto de ăia care muncesc. Se hăhăie la femei cu balele la gură, privindu-le ca pe niște obiecte, fără să-și dea seama nici regizorii, nici producătorii ce mare rău fac, la nivel subliminal, acestei conștiințe îmbolnăvite cu exemple proaste, numită România.

Ce-și doresc femeile ruse? Bărbați deștepți. Ce-și doresc ale noastre? Șmecheri. Unde se duc femeile ruse să întâlnească bărbați demni de privirea lor? În biblioteci, galerii de muzeu, săli de conferințe. Vor gene deștepte pentru copiii lor. Unde se duc ale noastre? În cluburi unde nu-ți trebuie mai mult de un neuron să găsești un mascul înfierbîntat atras de fustele scurte cu vedere la bikini. În ce investesc femeile ruse? În minte și calitățile lor de femei. Chiar se mândresc că știu găti. Ale noastre, în ultima vreme, strâmbă de nas, pe principiul că sunt mai mult decât femei la cratiță. În ce investesc ale noastre, conform exemplelor de peste tot? În buze și fund. De parcă acolo s-ar ascunde tot secretul feminității.

Peste tot sunt părăsite femei cu copii în burtă, lumea nu este un loc onorabil. Dar cred că nicăieri melodrama asta nu se transformă în atâta circ prost ca la noi. Nu mai intrăm în amănunte, discuțiile pe tema asta ar putea continua la nesfârșit.

Pentru că nu am putut înțelege aversiunea față de ruși, am încercat s-o aflu la fața locului. De ce se teme lumea de ruși, dar lăudăm literatura rusă, chiar dacă mulți snobi nici nu apucă să o citească? Iată o întrebare al cărei răspuns încă-l mai caut, de când a apărut colecția de cărți de la Adevărul, pe care o cumpărau românii cu evlavie, dar abia dacă reușeau să deschidă copertele cărților.

Moldovenii din Chișinău și din toată Moldova (mă rog, cei pe care i-am întrebat noi) nu au reușit să-mi explice. M-am dus mai încolo în Transnistria, fost pământ românesc, acum al nimănui, dar sub influența rusă, să aflu ceva mai mult decât răspunsul: ”au fost răi cu noi”. Până să trec în Transnistria toată lumea a făcut tot posibilul să mă sperie. Că dacă nu știu limba rusă, nu am ce căuta acolo. Că să am grijă să nu-i privesc pe ruși sfidător în ochi că mă țin în graniță trei zile și trei nopți și că dacă fac asta nu am la cine apela. Cu frica în sân, am trecut granița și parcă am pășit în altă lume. Una civilizată. Cum îți dai seama că ești într-o țară civilizată? Simplu. Mașina nu te mai hurducăie, e curat peste tot și lumea e mai senină. Ieși din Moldova unde, dacă nu te transformi într-un sac de cartofi, din cauza drumurilor proaste, sigur intri în deprimare văzându-i pe moldoveni atât de triști și cu umerii căzuți.

Ei bine, nu m-a oprit niciun rus la graniță. Dimpotrivă, a fost cea mai rapidă vamă dintre toate prin câte a trebuit să trec până acum. Și, de altfel, întreaga Transnistrie a fost o experiență plăcută. Nu m-a alergat nimeni cu pușca în mână pentru că nu știam limba rusă. Ba chiar, am auzit dulcele grai românesc acolo, unde cândva, a fost pământ românesc.

Apoi, altădată, am ajuns la Moscova, unde trebuia să ne întâlnim cu un șofer care nu știa engleză, iar eu nu știam rusă. Dar cred că mă voi apuca de învățat, mai ales scrierea slavă, că dacă mai ajuns pe acolo, că tot nu m-am dumirit de unde e aversiunea asta pentru ruși. Aflându-mă în situația asta, singură într-o mare de ruși, am încercat marea cu degetul. I-am zis singurului taximetrist pe care l-am găsit și care știa engleză ce problemă am. A sunat de pe telefonul lui pe telefonului șoferului cu care trebuia să mă întâlnesc și i-a tradus ce-l rugam eu. Astfel, mi-a fost rezolvată problema și nu m-am mai simțit singură într-o mare de ruși. M-am relaxat chiar și mi-am dat seama că orice s-ar întâmpla, nu voi muri la Moscova. Și m-a apucat așa un dor de ruși în drumul înapoi spre casă că după ce m-am întors am revăzut filmele copilăriei mele (pe care, evident, le-am înțeles mai bine acum) și acum m-am înfipt în ”Jurnalul de scriitor” al lui Dostoievski, pentru că e o întreagă radiografie a intelectualității ruse. Nu de-acolo pleacă totul? Poate că data viitoare voi afla de ce sunt rușii răi, deocamdată în timpul prezent, cel în care scriu și trăiesc acum, am întâlnit doar ruși blonzi și sănătoși, care trăiesc în cea mai curată țară din lume.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s