Grădinile lui Academus – Capitolul 2

de Cristian NEAGU

            Amplificându-se, licărul  de lumină ce  apăru la  un moment  dat, lăsa  să se  întrevadă  mişcarea  feerică  a unui front de abur ce se mistuia treptat în rotocoale, – pe fondul  sonor abia distins, al  simfoniei a patra a lui A. Bruckner – şi care, îmi oferea imaginea  din ce în ce mai clară a  treptelor încadrate de coloanele Universităţii. Sesizam totodată  o  serie  de  contururi îngroşate strident, specifice  picturii „graffiti rock”, decorând zidurile exterioare.  Ca  şi cum  aş  fi  beneficiat de graţiile unui extaz  panteist, pelicula  subconştientului  mă  reintegra aceleiaşi lumi alb-negru, introducându-mă în  Amfiteatrul instituţiei  de  învăţământ superior unde, aveam să  descopăr  silueta Maestrului Vişan.

    Pierdut parcă  mult  mai departe de limita gândurilor sale, afişând vizibil decepţia unei constatări, îşi întoarse privirea – cât putu de încet –  către mine  şi mi se adresă: „ Spune-mi prietene, conglomeratul acesta ridicol este numit cultură, în prim deceniu al mileniului III ?”,  Simfonia  lui  Bruckner, întrebarea  Maestrului,  dar  şi un reflex de subconştient ce păstra certitudinea declinului cultural, mi-au determinat răspunsul presărat cu ambiguităţi: „ Este adevărat  că se simte o răvăşire a valorilor intelectuale, dar  progresul… internetul… abundenţa informaţiilor…”   

            Punându-mi o mâna pe umăr, mă întrerupse:  „Şi  care-i ştofa? Abundenţa informaţiilor de care vorbeşti duce la asemenea rezultate, fiindu-mi dat să privesc scârbit organe genitale în prim planul picturilor, să ascult muzica străzii cu text libidinos, să constat  că  << literatura de calitate >>  este  doar  proza ori  poezia actului sexual spus pe şleau?  Din câte ştiu şi domnia-ta scrii, însă nu am a-ţi reproşa încălcarea bunului-simţ. Mai există noţiunea de cultură intelectualistă?”  Oarecum înfrânt de avalanşa constatărilor Maestrului, a trebuit să recunosc diferenţa de mentalitate culturală dintre generaţia domniei-sale şi cea prezentă. Văzându-mă  în impas, îşi desprinse mâna de pe umărul meu şi continuă în tonul pedagogului :  „Spune-mi  te  rog,  mai  ţii minte ce descoperire ai făcut, – privind un aspect al vieţii mele intime – prin  simplul  fapt că  ai respectat o recomandare ce ţine de tehnica lecturii?”  

 

        În acel moment simfonia lui Bruckner se amplifică uşor,  iar  Maestrul îşi plecă privirea în podea cu mâna deasupra inimii, ca de o durere. M-am concentrat preţ de câteva secunde, amintindu-mi: „Romanul Felix şi Otilia, continuând cu Enigma Otiliei, reprezintă sentimentul  de dragoste pe care l-aţi resimţit faţă de… verişoara dvs. subtituindu-vă  personajului  imaginat.”   Aprobă  clătinând din cap, urmând a întreba: „Unde ai găsit cheia descifrării?”  Răspund: „Poemul  Interdicţie sugerează  prin versul întâi, continuat  cu cel ce încheie ultima  strofă,  dar  sentimentul  este  mult  mai  nuanţat  în poemul  Frunza unde chiar o numiţi, <<O, Til>>.”  Tristeţea chipului său acceptă un zâmbet al resemnării. „Iată ce înseamnă  disecarea unei opere! Amănuntul odată reţinut, stârneşte imboldul cercetării  şi îngroapă între cărţi pe cercetaş…”   Revenind la discuţia interogativă, îşi afişă nedumerirea:      „Unde vă sunt acele sanctuare ale culturii numite biblioteci? Cât de mult un tânăr îşi mai însuşeşte corelarea enunţurilor din enciclopedii şi tratate, spre a  obţine fortificarea intelectuală?”  Încă odată abătut, în neputinţa de a-i replica măcar cu un argument real, a trebuit să recunosc: „Cititul, studiul în general, presupune un efort la care majoritatea celor ce se declară împătimiţi ai cunoaşterii, nu mai sunt dispuşi să-l facă. Vă spuneam că internetul…”  Maestrul izbucni: „Maşinăria asta, o fi ea o revelaţie a progresului, dar îl desocializează pe individ, mai ales când pe  culoarul  culturii, se pot  plimba  în voie şi cei rătăciţi de aceasta.” 

             Aceeaşi simfonie a lui Bruckner umplu  golul  unei  tăceri  meditative  până când Maestrul, luând poziţia dominantă a universitarului de odinioară, se lansă  în  a-mi  face  o expunere amănunţită cu privire la procedeul didactic al formării intelectualilor: „Constat o cultură bolnavă. Ne aflăm în incinta Universităţii iar nemulţumirea mea ia formele iritaţiei observând  că  unii  studenţi  cred  cu  obstinaţie că punctul lor de vedere e cel just, fără a conştientiza expresia Universităţii în înţelesul de Universitas, loc unde se îmbrăţişează universalele. Când sacrul lo-cal al facultăţii devine doar scopul de a obţine o diplomă, fără a fi cumulat complexitatea curentelor  filosofice, esenţa sensibilităţii marilor tragedieni, tensiunile marilor poeţi, atunci… păcat de  diplomă. Un înfricoşat de dificultatea examenelor, care apelează la informaţiile acestei maşinării căreia i se spune internet, va fi un absolvent cu  o  depozitare superficială. Aceasta  este  de  fapt  boala prin  care lexofobia, atrage după sine <Alexia>. Un individ alexic, citind o carte cu încărcătură  alegorică, ori  structurată  de expresii academice, n-o poate  descifra. Universitatea  e  un promontoriu de unde lucrurile sunt privite de deasupra vieţii. Cei mai mulţi se coboară apoi în viaţă, puţini  rămânând să descindă în profunzimea culturii. Universitatea nu predă materii, ci spirit. E de observat modificarea  spirituală în sen-sul că, educaţia adâncă a două milenii de creştinism a dus la preocuparea mântuirii, dând  aici exemplul  celui  care  săpa o  fântână pentru  pomenirea numelui, după cum şi  Universitatea  trebuie să rămână, cea mai înaltă  instituţie  a mântuirii  prin  cultură de unde spiritele, pornesc  către  grădinile  lui  Academus unde, fiecare va căuta să îşi sădească lăstarul propriei creaţii, rupt din trunchiul înaintaşilor. Dar câte vor rodi oare?”

        

Câţiva  studenţi  cu  sacii  pe umăr, butonând telefoanele mobile, intrară în Amfiteatru, rostind ca pe un tic verbal expresia extramodernă „fuck”. Arsenalul de cercei şi  pirceing-uri, coafurile rebele, mai cu seamă cele ale domnilor studenţi, îl uimiră pe  Maestrul Vişan până la exclamaţie. Frânturile de fraze prin care se lăsa a se-nţelege că nu pregătiseră materia, calcule  din care rezulta o medie liniştitoare de nota cinci…

             „Ce-ţi spuneam?  – interveni Maestrul – iată sindromul <Amusiei>  Poţi  citi cărţi de orice orientare literară însă nu-ţi cade cartea din mână printr-un  rapt  mistic, nu vezi – cu ea deschisă – înainte, nu  se stabileşte între autor şi cititor fenomenul ce se cheamă în fizică, inducţie. E trist…”

           O uşoară ameţeală făcu ca totul să se clatine în jurul meu.  Înţepătura  dureroasă din braţ mă trecu pentru o fracţiune de secundă pe tărâmul realului, conştientizând faptul că medicul îmi administrase un ser injectat. Lumina zilei începea să-mi pătrundă în retine  ştergând  treptat  lumea  alb-negrului din care,  pe  acelaşi fundal sonor al simfoniei lui Bruckner, Maestrul Vişan – alias George Călinescu – îmi mai spuse: „ Cu internetul ăla….Dascălul  cercetează  spiritul  elevului  lucrând  la înălţarea lui. Îl  include  apoi spiritului bibliotecii supravegindu-i truda, născându-se nobleţea unui sentiment… O maşinărie, tot maşinărie rămâne; cine mai predă forma unică a spiritului? În grădinile lui Academus e iarnă…”

 

*

             Am deschis ochii, spre bucuria medicilor şi a rudelor, observând că eram „conectat” aparaturii medicale. Am privit prin fereastră. Lumea avea toate culorile fireşti la locul lor. Un sentiment neînţeles mă lega  însă  de  imaginile delirului meu, în lumea din care, Gheorghe Vişan sau George Călinescu (cum vreţi să-i spuneţi) era dezamăgit că spiritualitatea culturii nu mai rodeşte în grădinile lui Academus fiind iarnă. Va urma dezgheţul?