Sub zodia lui Brâncuşi…

Carmen RADU

Sub zodia lui Brâncuşi s-a născut sculptura modernă.

Sub zodia lui Brâncuşi a renăscut lumea printr-un Ou, simbol al încolţirii, acel Ou năzdrăvan ce plutea peste apele primordiale şi din care s-au desprins apoi toate câte există…

Sub zodia lui Brâncuşi s-au născut Păsările, Peştii, Zborurile, Măiastrele şi Prinţesele…

Sub zodia lui Brâncuşi au reânviat şi au plans Rugăciunile…

Sub zodia lui Brâncuşi, o nouă Cină de Taină a avut locla Masa Tăcerii, o cină religioasă, cu doisprezece apostoli, fără trădarea iscarioteanului. De la acestă Masă lipseşte trădarea…

Sub zodia lui Brâncuşi s-au înălţat către cer sufletele eroilor neamului printr-o Coloană ce a legat Cerul de Pământ…

Sub zodia lui Brâncuşi, Sărutul a căpătat simbolul iubirii fără de moarte, aparţinând tuturor timpurilor…

Sub zodia lui Brâncuşi s-au înălţat spre cer toate Păsările pământului – cântând trecerea prin viaţă sau moarte…

Sub zodia lui Brâncuşi, Peştii şi Focile au dat viaţă apelor altor galaxii…

Sub zodia lui Brâncuşi, unei Broaşte Ţestoase i se va deschide orizontul prin zbor…

Sub zodia lui Brâncuşi, frumuseţea femeii va deveni emoţie ovală, cu ochi mari, ireali sau va fi zâmbetul mucalit, acel nespus din gândire…

Sub zodia lui Brâncuşi, Somnul lumii va atinge perfecţiunea unei frumuseţi stelare, tot mai indistincte, până la acel oval al cărui luciu de oglindă o apropie de nestemate…

Sub zodia lui Brâncuşi toate ororile lumii se vor oprila Poartade lemn a sanctuarului său. Doar suferinţa şi patima se vor întoarce spre înăuntru. Vor adormi în afară. Vor palpita… Iar viaţa, strânsă ca într-o găoace de ou năzdrăvan, va rodi Artă…

Sub zodia lui Brâncuşi drumurile s-au deschis ca apele… dar nu printr-o minune, ci prin smerenie, post şi rugăciune, prin credinţa nestrămutată a simplităţii, a ajungerii la esenţă…

Sub zodia lui Brâncuşi materia va deveni idee, mit, alegorie, emoţie…

Sub zodia lui Brâncuşi tot dorul va fi cioplit şi amestecat cu pulberea materiei purtate de vânt înspre alte zări, sau poate înapoi, spre acasă…

În zodia lui Brâncuşi, ursitoarele au prezis că el, “micul ţăran din Gorj, va face pentru ţara lui ceea ce pentru alte ţări n-au putut face decât regii şi împăraţii” (Geo Bogza).

19 februarie 1876 – zodia Peştilor – azi, 17 februarie 2012, la 136 de ani distanţă, noi, cei de acum, sub Zodia lui Brâncuşi…

Reclame

„Vă salută moşu’!”

Carmen RADU

Dacă ar fi trebuit să mă încadrez în doar două rânduri, aş fi spus atât: şi cărţile au un Suflet al lor: Sufletul celor care le-au scris şi Sufletul celor care le-au citit, le-au trăit ori le-au visat.
„Drumul amintirilor”, cartea d-lui Ionel Echim, este cartea unei vieţi, o radiografie sentimentală a unor întâmplări, ale unor momente de neuitat.
„Drumul amintirilor” ne invită, cu tot dragul autorului, să poposim într-un moment de taină, asupra versurilor sale, spunând la un moment dat:
„Vă doresc să aveţi parte
De o lectură plăcută.
Adevăr grăiesc în carte
Espre viaţa mea trecută.

De vă place, să îmi spuneţi
Ca să scriu şi altădată.
Dacă nu, puteţi s-o rupeţi
A mă las şi o fac lată.”
Citind versurile acestea, gândul m-a purtat spre acea pictură naivă a pictorilor- ţărani, spre miraculoasele desprinderi din realitate surprinse şi apoi desenate de o mână neînvăţată cu penelul, dar care, prin genialitatea nativă au făcut să nu moară clipa.
Bunicul sfătos al „Drumului amintirilor” a fost doza mea de optimism. Am citit versuri blânde, duioase, fermecătoare prin mesajul transmis.
Exemple: „Copilăria” – p.8
„Visătorii” – p. 33
Am citit versuri prin care au străbătut nostalgii cu gust de lacrimi: sunt versurile despre părinţi, despre copilărie, despre anii demult trecuţi ai tinereţii.
Exemple: „Casa părintească” – p. 26
„La clacă” – p. 38
„Vis împlinit”- p.45
„Fotografia”- p.47
„Părinţii”- p.57
„Pe prispa casei”- p.67
Am mai citit versuri de meditaţie asupra a ceea ce a fost, dar şi a ceea ce va veni. Am citit versuri amare, de neputinţă, poate de revoltă împotriva destinului – „Postul” – p.28.
Şi cu toate acestea, urmează iar optimist: „Eu” – p.69.
Mai are moşul sfătos o poezie, un fel de „râsu-plânsu”, o incursiune mai altfel prin anotimpuri: „Anotimpuri”- p. 48. Este, de fapt, un alt fel de a spune că niciodată nu e momentul…
Vă invit la lectură pentru că moşul sfătos are câte un îndemn pentru fiecare din noi, are anii unei vieţi lungi şi frumoase, cu greutăţi, cu bucurii, cu neajunsuri, cu fericiri, dezamăgiri, dar nu cu regrete.
Vă oferă câte puţin din fiecare, armonios proporţionate, astfel încât rezultatul final este şi plăcut la gust, dar şi uşor de digerat.
Nu mai dau detalii, dar o recomand cu toată căldura: o carte ce merită a fi citită, chiar şi numai din urmatoarele motive: este optimistă iar întrebările pe care le pune sunt şi întrebările noastre.
Răspunsul la aceste întrebări, aşa cum le-a dat autorul prin versurile sale, îl veţi afla atunci când veţi citi cartea.
Vă salut cu respect, domnule Echim!
Vă mulţumesc pentru o lecţie de viaţă!

4 iunie 2011
METAMORFOZE

POEZIA SINGURĂTĂŢII ŞI-A SUFERINŢEI

la MICHELANGELO BUONARROTI

Carmen RADU

Poezia lui Michelangelo – nevoie de absolut – este formula prin care explică / dezvăluie elementele de echilibru dintre viaţa sa şi credinţa în frumos. „Trăirile aparte ale vieţii îşi află aici un cod tradus pe jumătate: epica iubirii lipseşte aproape total, în timp ce întrebările generale extrase din faptul iubirii îşi găsesc loc de afirmare. Străbat doar regrete, dorinţi greu stăpânite, zbuciumări şi linişti cosmice cărora le găseşti înţelesul mai greu în adăncimea vieţii şi mai uşor în a filosofiei sale. Această bogăţie de sensuri, metafore, aluzii, conferă versurilor ceva din densitatea pietrei sale dăltuite.” (Michelangelo, Poezii, p.IX). „Ostenit ori hărţuit permanent de istovitoarea luptă cu materialitatea steiurilor, Michelangelo caută în fragilitatea aparentă a cuvintelor supleţea lutului şi tandreţea mulajului, dar mâinile sale, deprinse cu duritatea statui, vor tresări de multe ori însângerate în faţetele de diamant ale sonetului.” (George, Tudor, Cartea sonetului , p. 50) Începuturile poetice ale lui Michelangelo ezită între două dominante: poezia Dulcelui Stil Nou şi poezia burlescă. Dulcele Stil Nou contravenea austerităţii lui Michelangelo, dar mai ales, nu se suprapunea sufletului zbuciumat şi însingurat. Elementele Dulcelui Stil Nou  – din poezia timpurie – au fost împrumutate de Michelangelo, dar n-a intrat în sfera lui de interes aflarea paradisului existenţei prezente sau viitoare. A fost mai curând obsedat de urmările unei existenţe morale, de suprimare a tentaţiilor simţurilor. „Efortul poetului Michelangelo se consumă în a integra viaţa simţurilor în rosturile minţii, ceea ce înseamnă – într-un fel – a le lipsi de viaţă. Dar nu e nici ascet, deoarece îi este greu să se refuze artei, ale cărui rosturi sunt trezite, cultivate şi înălţate de tot ce e frumuseţe… Conştient de aceasta, poate prea conştient, poetul îşi trimite strigătele din adâncul văilor păcatului, cu vigoarea şi credinţa de fier ale puţinilor profeţi care s-au bucurat de darul teofaniei.” (Michelangelo, Poezii, p.XIII). În poezia ultimilor ani, elementele burleşti, mai mult „râsu-plânsu”, vor fi proiecţia în exterior a gustului pentru supradimensional, izbutind să realizeze mai mult o alegorie, pentru simplul motiv că ele vor fi reflecţia temperamentală a artistului şi mai puţin reflectia caracterului său, deci mai mult din solitudine decât din viaţa socială. „Aşa stând lucrurile, vechea preocupare a poeţilor Dulcelui Stil Nou, arta „di trobar” (arta găsirii), a descoperirii expresiilor fericite în poezie, care să se afle, dacă se poate, şi în rezonanţă cu muzica, lipseşte la Michelangelo. Artistul nu era făcut pentru a trăi micul spectacol al fericirii de îndrăgostit. Viaţa lui a fost un parcurs, ea nu a fost punctată cu nici un capăt de drum, care să-i permită largul respiro al celor fericiţi… Singura lui speranţă de drumeţ a fost moartea, viaţa de după moarte.” (Michelangelo, Poezii, p.XV). „Dac-ai fi fost din piatra cea mai tare, te-aş fi iubit atât de credincios, încât să mă urmezi în graba mare şi de-ai fi fost în cer te-aş fi adus jos, iar moartă-ai fi-nceput o cuvântare la plânsul şi suspinul ce-aş fi scos. Dar cum eşti vie pe pământ, nu-n sfere, Un sclav ce te iubeşte ce să spere? (…) Iubirea arde-n mine ca o pară Prin care aş ajunge şi la stele; Când uneori doresc s-o scot afară, n-am gaură atât de mare-n piele, căci altfel ar ieşi prea micuşoară, cel mai urât din lucrurile mele. E-un har în faţa ei mărturisirea: Zbori sus de tot când nu-ţi prea spui iubirea.” (Michelangelo, Poezii, Sonetul 54, p.34, 36.) Michelangelo şi-a dovedit, fără doar şi poate, apartenenţa în cadrul Renaşterii. Răspunsurile sale au fost sculptura, pictura, arhitectura, ingineria militară şi poezia.   Michelangelo a fost poetul poeziilor ocazionate şi nu ocazionale. Sunt poezii dedicate, sunt frânturi de suflet aşternut în calea pietrei. „Michelangelo îşi sculptează gândurile în materialul îndărătnic al lexicului cu tenacitatea desprinsă de mânuirea boceardei şi daltei.” (George,Tudor – Cartea sonetului, p.306).   Ciclul de epitafuri închinate lui Cecchino de’ Bracci (sonetele 179- 228) sunt scrise la cererea lui Luigi del Riccio – unul dintre puţinii prieteni ai lui Michelangelo, şi care va trece prin tragedia pierderii nepotului de 15 ani.  Unui singur epitaf solicitat, Michelangelo îi va răspunde cu 48 de poezii. Aceste epitafuri sunt dintre cele mai stranii din lirica lui Michelangelo. Adună în ele tema platonică a îndumnezeirii prin contemplarea frumuseţii omeneşti, viaţa ca formă a morţii, moartea – calea spre eternitate, purificarea prin durere şi sacrificiu, trupul – temniţă a sufletului, frumuseţea divină –  modelul frumuseţii naturii. „De-i drept, cum e, că sufletul trăieşte după ce-a fost de trup să se dezlege, trup dat prin sfântă lege, şi mai-nainte nu – atunci e-o bucurie; căci moartea-i hărăzeşte sfinţenie, iar naşterea, pieire. Deci, nu e rătăcire Să schimbe-orice durere în râs, pentru-ai săi morţi, oricare, când, dintre stări mizere şi trup fragil, ajunge-n pacea mare, prin ultimul său ceas, când moartea-l cere. Prietenul cel mort o bucurie, Nu întru ţărnă, ci-ntru Domnul fie.” (Michelangelo, Poezii, Madrigal 19, p.125)   „Mort sunt mai viu decât eram în viaţă şi mai scump cui mă smulse moartea; dacă i-s drag mai mult azi, moartea mea să-i placă, de cresc prin lipsă: asta-i dau povaţă.” (Michelangelo, Poezii, Epitaful 204, p.131)   Poeziile dedicate lui Tommaso Cavalieri sunt scrise în perioada celei de-a doua jumătăţi a vieţii. Nutreşte pentru acest tânăr roman adânci sentimente de afecţiune. Sonetele închinate lui sunt printre cele mai frumoase din întreaga operă poetică a lui Michelangelo, dar şi dintre cele mai frumoase ale veacului. Aceste sonete sunt „lupta” principiilor filosofice aflate în confruntare directă cu realitatea conştiinţei. Aceste sonete au reprezentat modalitatea de a-şi expune gândurile despre om, iubire, arte, natură. Sunt apogeul poeziei platonice ale artistului. „Michelangelo descoperă în Tommaso Cavalieri o fereastră către idealul suprem de frumuseţe, căruia i s-a dăruit în întregime şi pentru care a trăit într-un continuu delir al creaţiei. Scrie în aceşti ani versuri trădând o durere a fericirii, o transfigurare şi o totală uitare de sine. Luptă cu el însuşi. (…) Lupta se dă între doi uriaşi de egală putere: sinceritatea şi conceptualismul. Meditează. (…) Sfidează moartea trupească şi se înfioară la gândul morţii sufleteşti (…). Înăbuşă arsura simţurilor, îndreptat fiind către iubirea limpezită prin suferinţă. Sinceritatea este derutantă, chinul tantalic… Frumosul estetic şi frumosul moral se întrepătrund în frumuseţea unică. Frumosul izvorăşte din fântâna milostivirii… Ştie şi-o descurcă cel înţelept şi-atotpătrunzătorul…” (Michelangelo, Poezii,  p.XXI.) Pentru Michelangelo iubirea reprezintă un mijloc de reîntoarcere în eternitate, prin contopirea destinului, voinţei şi-a suferinţei. Mărturisirea adevăratelor simţăminte – în câteva scrisori adresate lui Tommaso – este greoaie, anevoioasă, motivul fiind firea lui refractară mărturisirilor directe.

„Intensitatea trăirilor îl înspăimântă şi-l aruncă pe orbita interpretărilor metafizice ale unui simplu eveniment afectiv.” :

„Trăiesc din însăşi moartea mea divină,

preafericit c-o soartă neferice;

cel ce nu înţelege cum, aş zice

în focu-n care ard şi pier să vină!” (Michelangelo, Poezii, Sonetul 56, p.38.)

O prietenie de 30 de ani. „Această prietenie, căreia Tommaso Cavalieri îi  răspundea cu deferenţă a ţinut peste trei decenii, până la moartea lui Michelangelo, la care Cavalieri a asistat în calitate de executor testamentar. Tot el i-a închis ochii…” (Michelangelo, Poezii,  p.XXII.)

Poeziile ultimei părţi a vieţii sunt dominate de prietenia pentru Vittoria Colonna (1492-1547), marchiză de Pescara, poetă strălucită a epocii. Marchizei îi dedică unul din strălucitele sale sonete:

„Artistul genial un gând nu are

ca marmura în ea nu-l încapă

cu prisosinţă! Drum spre el îşi sapă

doar mâna ce dă minţii ascultare.

Si-n tine, doamna harurilor rare,

râvnitul bine, răul ce mă-ngroapă

se-ascund. Dar arta, ca să mor, adapă

speranţa mea doar cu urmări contrare.

N-au vină frumuseţea sau iubirea,

dispreţ, cruzime, tot ce-mi este parte,

că răul mi-e sortit, că laolaltă

tu porţi în piept şi viaţa şi pieirea

şi că bicisnicul meu geniu arde

ieşindu-i numai moarte de sub daltă.” (Michelangelo, Poezii, Sonetul 151, p.105.)

Vittoria Colonna i-a inspirat lui Michelangelo o iubire spiritualizată, contribuind la adâncirea lui în religiozitate. Sunt poezii scrise la bătrâneţe, sub aripa morţii, sunt poezii care ajung să renege trăiri anterioare, sunt poezii din care transpare o religiozitate severă, profundă, chinuită şi chinuitoare, o energie intensă şi aspră pe care până şi ruga o mărturiseşte:

„Sosi, pe-o mare prinsă în furtună,

viaţa mea, cu-o barcă-aproape spartă,

în portul ce păcatele nu iartă

şi nu primeşte decât fapta bună.

Văd bine că grreşit-am împreună

şi eu şi fantezia mea deşartă,

ce idol şi monarh făceau din artă

şi tot ce mintea-şi vrea spre rău, nebună.

Iar azi când merge spre două morţi, din care

de una-s sigur şi mă paşte alta,

iubirea, vană ieri, und’ mă va duce?

Nu-mi dau odihnă nici pensula, nici dalta,

ci doar Acel ce pentru-mbrăţişare

spre noi desface braţele pe cruce. ” (Michelangelo, Poezii, Sonetul 285, p.173.)

Cioplitorul în marmură va fi sculptat în miezul sufletului, în binele şi răul unui trup ce adăposteşte sentimente. Sunt anii în care artistul numai râvneşte cunoaşterea prin intermediul frumuseţii, nici a operei de artă, nici a trupului omenesc. Sunt anii în care cunoaşterea vine din moarte:

„Nu înţeleg, Doamne, vârsta verde

cum vrerea, dorurile şi iubirea

se pot schimba când bătrâneţea vine.

Câştigă sufletul  când lumea-şi pierde…

Nu-i între moarte şi-artă împăcare:

în ce să-mi pun speranţa, cum e bine?” (Michelangelo, Poezii, Sonetul 283, p.172.)

„Nu pot gândi la Tine şi în faţă

să nu-mi apară-nchipuirea morţii,

prin care arta piere, pier şi genii.

Dar de mai viu, cum alţii cred, în viaţă,

viaţă voi da artei, urmând sorţii,

slujindu-Te prin multele-mi smerenii.” (Michelangelo, Poezii, Sonetul 284, p.172.)

Vittoria Colonna va modela în sufletul lui Michelangelo, prin această prietenie spirituală, aşa cum artistul şlefuia piatra. „Pentru Michelangelo, Vittoria Colonna este o entitate în ordinea lucrurilor divine (151-153, 236, 239), de o elocvenţă virilă sau chiar dumnezeiască. Femeia transpare rar sau pur şi simplu nu există.” (Michelangelo, Poezii, p.XXXI.).

După moartea Vittoriei, Michelangelo scrie şi distruge o mare parte din scrieri, renunţă la publicarea volumului de poezii. Nu-şi va vedea „numele adunat pe-o carte”.

Pentru viaţa pe care a trăit-o, Michelangelo a plătit preţul sacrificiului, a crezut că poezia îi va da mai multe răspunsuri decât piatra.

TĂCEREA DIN CUVINTE

CARMEN RADU

Judecata de aici

 

Moto: „Mor poveşti, se nasc poveşti

Numai sunt şi numai eşti

jumătatea unui zbor

ucis de dor”

George Ţărnea

 

Rădăcina iubirii noastre –

cochilie de melc

izgonită

din paradisul marin…

 

între viaţă şi moarte-

nisip de clepsidră…

între rai şi iad

măsura cu care

am dăruit

şi primit

viaţa…

 

purgatoriul meu?

e tăcerea

de tine.

 

 

Dezlegare de timp

mi-a curs timpul

ca o lacrimă

pe obrazul lui Dumnezeu…

Inima tăiată felii

am dat-o îngerilor

pentru aripi.

 

Lacrima n-a făcut minuni

iar îngerii

aveau o aripă frântă…

 

Arsura rugăciunii

m-a izgonit în viaţă.


SCRISOARE CĂTRE TRECUT

Carmen RADU

Rămas bun, trecutule!

Să revii doar când nu mă mai doare.

Pentru azi, doar atât de bine.

Încerc cu indiferenţă să-ti scriu… eu, care am făcut parte din tine.

Iubitul meu trecut,

Să nu crezi că îţi scriu pentru că nu am cui altcuiva să mă adresez. Sunt oameni cărora le-ar fi drag să mă audă.

De ce nu le scriu lor ?

De ce nu scriu Vieţii ?

Nu scriu Destinului, pentru că uneori trage de sfori înaintea mea…

Nu scriu Sufletului pereche, nu Viitorului, pentru că vreau să-mi lase încrederea şi speranţa în ele…

Nu Iubirii, pentru că este cea mai înşelătoare, cea mai năucitoare entitate din univers…

Nu lui Făt-Frumos, pentru că am crescut mare, prea mare, ca să mai cred în poveşti şi minciunele…

Nu Norocului- pentru că am observat că este fustangiu şi că se ţine scai mai mult după alţii…

Nu Zeului care aduce bani pentru că aduce cu el şi invidia şi meschinăria şi răutatea…

 

 

 

Îţi scriu ţie, dragă trecut, şi să nu te aştepţi să-ţi scriu cuvintele frumoase cu care te obişnuisem. Iţi scriu copilăreşte şi poate de aceea îţi poate părea absurd. Am puterea să te aud şi te-aş ruga să-ţi reţii comentariile răutăcioase : „La vârsta ta…”

Dar tu m-ai apropiat de vârstă, tu m-ai îmbătrânit, tu mi-ai dat lacrimi, tu mi-ai aşezat în inimă şi deznădejdea, dar şi speranţa…tu m-ai maturizat… şi acum încerc să-ţi arăt cum sunt, cum nu eram. Tânără, plină ochi de viaţă, de nădejde în oameni…

Îţi port pică şi să ştii că n-am uitat tot ce mi-ai promis şi ai lăsat să se ducă în vânt, pe ape şi-n pământ…

Dacă tu păstrezi ceva amintiri laolaltă cu regrete, în viaţa ta să numai faci rău şi altora, să

numai arunci cu deznădejde şi amăgire în stânga şi-n dreapta.

Lasă-i să te cinstească dacă le-ai fost drag şi bun…

Lasă-i să te blesteme dacă le-ai fost urât şi trist…

Dacă i-ai făcut să-i doară şi să-şi poarte durerea şi în viitor, lasă-i… lasă-i să te lase în urmă !

Să-i crezi şi să-i ierţi când îţi spun că nu vor să-ţi dea drumul, că nici ei nu mai ştiu ce spun…

Să nu crezi cumva că stau toată ziua să întorc filele tale… am pus doar semn filelor cu linişte, cu zâmbet… unele foşnesc prea greu şi miros tare a frunze putrede şi pământ, de se fac pulbere în soare… Pe astea, dragule, păstrează-le tu ! Restul îmi rămân mie.

Eu…


in memoriam – Marion MANOLESCU

Carmen RADU

 

Icoană de dor –

un an în plus, un vis în minus…

supravieţuire…

            ***

Lupta cu timpul –

clipa furată de la

Dumnezeu…

         ***

 „Ultimul poştaş”

carte de suflet şi de

„la revedere”…

            ***

 „Psalmi la vecernia sufletului”

pasul de la marginea

eternităţii…

            ***

 Setea de spaţiu

n-a potolit dorul,

gândul, mirarea…

            ***

 Drumul în cruce –

pământul arde ochii

iscoditori…

POEZII

CARMEN RADU

 

           

           

            FLORIILE

            plouă în ziua de Florii…

            caişii au lacrimi

            în colţul crengilor…

            … şi florile se transformă

            în spinii

            care au încununat

            fruntea lui Hristos…

            … şi sălciile, şi măslinii

            au plâns

            la intrarea în Ierusalim…

                        ***

            crengile de cais

            au lacrimi pe flori…

            a plouat a Înviere…

           ZI DE FLORII

            ziua de Florii –

            sălciile plângătoare

            vestesc patimi…

           SÂPTĂMÂNA MARE

            patimi, trădare,

            iubire… speranţa

            Învierii Lui…

            Crucea Răstignirii –

            semnul lui Dumnezeu –

            Mântuirea…

            Ziua Răstignirii –

            ou înroşit… sângele

            mântuirii noastre…

            Trupul răstignit –

            ou înroşit… sângele

            Reînvierii…