La început a fost Imaginea ?

de Felix BRATU

MOTO:

Imaginea este izvorul din care  s-a născut Universul

Scriitura nu se reduce la desfăşurarea formelor pentru că atunci ar însemna să-i reducem forţa semnificaţiei la simpla exterioritate, la simpla prezenţă, să ignorăm cogito-ul care o susţine de fapt, care îi întemeiază libertatea, adică dreptul de-a-fi, de a fiinţa ca totalitate.

    Forţa semnificaţiei nu trebuie înţeleasă ca invizibil al unei manifestări, ca prezenţă a unei absenţe dotate cu puteri supranaturale care ar necesita decriptări oculte; dimpotrivă, forţa ei derivă tocmai din acest vizibil aici care se vrea perceput în toată complexitatea sa, în variaţia formelor pe care le poate umple.

    Cînd se vorbeşte de forţa unei semnificaţii, primul gînd conduce la un rezultat, ceea ce este o eroare. Semnificaţia devine forte numai atunci cînd imaginea este percepută în mod simultan ca  semn şi simbol, acestea fiinţînd ca forme ale unui întreg şi mai puţin ca dorinţă de punere împreună, căci ele nu sînt altceva, în mare  parte, decît respiraţii ale aceleiaşi voci, ale aceleiaşi rostiri, funcţionale şi plastice în egală măsură, dar a căror percepţie se impune să fie înglobantă, ca imagine a unor imagini, ca în-scriere a unor dorinţe şi voinţă-de-a-fi a unui subiect, pentru el însuşi, mai întîi, ca proiect devenit, apoi, pentru celălalt ca fascinaţie.

                 În actul său scriitorul nu manevrează un limbaj care-i este exterior, pentru că acesta se construieşte în şi prin repetiţie, dublată de o necesară diferenţă faţă de un dat, ca imagini fascinante ale devenirii unei gîndiri care nu se rezumă la o arhitectură naturală, căci ea este în sine o veşnică căutare de forme pe care le dinamizează şi implicit se auto-reconfigurează într-o dinamică proprie prin intermediul imaginilor-cuvinte, într-un Sens, mereu altul, ca aspiraţie a sinelui de a-şi rosti originea în forma distimpului (a se vedea sensul pe care   l-am acordat acestui termen în cartea Marcel Proust – Cunoaştere şi discurs, Cuvînt înainte de Irina Mavrodin, Editura Junimea, Iaşi, 1997).

Nu orice operă doreşte să atingă această configuraţie superioară, distimpul, dar toate trăiesc, oricît de paradoxal ar părea, în şi prin timpul şi spaţiul imaginii, în jocul metaforelor şi al metonimiilor care des-văluie metamorfozele semnificantului. Prezenţa sensului în operă se face în tensiunea şi destinaţia formelor discursului şi se manifestă mai ales ca imagine autentică.

Sensul imaginii a constituit obiectul preocupării multor gînditori. Imaginea trebuie înţeleasă, în primul rînd, ca substanţă a ceva, un univers articulat într-o formă sensibilă purtătoare a unei istorii, care nu copiază lucrul sau fiinţa reală, în al doilea rînd, ca ceea-ce-apare-şi-se-deschide pentru altul, înaintea omului, pentru om, deasupra lui, ca omniprezenţă chiar şi atunci cînd pare că se în-văluie în definirea ne-spusului, a urmei, a tăcerii sau tumultului Subiectului.

Nu mă voi opri asupra civilizaţiei Imaginii, care nu începe în secolul XX, aşa cum s-a mai spus, pentru că ea devine esenţială din momentul primei întrebări a omului despre fiinţare, ci voi încerca să observ devenirea ei, în şi prin subiect în mod special, dar nu numai.

Diviziunea, rod al  înţelegerii umane la un moment dat, dintre subiect şi obiect, nu poate fi benefică în procesul, construcţia sau, mai precis, percepţia  imaginii. Este adevărat că “semnificantul este, cum bine zice Lacan în Ecrits II, ceea ce reprezintă un subiect pentru alt semnificant”(p.819), dar, dincolo de limbajul încifrat, ar trebui să vedem dorinţa de a se reprezenta şi de a reprezenta lumea prin imagine. La prima vedere…Căci de ce n-am concepe oare că tot ce există are viaţă prin imagine, deci existenţa nu poate fi percepută de la origini decît ca o nesfîrşită sete a imaginii de a-şi găsi limbajul care să o reprezinte, să fie “reflectată” cît mai autentic?

Cartea lui Jean Burgos Pentru o poetică a imaginarului începe printr-o frază edificatoare pentru demersul pe care îl întreprinde:  “Pentru că ne dă de văzut şi de trăit, atunci cînd nu ne aşteptăm, imaginea fascinează. Cu această fascinaţie, oricare i-ar fi obîrşiile, oricare i-ar fi scopurile, funcţionează textul poetic. S-ar putea chiar ca acest joc să definească funcţia poetică” (Jean Burgos, Pentru o poetică a imaginarului, Traducere de Gabriela Duda şi Micaela Gulea, Prefaţă de Gabriela Duda, Editura Univers, Bucureşti, 1988, p. 27) (s. n.).

Burgos face o distincţie clară între “imaginea aluzivă, trimiţînd la o percepţie, la o gîndire sau la o reverie deja constituită, pe care ea s-ar mulţumi să o rezume, să o ilustreze, să o mascheze, să o fizexe, în sensul fotografic al termenului, acea falsă imagine pe care împreună cu Bachelard, o vom numi metaforă şi care nu este decît un semn, şi imaginea adevărată, expresie a unei realităţi nicicînd trăite pînă atunci, netrimiţînd la nimic anume anterior ei înseşi şi creatoare a unei fiinţe de limbaj ce se adaugă realităţii şi făureşte un sens” (ibid., p.27) (s. n.).

(continuare în numărul următor)

 

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s