MAI CA TEREZA

Const. MIU

 

 

                 La întoarcerea de la inspectoratul şcolar, unde susţinuse proba scrisă la examenul pentru ocuparea postului de director prim, Carmen Titanu a început vânătoarea de vrăjitoare. Nici n-avea nevoie să ştie rezultatul parţial, iar interviul ce urma după prima probă era o formalitate pentru ea. Se baza pe intervenţia promptă a noului ei iubit – viceprimar portocaliu –, fost coleg de facultate cu inspectorul şcolar general.

– Fetiţo, din toamnă, nu mai ai ce căuta la şcoala-asta! a ameninţat-o pe Dana Topoleanu, bibliotecara. Te-a ţinut în braţe destul domnu Sică!… Eu am nevoie de oameni calificaţi, a mai adăugat ea răspicat, când a dat ochii cu tânăra foarte timidă de felul ei.

Toată vara aceea, imediat după ce a arătat la secretariat hârtia cu decizia în care i se recunoştea funcţia după care tânjise chiar de la venirea în acea şcoală, a pus la treabă tot personalul auxiliar.

Nici măcar să respire în voie nu i-a lăsat pe bieţii oameni. A renovat tot în cabinet: a pus să zugrăvească pereţii în verde – obsesia ei pentru eco-şcoală –, a cerut insistent la primărie să i se pună parchet şi uşă noi, iar mobilierul, inclusiv scaunul directorial din piele ecologică să fie în diverse nuanţe de verde. Era încântată că i se făcea după bunul plac orice-şi dorea.

Obişnuia să bea cafeaua de dimineaţă cu „fetele” – cum le alinta pe cele de la secretariat, contabilitate şi femeile de serviciu. Era un bun prilej de a afla ultimele noutăţi din şcoală şi din oraş: ce şi-au mai cumpărat („fetele” şi colegele), cine s-a mai certat, dar mai ales cine cu cine s-a mai cuplat, ca şi cine pe cine a lăsat cu buza umflată. În plus, nimic nu se făcea în acea instituţie, fără ştirea ei: „A zis stăpâna!” sau „Nu ne lasă stăpâna!” ori „Aşa vrea stăpâna!” explicau femeile de serviciu, portarii, tâmplarul şi caloriferistul, iar mândria lor era fără margini!

Primul consiliu profesoral a avut un singur punct la ordinea de zi.

             – V-am convocat, să vă spun, dragi colegi, că din motive bine întemeiate am revenit la vechiul meu nume.

             Şi pentru că văzu nedumerire şi confuzie în felul cum era privită, adăugă: „primul meu nume – Ţibanu – de la mama de-acasă.

– Şi să mai ştiţi că mi-am îndeplinit deja unul din punctele forte ale programului meu, cu care am candidat – atragerea de fonduri extraşcolare. Din toamna-asta , avem un nou sponsor: domnul Florinel Ionescu – îl ştie toată lumea pe fostul şef de cantină de la IAS… Acu e patronu de la Atlas Tour, aşa că vom face multe excursii pe teme de ecologie, a mai lămurit ea.

Cititorul ar trebui să ştie că ultimul ei soţ – al treilea – un ins cultivat şi la locul lui, nu i-a mai fost pe plac, după ce i-a făcut un copil. I s-a năzărit că era prea moale. E drept că-i plăcea la nebunie ca ea să domine bărbatul, dar ăsta era mămăligă, făcea ce voia cu el, prea îi cântase în strună. Gurile rele mai spuneau prin târg că dacă punea ochii pe un bărbat şi i se căşuna pe el, făcea şi pe dracu în patru, dându-se peste cap, numai să-l aibă. Alţii o vedeau în stare să calce şi pe cadavre, să-l vândă şi pe ta-su, doar aşa, ca să-şi facă damblaua măcar o noapte. Nu degeaba i se spunea Tereza.

 

*

De câteva săptămâni, şcoala era în fierbere. Stăpâna dorea cu orice chip steagul verde, care consfinţea statutul de eco-şcoală. Discutase cu fiecare diriginte în parte şi propusese un plan ambiţios: voia să ilustreze generalul prin particular, în procesul apropiatei noastre integrări în UE. Ca atare, fiecare clasă îşi va alege un stat şi fiecare diriginte va avea libertatea de a reliefa cum crede mai bine specificul ţării respective, inclusiv a noastră. Le mai ceruse diriginţilor ca fiecare clasă, pentru protocol, să strângă „trei milioane de căciulă”.

– Banu îl ţin eu, a avertizat de mai multe ori doamna Ţibanu, că avem multe cheltuieli şi numai eu ştiu rostu la fiecare! De cazarea oaspeţilor, mă ocup tot eu. DomnuFlorinel Ionescu – sponsorul nostru – s-a oferit, ca un drăguţ ce e, să ne dea o mână de ajutor. Pentru cele trei săptămâni îi va caza la el la hotel, unde stau şi eu. Aşa, voi fi permanent lângă ei, să le satisfac nevoile şi o să ne coste mai puţin, că intră în preţ şi micu dejun… De celelalte mese ne ocupăm noi şi comitetu de părinţi… În week-end, o să le oferim o excursie în Deltă şi alta pe litoral. Dar, am să vă rog să nu uitaţi că le trebuie şi un ghid de nădejde. Şi să mai ştiţi că nu o să vă bag la cheltuieli exorbitante, că anu trecut, în vară, am absolvit cursurile intensive ale celei mai prestigioase şcoli de ghizi din ţară.

– Da, la fârşit, după ce ne-or da steagu’-verde, nu le facem şi noi un mic cadou, ca amintire c-au venit pe la noi? se interesă una din apropiatele directoarei.

– Da-da, propunerea Danei Andronescu mi se pare excelentă!… Am o idee: să le facem cadou câte o plasmă. Le luăm tot de la Florinel, că la magazinele lui sunt mai ieftine decât la Domo sau la Altex. O să vă comunic prin Dana cât e bucata. Banii o să mi-i dea la sfârşit. Nu vreau să mă-ncurc doar cu atât!

– Ce ziceţi dacă pentru efortu-ăsta, Consiliul de administraţie al şcolii va primi ca semn de implicare şi recunoştinţă din partea elevilor şi a părinţilor câte o plasmă? vru să ştie Dana. Nu de alta, daîn consiliu sunt numai nouă persoane.

– OK! Restu colegilor va primi doi la sută pentru ajutor. La sfârşitu anului şcolar, că tot intrăm în concediu, a concluzionat Carmen Ţibanu.

 

*

              La ora de dirigenţie,

 

                                                    profesorul Paul Coleş le spusese elevilor săi despre visul integrării, pe care Stăpâna îl prezentase în cancelarie.

              – Ne ia drept slugi! comentase cineva, din ultimele bănci.

              – Domnule Tinu, iar te-ai uitat la Cârcotaşi aseară! Mai bine te-ai gândi ce ţară putem ilustra şi cum să concretizăm alegerea. La pauză, trebuie să comunic stăpânirii alegerea şi n-aş vrea să ne-o ia altă clasă înainte, îl avertiză dirigintele supărat.

S-au hotărât pentru Ungaria. Ildiko, una dintre eleve, propusese. Tot ea se oferise să scrie urgent bunicilor dintr-o comună de pe lângă Satu Mare, ca să le facă rost de câteva costume populare. „E o localitate mixtă: români şi maghiari”, a lămurit fata. Cei patru băieţi au promis că vor scoate de pe internet istoricul ţării – date importante, de la întemeiere, până în prezent. „Profa de istorie o să fie mândră de noi! s-au lăudat ei. Că îi căutăm de la începutu anului materiale pentru doctorat.”

– O să o rog pe bunica să-mi trimită şi câteva reţete cu mâncăruri tradiţionale ungureşti, a mai promis Ildiko.

– Nu uitaţi de geografia fizică şi cea economică! avertiză profesorul. Ştiţi doar că asta e specializarea Stăpânei şi tres-o băgăm şi pe ea în seamă. Doar îi face plăcere.

– Io o să aduc un indicator telescopic, cu senzori şi baterii, se lăudă cineva.

              –  Când e vorba de indicator, te cred şi eu. Mia ales să şi vibreze…

              – Terminaţi cu aluziile tâmpite! Numai la conotaţii sexuale vă e gându!… Uite, eu o să mă ocup de o scurtă prezentare a istoriei literaturii maghiare. Tot vă trebuie la literatură universală, schimbă vorba dirigintele. Împuşcăm doi iepuri de-odată, stabili el.

– Iar eu o să fac rost de câteva monede şi bancnote de-ale lor – forinţi, se lăudă altcineva.

 

*

               Uşa de la fumoar fu împinsă cu putere şi izbită de perete.

– Domle profesor, de ce nu-ţi faci datoria ca diriginte? se răţoi Carmen Ţibanu. Tot eu să-ţi fac programarea elevilor de serviciu pe şcoală! Ştiai doar că e comisia de la minister în şcoală! urlă ea.

              Paul Coleş trase liniştit din ţigară, aşteptând ca directoarei să-i treacă furia. Fusese sunat de şefa clasei, care-i spusese disperată: „Dirigu, a venit Stăpâna în clasă şi a început să urle la noi că de ce dirigintele nu ne-a spus că de azi intrăm noi de serviciu pe şcoală. Da să ştiţi, dirigu, că nici noi n-am ştiut, nu ne-au zis cei dinaintea noastră.”

             În ziua aceea, profesorul avea ore ceva mai târziu şi nu fusese anunţat de nimeni şi – iată – nici şefa clasei nu-l avertizase de aşa ceva. El avea obiceiul ca să anunţe dirigintele clasei următoare că le vine rândul peste o zi sau două. Îi spusese fetei să roage băieţii să se prezinte ei şi când el va ajunge la şcoală, cât poate de repede, vor face o programare calendaristică.

             – S-a rezolvat, şefa! spuse omul, fără să se uite la cea care urlase.

             – Numai dumneata eşti mereu Gică contra!… Măcar zilele astea, cât e comisia asta de evaluare, să-ţi fi făcut treaba cum trebuie, nu să o fac eu, că dumneata eşti boier!

             – Cucoană, spuse el vădit iritat de tonul directoarei, cucoană, să ştii că se bate la uşă şi se spune bună-ziua!, când se intră într-o încăpere, unde – ia, priveşte! – sunt de faţă şapte, opt persoane!

            – Atâta timp, cât eu sunt la conducerea acestei instituţii, să ţii minte că eu n-o să bat la nicio uşă şi n-o să spun bună-ziua! zise apăsat directoarea.

           O privi de data aceasta cu luare-aminte. I se păru caraghios îmbrăcată. „Parcă se pregăteşte de bal-mascat”, îşi spuse, zâmbind discret. Îşi aminti că la balul bobocilor venise gătită cu o pălărie roz, ce avea o panglică lată, vişiniu. Purta o bluză lila, cu nasturi mari, la două rânduri şi o fustă scurtă, mov. Ciorapii – verde-prăzuliu – distonau enervant. Nu-şi explica de ce tocmai acum îi veni în minte epigrama pe care o premiase la concursul de creaţie, născocit de el ad-hoc. Aflase, la sfârşitul balului, că epigrama – uşor răutăcioasă, dar cu poantă excelentă – era răspunsul unui elev care trecea în ochii fetelor drept unul dintre fluturaşii şcolii, ce se crede mare fante: „Spui că sunt un fluturel/ Şi că zbor din floare-n floare?/ Tu să fii un copăcel, / Iar eu – CIOCĂNITOARE!

           – Ştii ceva, cucoană! mai zise el enervat de obrăznicia directoarei, eşti o nesimţită! Numai un neam prost nu bate la uşă şi nu spune bună-ziua!

           Ceilalţi colegi, care asistaseră la scenă, fără să intervină, rămăseseră stupefiaţi, după ce femeia a trântit uşa în urma ei.

        – S-o fi simţind ea stăpână absolută, în visele ei bolnave, da să nu uite că nu e şcoala lumă-sa! mai spuse Paul Coleş, după care părăsi fumoarul.

 

*

         La orele festive, de rămas-bun, la cei de clasa a douăsprezecea, îşi luase obiceiul să vorbească şi, pe lângă săgeţile ironice, trimise la adresa direcţiunii, pe care avea însă grijă să pară a fi trimise spre sine, dedica şi câte o poezie clasei la care predase.

         Cu trei săptămâni înainte de ora finală la clasa de uman, se întâmplase ceva… La intrarea în clasă, toată lumea râdea de se prăpădea. N-a reuşit să-i potolească decât foarte greu. Însă, când a văzut că tot nu conteneau chicotelile, i-a ameninţat cu o lucrare fulger. Degeaba: avertismentul n-a avut efectul scontat.

        – Am ceva rupt, pătat, murdărit? Vreau să ştiu şi eu, poate râdeţi că am ceva caraghios pe mine şi n-am observat…

       – Nuuu, dom  profesor! s-a auzit răspunsul în cor.

      – Atunci, de ce nu vă potoliţi?

      – Profu, io vă zic ceva, da să nu vă supăraţi, că n-am nicio vină! a avertizat un flăcău mai fâşneţ, apropiindu-se de catedră.

      – Mai întâi  spune şi-om vedea dacă e vorba de supărare sau nu…

      – Înainte de ora cu dumneavoastră, am avut geografia, explică tânărul.

      – Şi voi aţi chiulit!… Dar acesta nu-i motiv de râs!

      – Ştiţi, ne scoate la tablă, cum are obiceiu, continuă el în şoaptă.

      – Şi care-i problema?

      – Păi… ne-a scos şi de data asta, pe cei nouă băieţi, de-am făcut şir indian şi-a-nceput să ne-ntrebe împărăteasa din lecţie…

      – Iar voi, ca de obicei, n-aţi ştiut nimic!

      – De data asta, chiar nimic-nimicuţa, şefu!… Toţi eram bâtă… Cizme!… Când mi-a venit rându, io n-am avut ce face şi m-am scărpinat.

      – Dacă nu te speli pe cap mai des… O fi deranjat-o….

      – Nu, domle, că io mereu fac baie! spuse tânărul supărat… M-am scărpinat şi eu… Da, mai jos…

      – Nu se poate! făcu neîncrezător profesorul. Nu eşti zdravăn!

      – Ba da, toată clasa ştie…

      – Că nu eşti zdravăn sau ce anume?

      – Că ne-a trecut pe la loc şi ne-a pus nouă la fiecare… Iar ăştia râdeau de mine, că ei au luat nouă de-a moca, iar eu, care am muncit – tot ca ei.

      – Te revanşezi tu, muncitorule, concluzionă profesorul

      – S-o fi crezând mai ca Tereza! şi se plesni peste gură, semn că i-a scăpat prostia.

      – Ei, lasă, nu mai brava!

 

      Paul Coleş îşi aminti de un incident, petrecut în cancelarie, în urmă cu mai bine de doi ani… Erau în grevă. Se făcuse un tabel şi o programare. De dimineaţă, până seara, în cele două schimburi, cât dura programul şcolii, legea stipula ca să se asigure personalul didactic. În ziua aceea, se aflau în cancelarie vreo douăzeci de persoane. Era şi el… Pe atunci, Carmen Ţibanu era lider de sindicat. Tocmai revenea în cancelarie, căci fusese solicitată  să stea de vorbă cu cineva. Pentru că sunase de mai multe ori telefonul mobil, aflat în poşeta lăsată pe masă, Paul Coleş a avertizat-o, pe un ton glumeţ:

       „Vezi că ţi-a sunat poşeta!”

       „Ce te freacă pe tine!”, se răţoise femeia.

       „Vezi cum vorbeşti!”

       „Te interesează ce marcă e mobilu?”

       „Nesemnificativ!”

       „Numai tu şi domnu Albulescu vă interesaţi de mobilu meu şi cine-mi plăteşte factura! Asta vă freacă pe voi!

 

        S-a gândit că e timpul să-i dea o replică neobrăzatei. Dacă ea a făcut-o de faţă cu atâta lume, îi va răspunde cu aceeaşi monedă, la acea oră festivă. Explicaţia flăcăului nemulţumit că a luat doar nouă pentru un scărpinat i-a dat ideea.

      –  Aş mai spune doar că nu ştiu dacă elevii de la clasa de uman, care termină anul acesta, a spus el, pregătindu-se a-şi încheia discursul. Nu pot şti dacă au învăţat ceva de la mine… Eu de la ei – da. Cu mâna pe inimă o spun. Am învăţat; mai cu seamă de la băieţi.

     –  Ce anume? A vrut să ştie asistenţa din sala de festivităţi.

     –  Mă pot orienta pe hartă… Cu uşurinţă  găsesc orice localitate… De la Gura Portiţei, la Fundu Moldovei… Fără indicator… Cu un simplu scărpinat!…

 

      La sfârşitul festivităţii, unul dintre absolvenţi se apropie de profesor şi spuse, în treacăt:

    –  Am auzit că în loc să facă abdomene, Tereza se scarpină de colţul catedrei…

    – E clar: v-aţi contaminat şi voi!… Cred că anu ăsta cine dă bacu la sport, scărpinatu devine probă obligatorie… Şi dacă luaţi toţi nouă, sigur intraţi în cartea recordurilor!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s