OGLINDA CU STICLĂ MATĂ

de Prof. Dr.  Const. MIU

 

Când te afli în faţa creaţiei unui necunoscut se cuvine să te documentezi. E cazul Monicăi Mureşan, semnatara volumului Femeie la poarta raiului de sticlă (Editura Nouă, Bucureşti, 2009). De real folos ne-au fost recenziile postate în revista electronică o carte pe zi, unde veşnic prezenţii şi multilateral cronicari Al. Fl. Ţene şi Victor Sterom se-ntrec pe sine în a se comunica (autocomunicarea de care suferă paranoic şi sus numiţii, idee la care făcea referire Tudor Vianu, în studiul său Dubla intenţie a limbajului…), că de referire critică/ analitică la cărţile deja publicate de Monica Mureşan, abia se desprinde câte o idee – şi aceea anemică.

               Bunăoară, grijuliu faţă de formulări bombastice, Al. Fl. Ţene uită (sau nu cunoaşte?!) proprietatea/ sensul unor termeni, opinând, când se referă la poezia O nostalgie (din volumul Steaua de Murano, Editura Vasile Cârlova, Craiova, 2000): „Poeta Monica Mureşan este – structural – meditativă, inspectându-şi biografia cu sfială şi tandreţe, transformând-o într-o confesiune nostalgică.” Harnicul cronicar, ce publică la „foc automat” aşa-zise cronici în ediţia electronică a revistei mai sus amintite ar fi trebuit să cunoască definiţia verbului a inspecta („A controla, a verifica activitatea unei persoane, a unei instituţii, etc, pe baza unei însărcinări speciale; prin extensie – a examina, a cerceta amănunţit şi cu atenţie ceva.” – în DEX). O fi vrut să epateze în exprimare – fie şi metaforică –, dar o biografie nu poate fi inspectată cu sfială şi tandreţe! Mai mult chiar, în graba de a lăsa gură-cască fie pe autoare, fie pe cititori, în privinţa cunoştinţelor sale literare, Al. Fl. Ţene foloseşte câţiva termeni care nu au grad de comparaţie: „Meditaţiile despre suferinţă, iubire, aşteptare, singurătate au ponderea cea mai importantă, sunt cele mai substanţiale din acest volum. Altfel spus, poeta Monica Mureşan <<vede>> idei cum odinioară Camil Petrescu, însă, mai special, ea simte lacrima temelor dintotdeauna pe care ne-o relevă în versuri memorabile.” (s. n.). În treacăt fie spus lacrima poate fi văzută şi nu simţită sau cronicarul o fi fost înştiinţat de autoare că mai nou simte lacrima temelor!

 

La rândul său, Victor Sterom, la cei 70 de ani ai săi, nici el nu cunoaşte că „personal” nu are grad de comparaţie! Însă aşa numitele sale referiri la poezia Phoenix (din volumul Trecerea de pietoni, Editura Pygmalion, Piteşti, 1996, cu o prefaţă de Ion Rotaru) sunt de o platitudine înfiorătoare, fără a avea de-a face cu ideatica ei: „Constantă pare a fi starea de beatitudine atinsă în actul comunicării în care expresia poetică nu este – aici – comună, banală, ceea ce face ca subiectivismul poemelor să fie extrem de personal.” (s. n.). În poeme, subiectivismul nu poate fi decât personal, iar precizarea „personal” într-o asemenea construcţie este superfluuă!

Un alt „maestru” al inepţiilor – Geo Călugăru –, în ziarul Dimineaţa (10 mai 2007), într-un pseudo-comentariu critic la volumul Ochiul nopţii (2006) – reluat în ediţia electronică a revistei Agero din Stuttgart –, afirmă cu nonşalanţă: „Fiecare din cele 33 (nu întâmplător 33) de poezii, cuprinzând un buchet de esenţe, ar merita pusă sub lupă, pentru a fi decantată, dar nu doresc să răpesc bucuria cititorilor de a le descoperi, uimindu-se.” (s. n.). Pe noi, ne uimeşte acest alt pretins comentator, care habar nu are că o poezie nu poate fi pusă sub lupă spre a fi decantată! Predilecţia pentru exprimări metaforice presupune o minimă decenţă în formulare (mai cu seamă atenţie la sensurile cuvintelor folosite!), căci de cele mai multe ori aceasta devine – poate fără voia autorului – ilară!

 

*

                E de ajuns ca un cititor cu bun simţ să lectureze o pagină din aşa-numitul „poem dramatizat” şi, văzând pe coperta a IV-a a cărţii sigla „Asociaţia Scriitorilor Bucureşti”, să se întrebe „Acestea sunt adevăratele valori promovate de o asociaţie cândva de prestigiu?”

Una din trăsăturile poeziei moderniste şi postmoderniste este – se ştie – teatralitatea. Ea apare în La lilieci sau în Levantul – două exemple de opere bine cunoscute, una a lui Marin Sorescu, cealaltă a lui Mircea Cărtărescu. Însă, dacă în cele două creaţii avem tematică şi mesaj, în această îngrămădire de cuvinte, în 33 de secvenţe, fără vreo legătură între ele, sunt detectabile vagi urme de ironie şi autoironie.

Are dreptate Aureliu Goci, în prefaţa volumului în discuţie (Monica Mureşan, între ritualitate şi ambiguitatea tragică) să afirme că autoarea „scrie o poezie a cotidianului” (p. 6), dar de ce îl consideră „cotidian bituminos”, numai el ar putea şti, că nu ne lămureşte. Alt preţios, de!

              În nota sa caracteristică pentru acest volum, autoarea ironizează banalul cotidian lipsit de dramatism (că tot şi-a subintitulat volumul „poem dramatizat”) şi „împănat” cu platitudini anoste: „oricum, azi nimeni nu se mai bate/ cu turcii/ şi nimeni nu învinge, azi nu mai e timp/ şi învingi fără să lupţi pentru că/ eşti născut învingător!” (p. 35). Ironia e dată de negaţiile totale („nimeni nu se mai bate”, „nimeni nu învinge”, „nu mai e timp”), conturându-se astfel o afirmaţie care e doar aparentă, parafrazându-se – credem – un binecunoscut dicton, care în accepţia autoarei ar însemna „Dacă nu negi/ nu lupţi, nu exişti!”

              Pe antinomia trecut/ prezent, autoarea face un comentariu ironic: „Ştiţi, în această epocă medievală/ este foarte simplu. Îţi iei/ brocarturi de la Veneţia/ şi intri în istorie ca-n brânză// pe când în secolul douăzecişiunu/ te duci la serviciu şi intri în şomaj” (p. 36).

              În unele locuri, autoarea cultivă (fără să vrea?!) autoironia, în imagini groteşti. Iată câteva exemple de versuri, care pot fi socotite o adevărată carte de vizită ilustrată:

             – „Aş fi vrut să-i spun/ că şi eu sunt paralelă/ în comparaţie cu alţii/ şi că m-am îngrăşat de când/ îmi injectez doza de timp/ în vena destinului/ dar a trebuit să mă ridic/ şi să plec – sunt/ o doamnă şi aşa ceva nu se face.” (s. n., p. 16);

            – „Deocamdată sunt unsă cu toate alifiile/ m-am miruit, ca o salată mi-s” (s. n., p. 35);

            – „Se făcea că împlinisem cincizecişipatru/ de ani şi nu primisem cadou decât/ o oglindă/ (…) în fond, marele secret al timpului/ este oglinda/ ce-i arată fiecăruia după cum îi este/ datul.// Nu mă putea convinge nimeni/ să o dezvelesc,/ ştiam că mă ademeneşte într-o călătorie/ în neunde.” (p. 48).

              În ciuda titlului, prin intermediul căruia autoarea încearcă să ademenească cititorii să-i privească în oglinda sufletului, Monica Mureşan nu reuşeşte decât să-i facă să-şi dea seama că sticla unei astfel de oglinzi e mată!

Reclame

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s