Grădinile lui Academus – Capitolul 2

de Cristian NEAGU

            Amplificându-se, licărul  de lumină ce  apăru la  un moment  dat, lăsa  să se  întrevadă  mişcarea  feerică  a unui front de abur ce se mistuia treptat în rotocoale, – pe fondul  sonor abia distins, al  simfoniei a patra a lui A. Bruckner – şi care, îmi oferea imaginea  din ce în ce mai clară a  treptelor încadrate de coloanele Universităţii. Sesizam totodată  o  serie  de  contururi îngroşate strident, specifice  picturii „graffiti rock”, decorând zidurile exterioare.  Ca  şi cum    fi  beneficiat de graţiile unui extaz  panteist, pelicula  subconştientului    reintegra aceleiaşi lumi alb-negru, introducându-mă în  Amfiteatrul instituţiei  de  învăţământ superior unde, aveam să  descopăr  silueta Maestrului Vişan.

    Pierdut parcă  mult  mai departe de limita gândurilor sale, afişând vizibil decepţia unei constatări, îşi întoarse privirea – cât putu de încet –  către mine  şi mi se adresă: „ Spune-mi prietene, conglomeratul acesta ridicol este numit cultură, în prim deceniu al mileniului III ?”,  Simfonia  lui  Bruckner, întrebarea  Maestrului,  dar  şi un reflex de subconştient ce păstra certitudinea declinului cultural, mi-au determinat răspunsul presărat cu ambiguităţi: „ Este adevărat  că se simte o răvăşire a valorilor intelectuale, dar  progresul… internetul… abundenţa informaţiilor…”   

            Punându-mi o mâna pe umăr, mă întrerupse:  „Şi  care-i ştofa? Abundenţa informaţiilor de care vorbeşti duce la asemenea rezultate, fiindu-mi dat să privesc scârbit organe genitale în prim planul picturilor, să ascult muzica străzii cu text libidinos, să constat    << literatura de calitate >>  este  doar  proza ori  poezia actului sexual spus pe şleau?  Din câte ştiu şi domnia-ta scrii, însă nu am a-ţi reproşa încălcarea bunului-simţ. Mai există noţiunea de cultură intelectualistă?”  Oarecum înfrânt de avalanşa constatărilor Maestrului, a trebuit să recunosc diferenţa de mentalitate culturală dintre generaţia domniei-sale şi cea prezentă. Văzându-mă  în impas, îşi desprinse mâna de pe umărul meu şi continuă în tonul pedagogului :  „Spune-mi  te  rog,  mai  ţii minte ce descoperire ai făcut, – privind un aspect al vieţii mele intime – prin  simplul  fapt că  ai respectat o recomandare ce ţine de tehnica lecturii?”  

  Continuă lectura

Reclame

Amprente

de Ioana TOADER

Călător cu sete de nesfârşit,

Aştept şoaptele tale infinite

Pe-o raza de stea

Ce coboară spre mine.

 

 

Lumina din noi,

Pipăind veşnicia

Le recunoaşte

Cu degete dumnezeieşti.

Continuă lectura

La început a fost Imaginea ?

de Felix BRATU

MOTO:

Imaginea este izvorul din care  s-a născut Universul

Scriitura nu se reduce la desfăşurarea formelor pentru că atunci ar însemna să-i reducem forţa semnificaţiei la simpla exterioritate, la simpla prezenţă, să ignorăm cogito-ul care o susţine de fapt, care îi întemeiază libertatea, adică dreptul de-a-fi, de a fiinţa ca totalitate.

    Forţa semnificaţiei nu trebuie înţeleasă ca invizibil al unei manifestări, ca prezenţă a unei absenţe dotate cu puteri supranaturale care ar necesita decriptări oculte; dimpotrivă, forţa ei derivă tocmai din acest vizibil aici care se vrea perceput în toată complexitatea sa, în variaţia formelor pe care le poate umple.

    Cînd se vorbeşte de forţa unei semnificaţii, primul gînd conduce la un rezultat, ceea ce este o eroare. Semnificaţia devine forte numai atunci cînd imaginea este percepută în mod simultan ca  semn şi simbol, acestea fiinţînd ca forme ale unui întreg şi mai puţin ca dorinţă de punere împreună, căci ele nu sînt altceva, în mare  parte, decît respiraţii ale aceleiaşi voci, ale aceleiaşi rostiri, funcţionale şi plastice în egală măsură, dar a căror percepţie se impune să fie înglobantă, ca imagine a unor imagini, ca în-scriere a unor dorinţe şi voinţă-de-a-fi a unui subiect, pentru el însuşi, mai întîi, ca proiect devenit, apoi, pentru celălalt ca fascinaţie.

                 În actul său scriitorul nu manevrează un limbaj care-i este exterior, pentru că acesta se construieşte în şi prin repetiţie, dublată de o necesară diferenţă faţă de un dat, ca imagini fascinante ale devenirii unei gîndiri care nu se rezumă la o arhitectură naturală, căci ea este în sine o veşnică căutare de forme pe care le dinamizează şi implicit se auto-reconfigurează într-o dinamică proprie prin intermediul imaginilor-cuvinte, într-un Sens, mereu altul, ca aspiraţie a sinelui de a-şi rosti originea în forma distimpului (a se vedea sensul pe care   l-am acordat acestui termen în cartea Marcel Proust – Cunoaştere şi discurs, Cuvînt înainte de Irina Mavrodin, Editura Junimea, Iaşi, 1997).

Continuă lectura

MICA PULICITATE

de Ruxandra BULIGESCU

Mi-a furat cineva timpul !

Găsitorului i se oferă

Recompensa substanţială:

bucăţi de inimă

de cea mai bună calitate.

La alegere 

gânduri mucegăite

sau o pereche de ochi negrii

închişi etern.

Continuă lectura

IN MEMORIAM: Părintele Ilie CLEOPA

de Pred. Prof. Dr. Const. MIU

În afara cărţilor de ortodoxie (Despre credinţa ortodoxă, Valoarea sufletului, Urcuş spre înviere, Despre vise şi vedenii), Părintele Ilie Cleopa (n. 10. IV. 1912 – d. 2. XII. 1998) a scris şi câteva poezii: Cum putem intra în Rai, Despre avorturi şi Taina Sfintei Spovedanii. În cele ce urmează, ne vom referi la ideatica ultimei poezii.

Într-un limbaj accesibil oricărui cititor/ credincios, Părintele Ilie Cleopa face apologia necesităţii Spovedaniei în practica oricărui enoriaş.

Spovedania este socotită de Sfinţii Părinţi dezbrăcarea omului de păcate şi înnoirea lui prin botezul lacrimilor de pocăinţă.

 În preambulul versurilor sale, Părin-tele Ilie Cleopa accentuează rolul şi rostul Sf. Spovedanii: „Cât de mare rol anume/ Are pentru-ntreaga lume.// Pentru ea, Mân-tuitorul/ A vorbit la-ntreg poporul”. Continuă lectura