ESEISTICA lui Adrian PĂUNESCU

Prof. Dr. Const. MIU

Cartea Generaţia ’60 (Editura Păunescu, Fundaţia Iubirea, Fundaţia Constantin, Bucureşti, 2007) este – aşa cum se menţionează pe pagina de gardă – teza de Doctorat a lui Adrian Păunescu despre creaţia poetică a trei prieteni şi colegi de generaţie literară: Nichita Stănescu, Marin Sorescu şi Ioan Alexandru.

Fără a avea pretenţia unei abordări exhaustive, autorul cărţii în discuţie face referiri la principalele volume de versuri ale celor trei poeţi, încercând să evidenţieze, prin judecăţile formulate – fie ele şi subiective – rolul şi rostul celor trei creatori în istoria literaturii române contemporane.

 

1. Ideea fundamentală cu privire la poetica lui Nichita Stănescu este enunţată explicit. „…pusă în comparaţie cu realitatea literară a perioadei, estetica subînţeleasă a lui Nichita Stănescu este una polemică, una de-a dreptul protestatară, una de straşnică şi dură delimitare.” (p. 13). Polemică – da, nu însă şi protestatară. În primul caz e vorba de o polemică indirectă, mai curând în subsidiar, „opunându-se, în fond, esteticii colectivismului” şi ideologiei – realismul socialist, în vogă în acele vremuri. Nichita n-a scris poezie protestatară. Procesul politic intentat la Uniunea Scriitorilor, având ca obiect de cercetare cartea Elegiilor şi, mai cu seamă, Elegia a zecea, îi reproşa autorului încărcătura mistică.

Adrian Păunescu ar fi putut realiza un excelent eseu, pornind de la de la modificării atitudinii sale de percepţie a celui considerat artizanul necuvintelor: „În urmă cu 15-20 de ani, artizanul <<necuvintelor>> mi se părea cel mai mare poet de limbaj al secolului XX. Acum nu mi se mai pare cel mai mare poet de limbaj, dar mi se pare, în extraordinarele lui poezii aproape necunoscute (…) un mare poet existenţial.” (p. 22). De aici reiese clar viziunea subiectivă – de care vorbeam – în eseistica lui Adrian Păunescu şi care nu este specifică unei lucrări de doctorat. Prima atitudine, de acum 15-20 de ani, Păunescu şi-o motivează astfel: „Nichita a modificat limba poeziei române odată cu apariţia sa, la 1960 (…) El a avut, după părerea mea, rolul pe care l-a avut Tudor Arghezi în cealaltă perioadă (interbelică – n. n.)(…) Pe el l-a preocupat limbajul poeziei şi l-a revoluţionat ca nimeni altul (…) Un poet care consideră limbajul o dramă în sine…” (p. 49, 51). A doua atitudine – aceea de a-l considera pe Nichita un mare poet existenţial – este pusă în legătură cu tipul de tragic detectabil în lirica stănesciană: „Şi în Elegii, care sunt primele poezii tragice ale lui Nichita, Nichita reuşeşte să transfigureze tragicul (…) La el, în poezia lui de valoare, tragicul nu te face niciodată să plângi, nu te face niciodată să disperi. Este, dacă vreţi, un tragic dincolo de culmile disperării lui Cioran…” (p. 64). O admirabilă lucrare putea realiza autorul, dacă ar fi urmărit în lirica celor trei poeţi transfigurarea tragicului la Nichita Stănescu, Marin Sorescu şi Ioan Alexandru.

Fie şi pentru aceste considerente, Adrian Păunescu îl socoteşte – pe bună dreptate – pe Nichita „întâiul clasic al literaturii noastre poetice de după Tudor Arghezi.” (p. 51). Tot astfel, într-un eseu despre desacralizarea sacrului în volumul Apă vie, apă moartă (1987), argumentam ideea că Marin Sorescu tinde spre clasicizare.

 

2. Cu volumul Singur printre poeţi (1964) începea – aşa cum opinează Adrian Păunescu „o teribilă operă de democratizare a lirismului”, pe care Marin Sorescu o iniţia, având la bază ironia, paradoxul şi absurdul – trei coordonate fundamentale pentru lirismul său.

La doar câţiva ani de la apariţia volumului Poeme (1965), Sorescu intra în manualele de liceu, cu o capodoperă – Trebuiau să poarte un nume, poem (mărturiseşte eseistul) citit mai întâi în cenaclul condus de Eugen Barbu (mentorul Generaţiei ’60) şi care a fost înlocuit cu poezia Muzeul satului, pentru că acolo Sorescu strecurase câteva „şopârle”. Păunescu regretă că până la moartea lui Sorescu (în 1996), acela nu a mai avut răgazul să îndrepte textul mutilat de cenzura comunisă: „Cenzura a tăiat câteva cuvinte din acest text divin şi iată că finalul urgent al vieţii lui Sorescu (…) nu i-a permis răgazul de a restabili dreptatea textului său, mai ales în zona versului  <<şi a altor ţări româneşti>>, după înşiruirea <<Munţii Moldovei şi ai Ţării Bârsei şi ai Ţării Vrancei>>. Ce ţări româneşti îi mai năzăreau lui Sorescu prin versuri atunci şi cu cine se mai băteau românii, în afară de tătari, de huni, de leşi şi turci? Unde ar fi dispărut din istorie la presiunea cenzurii, ruşii? Şi cine scria în cirilică?” (p. 107). Desigur, aluzia la alte ţări româneşti era străvezie: Basarabia şi Bucovina de Nord, răpite de „fraţii noştri” ruşi – cei care au adus comunismul pe tancurile de la Kremlin.

Un gest absolut admirabil făcut

Continuă lectura

Reclame