ESEISTICA lui Adrian PĂUNESCU

Prof. Dr. Const. MIU

Cartea Generaţia ’60 (Editura Păunescu, Fundaţia Iubirea, Fundaţia Constantin, Bucureşti, 2007) este – aşa cum se menţionează pe pagina de gardă – teza de Doctorat a lui Adrian Păunescu despre creaţia poetică a trei prieteni şi colegi de generaţie literară: Nichita Stănescu, Marin Sorescu şi Ioan Alexandru.

Fără a avea pretenţia unei abordări exhaustive, autorul cărţii în discuţie face referiri la principalele volume de versuri ale celor trei poeţi, încercând să evidenţieze, prin judecăţile formulate – fie ele şi subiective – rolul şi rostul celor trei creatori în istoria literaturii române contemporane.

 

1. Ideea fundamentală cu privire la poetica lui Nichita Stănescu este enunţată explicit. „…pusă în comparaţie cu realitatea literară a perioadei, estetica subînţeleasă a lui Nichita Stănescu este una polemică, una de-a dreptul protestatară, una de straşnică şi dură delimitare.” (p. 13). Polemică – da, nu însă şi protestatară. În primul caz e vorba de o polemică indirectă, mai curând în subsidiar, „opunându-se, în fond, esteticii colectivismului” şi ideologiei – realismul socialist, în vogă în acele vremuri. Nichita n-a scris poezie protestatară. Procesul politic intentat la Uniunea Scriitorilor, având ca obiect de cercetare cartea Elegiilor şi, mai cu seamă, Elegia a zecea, îi reproşa autorului încărcătura mistică.

Adrian Păunescu ar fi putut realiza un excelent eseu, pornind de la de la modificării atitudinii sale de percepţie a celui considerat artizanul necuvintelor: „În urmă cu 15-20 de ani, artizanul <<necuvintelor>> mi se părea cel mai mare poet de limbaj al secolului XX. Acum nu mi se mai pare cel mai mare poet de limbaj, dar mi se pare, în extraordinarele lui poezii aproape necunoscute (…) un mare poet existenţial.” (p. 22). De aici reiese clar viziunea subiectivă – de care vorbeam – în eseistica lui Adrian Păunescu şi care nu este specifică unei lucrări de doctorat. Prima atitudine, de acum 15-20 de ani, Păunescu şi-o motivează astfel: „Nichita a modificat limba poeziei române odată cu apariţia sa, la 1960 (…) El a avut, după părerea mea, rolul pe care l-a avut Tudor Arghezi în cealaltă perioadă (interbelică – n. n.)(…) Pe el l-a preocupat limbajul poeziei şi l-a revoluţionat ca nimeni altul (…) Un poet care consideră limbajul o dramă în sine…” (p. 49, 51). A doua atitudine – aceea de a-l considera pe Nichita un mare poet existenţial – este pusă în legătură cu tipul de tragic detectabil în lirica stănesciană: „Şi în Elegii, care sunt primele poezii tragice ale lui Nichita, Nichita reuşeşte să transfigureze tragicul (…) La el, în poezia lui de valoare, tragicul nu te face niciodată să plângi, nu te face niciodată să disperi. Este, dacă vreţi, un tragic dincolo de culmile disperării lui Cioran…” (p. 64). O admirabilă lucrare putea realiza autorul, dacă ar fi urmărit în lirica celor trei poeţi transfigurarea tragicului la Nichita Stănescu, Marin Sorescu şi Ioan Alexandru.

Fie şi pentru aceste considerente, Adrian Păunescu îl socoteşte – pe bună dreptate – pe Nichita „întâiul clasic al literaturii noastre poetice de după Tudor Arghezi.” (p. 51). Tot astfel, într-un eseu despre desacralizarea sacrului în volumul Apă vie, apă moartă (1987), argumentam ideea că Marin Sorescu tinde spre clasicizare.

 

2. Cu volumul Singur printre poeţi (1964) începea – aşa cum opinează Adrian Păunescu „o teribilă operă de democratizare a lirismului”, pe care Marin Sorescu o iniţia, având la bază ironia, paradoxul şi absurdul – trei coordonate fundamentale pentru lirismul său.

La doar câţiva ani de la apariţia volumului Poeme (1965), Sorescu intra în manualele de liceu, cu o capodoperă – Trebuiau să poarte un nume, poem (mărturiseşte eseistul) citit mai întâi în cenaclul condus de Eugen Barbu (mentorul Generaţiei ’60) şi care a fost înlocuit cu poezia Muzeul satului, pentru că acolo Sorescu strecurase câteva „şopârle”. Păunescu regretă că până la moartea lui Sorescu (în 1996), acela nu a mai avut răgazul să îndrepte textul mutilat de cenzura comunisă: „Cenzura a tăiat câteva cuvinte din acest text divin şi iată că finalul urgent al vieţii lui Sorescu (…) nu i-a permis răgazul de a restabili dreptatea textului său, mai ales în zona versului  <<şi a altor ţări româneşti>>, după înşiruirea <<Munţii Moldovei şi ai Ţării Bârsei şi ai Ţării Vrancei>>. Ce ţări româneşti îi mai năzăreau lui Sorescu prin versuri atunci şi cu cine se mai băteau românii, în afară de tătari, de huni, de leşi şi turci? Unde ar fi dispărut din istorie la presiunea cenzurii, ruşii? Şi cine scria în cirilică?” (p. 107). Desigur, aluzia la alte ţări româneşti era străvezie: Basarabia şi Bucovina de Nord, răpite de „fraţii noştri” ruşi – cei care au adus comunismul pe tancurile de la Kremlin.

Un gest absolut admirabil făcut

de Adrian Păunescu faţă de creaţia confratelui său, Marin Sorescu, s-a petrecut în America, în 1970, când obţinuse o bursă de studii, la universitatea din Iowa City: „…am simţit nevoia să le spun colegilor mei literaţi din toate colţurile lumii, ce mare poezie românească se scrie la ora respectivă.” (p. 114). Şi pentru că nu avea cărţi la el, eseistul a tradus din memorie câteva creaţii ale poetului născut la Bulzeşti, una dintre ele fiind pusă sub obroc de cenzură. Atunci, a putut constata „impactul universal al poeziei lui Sorescu, în ale cărui paradoxuri româneşti (…) se regăseau şi indianul, şi polonezul, şi argentinianul, şi americanul, şi chinezoaica, şi românul.” (p. 116).

Interesantă este opinia lui Păunescu, potrivit căreia „poezia finală a lui Sorescu trimite, ca şi poezia finală a lui Nichita, la poezia finală a lui Bacovia.” (p. 117). Din păcate ea rămâne ambiguă, căci nu ştim la ce teme sau motive literare anume ar fi putut face referiri eseistul. Noi socotim că ar fi vorba de latura tragică a creaţiei celor trei poeţi amintiţi.

Bine argumentate sunt consideraţiile lui Adrian Păunescu faţă de ciclul La lilieci: „În ordine literară, avem de-a face cu un roman (…) În ordine morală, La lilieci este pământul pe care şi l-a recâştigat (…) În ordine politică, această carte despre mitologia ţărănească din Oltenia este un răspuns genial şi încăpăţânat la provocările colectivizării şi globalizării. Cu întregul său ciclu La lilieci, Sorescu se aşază confortabil în galeria marilor scriitori ai tragediei ţărăneşti. Marin Preda, Ştefan Bănulescu, Fănuş Neagu, Nicolae Velea, Ion Lăncrănjan, Dinu Săraru (…) Ţăranii lui Sorescu devin universali prin metafizică, aşa cum la săparea unei fântâni, fântânarului nu-i lipseşte, ci-i prisoseşte senzaţia că pleacă în cer, prin reflexul pe care apa îl dă cerului.” (p. 121, 122).

 

3. Meritul esenţial pentru Ioan Alexandru este acela că prin creaţia sa a reuşit „să creştineze şi să dogmatizeze limbajul” poetic – paradoxal manifestat în plin dogmatism al realismului socialist. (cf. p. 118).

În mai multe rânduri, Adrian Păunescu evocă „imaginea poetului-actor” Ioan Alexandru. Ca şi Nichita Stănescu, spre deosebire de Marin Sorescu, Ioan Alexandru a fost un excelent orator. (cf. p. 163).

Eseistul urmăreşte evoluţia liricii lui Ioan Alexandru, „schimbarea poetului, nu numai în felul arată scrisul lui, de la carte la carte, ci şi selecţia pe care o face, din volumele vechi, în 1977, când apare antologia Cele mai frumoase poezii.” (p. 171). Păunescu reproduce un fragment amplu din prefaţa semnată de Zoe Dumitrescu-Buşulenga, din care se pot sesiza caracteristicile stilului poeticii lui Ioan Alexandru – poet mioritic de esenţă blagiană ce  valorifică tradiţiile ancestrale româneşti. (cf. p. 171). Adrian Păunescu rămâne uimit de faptul că din două volume de referinţă pentru poetica lui Ioan Alexandru – Viaţa deocamdată şi Infernul discutabil – autorul a ales din primul, spre antologare, doar patru poezii, deşi este „foarte bogat în bijuterii”, iar din al doilea doar trei creaţii, cu toate că este vorba de o „carte de răspântie a literaturii române.” (p. 172, 173).

Eseistul găseşte o asemănare grăitoare în privinţa dramei dublei personalităţi a lui Ioan Alexandru cu a sa: „Alexandru a trăit autentic drama dublei ipostaze: ipostaza poetului şi ipostaza preotului. Aşa cum Adrian Păunescu a trăit, el însuşi, drama unei alte ipostaze: ipostaza poetului şi ipostaza omului politic.” (p. 176).

Nu are dreptate Adrian Păunescu, atunci când afirmă: „Când poezia şi religia s-au contopit în opera genialului Ioan, ele s-au stins una pe alta, rareori revelaţia divină impunându-se cutremurător şi depăşind decorativismul teologic.” (p. 176). În perioada totalitarismului comunist, Ioan Alexandru a fost unul din puţinii poeţi care s-a manifestat şi pe tărâmul poeziei de inspiraţie religioasă. După 1989, a fost inclus în două antologii de poezie religioasă: 1996 şi 1999. Noi socotim că poezia de inspiraţie religioasă a lui Ioan Alexandru se ridică la nivelul creaţiilor din seria imnelor. Aspectul acesta l-am relevat în eseul Făpturi duhovniceşti în lirica lui Ioan Alexandru, publicat în revista Rost (nr. 36/ februarie 2006).

Considerăm că studiul despre creaţia lui Ioan Alexandru este cel mai bine realizat, poate şi pentru motivul că, având în vedere abordarea subiectivă, aici găsim formulări în maniera inconfundabilă a judecăţilor din publicistica lui Marin Sorescu: „…geniul lui Alexandru realizează icoane de pictură mistică şi naivă, mutând satul românesc din Transilvania, cu o scară mai sus, în cer.” (p. 183) sau „Alexandru este un condamnat la patrie, cu atât mai tragic, contrariat de întâmplarea că a trebuit să sufere şi să moară în străinătate.” (p. 189).

Adrian Păunescu îşi aminteşte cu nostalgie cât de mult a însemnat pentru sufletul său gestul lui Ioan Alexandru de a-i înmâna noul său volum de versuri – Imnele Putnei –, părut la câteva zile după destituirea de la Flacăra, volum care avea o poezie cu dedicaţie specială pentru Păunescu: „Aceste versuri (poezia Oedip – n. n.) m-au încărcat de o răbdare pe care cred că n-aş fi avut-o fără ele.” (p. 216).

 

*

În preambulul lucrării sale, Adrian Păunescu aduce în discuţie, la un moment dat, interviul său cu poetul A. E. Baconscki, pe care îl reproduce integral la Anexa 1: „Nu uit momentul în care am venit în redacţia României literare cu un interviu (…), interzis multă vreme, de la A. E. Baconski, poetul care la revista Steaua din Cluj (…) încercase puntea cu literatura occidentală modernă (…) acest interviu al meu cu Baconski (nu se precizează, din păcate, anul când a fost făcut – n. n.), care face parte din substanţa acestei lucrări, despre o generaţie din care el nu face propriu-zis parte, a devenit deodată interesant pentru poeţii din Bulevardul Ana Ipătescu nr. 15… (p. 9, 10). Am citit cu mare atenţie acest interviu, crezând că vom afla lucruri noi despre Generaţia ’60 – aşa cum susţine eseistul –, mai cu seamă despre creaţiile celor trei poeţi (care fac obiectul tezei de Doctorat a lui Adrian Păunescu), însă nicăieri nu se pomeneşte despre această generaţie literară. Baconski vorbeşte în acest interviu despre conformism şi oficializare („Corolarul conformismului e oficializarea.” – este de părere poetul de la revista Steaua – p. 253), despre degradarea prestigiului scriitorului din acea epocă, precum şi despre drepturile de autor şi tirajele preferenţiale pentru cărţile unor autori, ca şi despre călătoriile în străinătate, toate acestea fiind „parcelate cu grijă” (p. 255). Şi-atunci, care să fi fost rostul includerii acestui interviu în corpus-ul lucrării?  Doar orgoliul lui Păunescu de a fi luat interviu unui scriitor incomod în epocă ar putea justifica prezenţa în această ediţie.

Cele trei ample studii despre creaţia celor mai importanţi trei poeţi ai Generaţiei ’60 reprezintă o mărturie inedită făcută – desigur subiectiv – de către un coleg şi prieten congener.

 


Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s