NOI DOI

de Cristian NEAGU

Doinei Cozac

 

Buna mea,…Iubirea mea!  

Îţi aminteşti?

Te-am descoperit complementar

În căutări pur dezinteresate

Prin subsolul spectrului sentimental,

Şi m-am întrebat, copleşit de şoapte:

De unde ai blândeţea cu care mă-nconjori,

De unde-mi dai iubirea la care nu răspund

Tu, graţie şi farmec, rebelă uneori,

Ce îmi veghezi tristeţea în suflet şi gând?

Vinovat de faptul rănilor ascunse

Păşesc pragul către a ta chemare

Măcar o noapte să mă scald în vise

Şi să pot iubi cu disperare…

Tomnatici,

În nostalgii cărunte cufundaţi,

Ne-am supus iubirii acceptând

Să fim nebuni, să ne lăsăm purtaţi

Acolo unde-i Eros mai profund.

Pe aria melodică a nopţii

Clipele-au surâs în paşi de vals

Cu teamă de o răzgândire-a sorţii,

Cu rugă de-a nu pierde ce-a rămas

Şi-atunci, trupurile noastre s-au chemat

Încleştându-se în dulcea lor beţie

Până la extaz, iar ochii-ai lăcrimat

Ning peste sentimente petale de narcise,

Un cântec vechi se recompune-n noi;

Să-ngenunchem iubito  la visele ucise

Şi să ne stingem, într-un sărut apoi…

Rămâi…Nu pot veni unde mă chemi,

Sentinţă şi destin mă-mpart,

Mi-e sufletul prea multe ierni

Şi-n orizonturi mă prefac…

 

 

IRONIA SORŢII

 

Sunt căsătorit cu absenţa feminină,

Îmi este dor de nud şi de alint

Şi sunt atras în cursa de lumină,

Recunoscând  că sunt introvertit.

Aşa te-am cunoscut: fermă, distinsă,

Aşa te-am posedat: nevrotic şi profund,

Dar nici nu ştiu de ce mi-ai fost trimisă

Căci am destinul orb, dar îl mai am şi surd.

Te pierd iubito în unghiul de cocori,

Şi mâna-ntind ca pentru ultima dată

Spre gura ta, cu dor de sărutări,

Spre ochii tăi, ce plâng iubirea moartă,

Te chem în gând dar n-am niciun răspuns

Te culc pe braţ  în crunta-mi amăgire

Şi mâna-ntind, agonizând răpus,

De ieri şi-alaltăieri, rămase amintire

Eşti Doina Cozac,  tandră şi rebelă,

Dar nu vei fi căldura cea mult ocrotitoare,

Şi totuşi mâna-ntind dorindu-te, himeră,

Şi totuşi te alung, şi nu-nţeleg ce doare…

La vremea părului cărunt, patimi târzii

Mi-au provocat o rană, ce a rămas deschisă;

E ilegal ce fac, mă doare, dar să ştii

Că te iubesc, iubire interzisă!

 

La început a fost Imaginea ?

de Felix BRATU

MOTO:

Imaginea este izvorul din care  s-a născut Universul

Scriitura nu se reduce la desfăşurarea formelor pentru că atunci ar însemna să-i reducem forţa semnificaţiei la simpla exterioritate, la simpla prezenţă, să ignorăm cogito-ul care o susţine de fapt, care îi întemeiază libertatea, adică dreptul de-a-fi, de a fiinţa ca totalitate.

    Forţa semnificaţiei nu trebuie înţeleasă ca invizibil al unei manifestări, ca prezenţă a unei absenţe dotate cu puteri supranaturale care ar necesita decriptări oculte; dimpotrivă, forţa ei derivă tocmai din acest vizibil aici care se vrea perceput în toată complexitatea sa, în variaţia formelor pe care le poate umple.

    Cînd se vorbeşte de forţa unei semnificaţii, primul gînd conduce la un rezultat, ceea ce este o eroare. Semnificaţia devine forte numai atunci cînd imaginea este percepută în mod simultan ca  semn şi simbol, acestea fiinţînd ca forme ale unui întreg şi mai puţin ca dorinţă de punere împreună, căci ele nu sînt altceva, în mare  parte, decît respiraţii ale aceleiaşi voci, ale aceleiaşi rostiri, funcţionale şi plastice în egală măsură, dar a căror percepţie se impune să fie înglobantă, ca imagine a unor imagini, ca în-scriere a unor dorinţe şi voinţă-de-a-fi a unui subiect, pentru el însuşi, mai întîi, ca proiect devenit, apoi, pentru celălalt ca fascinaţie.

                 În actul său scriitorul nu manevrează un limbaj care-i este exterior, pentru că acesta se construieşte în şi prin repetiţie, dublată de o necesară diferenţă faţă de un dat, ca imagini fascinante ale devenirii unei gîndiri care nu se rezumă la o arhitectură naturală, căci ea este în sine o veşnică căutare de forme pe care le dinamizează şi implicit se auto-reconfigurează într-o dinamică proprie prin intermediul imaginilor-cuvinte, într-un Sens, mereu altul, ca aspiraţie a sinelui de a-şi rosti originea în forma distimpului (a se vedea sensul pe care   l-am acordat acestui termen în cartea Marcel Proust – Cunoaştere şi discurs, Cuvînt înainte de Irina Mavrodin, Editura Junimea, Iaşi, 1997).

Continuă lectura