CASCA ECO

 

Const. MIU

 

 

            La început, a vândut câteva sute. După numai o săptămână, avea comenzi din toate localităţile învecinate. Seară de seară, după ce făcea „casa”, îşi freca palmele de bucurie că, în sfârşit, a dat lovitura. În mai puţin de o lună, îi ieşiseră şi actele pe firmă şi ajunsese să aibă un lanţ de magazine în toată ţara. Afacerea mergea ca pe roate: ajunsese să fie number one  în lume.

            Avea un prieten, ofiţer la unitatea de artilerie, de la marginea oraşului. Împreună, mergeau deseori la pescuit şi chiar dacă nu totdeauna veneau cu peşte, bucuria lor erau micii şi pieptul de pui la grătar, dar mai cu seamă berea, care niciodată nu era îndestulătoare, căci lui îi plăcea să povestească şi, la poveşti, avea nevoie de udătură.

            Îşi aminti că într-o seară, ofiţerul îl sunase că ar vrea să se întâlnească la „o blondă” – aşa spuneau ei, când aveau chef de bere.

           –  Salut, Cosmine! Ia zi, doctoraş, merge treaba? se interesă ofiţerul.

           – I-am sunat p-ăia de la Braşov, să-mi spună dacă au vreo veste din America… Îţi spusesem acu’ o lună că am de gând să plec la o fermă din Texas.  Patronu’  are porci şi vaci şi are nevoie de veterinari… Aci nu mai merge! Un tratament, două pe zi şi aşa, din an în paşti, mă mai duc împreună cu doctoru’ Tilică, prin satele apropiate, să-l ajut la jugănit porci… Ce să-i faci, dacă n-au venit americanii, când îi aşteptau alde bunicu, o să meargă nepotu la ei!

–   Şi ce-au zis?

            – Să mai aştept. Ştii că americanii-s scrofuloşi la datorie, când e vorba de acte…

           Paul Miu umplu iar paharele, ciocniră şi, după ce-şi aprinse o altă ţigară, îi zise prietenului său:

–   Io zic să nu te grăbeşti cu plecatu’ !… Am ceva tare!

           Şi pentru că văzu că cel din faţa sa îl priveşte cu mirare şi neîncredere, ofiţerul continuă:

MELANCOLICUL NELINIŞTIT

 

Prof. Dr. Const. MIU

 

               De la un capăt la altul al plachetei de versuri semnate de Mihai Sultana Vicol – Melancolia mea cerească (Editura Muşatinii, Suceava, 2008) – sesizăm tectonica unui suflet de poet veşnic neliniştit.

Sunt autori care, abordând o asemenea tematică, îşi etalează zbuciumul, iar la sfârşitul cărţii se liniştesc. Ei, bine, în cazul lui M. S. Vicol, frământarea sufletului său atins de morbul iubirii devastatoare e la fel de intensă şi nu scade din intensitate nici la sfârşitul volumului: „Inima-mi este soră geamănă cu neliniştea, / melancolia mea cerească abia de mai poate  să-i/ rostească numele scris pe poarta raiului.” (p. 38).

Dintre obsesiile poetului, amintim, mai întâi, voluptatea suferinţei, de sorginte dostoievski-ană: „Gura-i o rană prin care cuvântul geme/ inima e născătoare de iluzii şi de haos.” (p. 6) sau „Chem moartea care-mi este prietenă de viaţă/ şi chin, duşmănit mă las de al ei întuneric./ (…) o veşnică tristeţe mă-mpinge-n dureri, / Femeia (…) / nepăsătoare îmi şterge numele din inima ei.” (p. 15).

               Poezia care ilustrează pe deplin obsesiile şi frământările acestui îndrăgostit, care iubeşte fanatic (după cum mărturiseşte într-un loc: „Credinţa mea în tine/ e ca a întâilor creştini” – p. 19) capătă forma unei rugi: „Doamne, iartă-mi neputinţa/ de nu-ţi sunt credincios pân la moarte. / (…) // Dar tu, Doamne, mi-ai dat patimi, / să iubesc mai mult femeia/ decât icoana ta// (…) mi-ai dat gura să-mi blestem/ chinul tău de a fi cunoscut femeia. // (…) Doamne, dă-mi pedeapsa/ de-a fi stâlpuit pe cruce pentru al / meu păcat de a iubi pântecul femeii.” (p. 20, 21). Conştientizând acest păcat de a fi iubitor de pântec de femeie, poetul îşi salvează sufletul, mai cu seamă că se nevoieşte ca un nou Simeon Stâlpnicul (prăznuit de Biserica noastră la 1 septembrie al fiecărui an, dată la care începe calendarul bisericesc).

VINOVAT FĂRĂ VINĂ

 

Prof. Dr. Const. MIU

                În noua sa carte – romanul Vinovat de iubire (Jurnalul naţional, Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2010) – apărută pe piaţă pe 20 iuloie a. c., de ziua de naştere a maestrului Adrian Păunescu, autorul valorifică artistic motivul dublului sau, având în vedere faptul că sunt două personaje cu aceleaşi nume şi prenume (doctorul Andrei Ionescu şi actorul poet Andrei Ionescu), putem spune că avem de-a face cu dedublarea individului: „Vinovat de iubire e povestea a doi bărbaţi ce împărtăşesc un destin comun.” – notează autorul pe coperta a IV-a a cărţii.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

De altfel, motivul dublului, în jurul căruia considerăm că este construită trama romanescă, transpare chiar din vorbele doctorului Andrei Ionescu, spre sfârşitul romanului: „Noi am împărţit un spaţiu psihic împreună. Eram unul alter-ego-ul celuilalt.” (s. n., p. 186).

Doctorul Ionescu (un renumit psihoterapeut, la un sanatoriu din apropierea Braşovului) este şi el, în felul său, un bolnav: „…spre a-mi cicatriza propria mea durere, am deprins o boală nouă. Mă îmbolnăvesc de bolile bolnavilor mei. Mă îmbolnăvesc şi mă vindec.” (s. n., p. 7). Din aceste considerente, jurnalul actorului şi poetului Andrei Ionescu – unul din pacienţii săi, care propune şi acceptă o terapie intensivă, prin somn, timp de un an – este, în fond, şi jurnalul doctorului Ionescu: „I-am citit jurnalul, mi l-am însuşit. E şi al meu. Măcar pentru un an (…) Acum, el şi eu împărtăşim acelaşi destin. El e partea mea adormită. Eu sunt partea lui trează (…) îmi preiau rolul aşa cum reiese el din jurnalul pacientului meu.” (s. n., p. 10, 11).

Celălalt Andrei Ionescu – actorul şi poetul – doreşte să noteze în jurnalul său „poveştile” iubirilor sale adolescentine, deoarece conştiinţa sa era terorizată de un vădit complex de vinovăţie: „ Mă simt vinovat de iubire.” (p. 13). Spre finalul romanului, când „tsunami-ul” Revoluţiei din decembrie 1989 ajunge şi la sanatoriul doctorului Ionescu, iar acesta este nevoit să suporte reproşurile şi chiar maltratările pacienţilor şi ale angajaţilor revoltaţi, aceeaşi „culpă” o mărturiseşte şi medicul: „…îmi recunosc o singură vină. Aceea că v-am slujit şi v-am iubit. Mă simt vinovat de iubire.” (s. n., p. 183).

Doctorul revine de mai multe ori,

ULTIMULUI POŞTAŞ DE SUFLET

Const. MIU

 

poetului Marion MANOLESCU – in memoriam

 

M-ai vrednicit cu-o „carte”,

Tu – „ultimul poştaş”,

De ea să am parte:

Sufletul tău – răvaş.

in memoriam – Marion MANOLESCU

Carmen RADU

 

Icoană de dor –

un an în plus, un vis în minus…

supravieţuire…

            ***

Lupta cu timpul –

clipa furată de la

Dumnezeu…

         ***

 „Ultimul poştaş” –

carte de suflet şi de

„la revedere”…

            ***

 „Psalmi la vecernia sufletului”–

pasul de la marginea

eternităţii…

            ***

 Setea de spaţiu

n-a potolit dorul,

gândul, mirarea…

            ***

 Drumul în cruce –

pământul arde ochii

iscoditori…

la plecare

Marion MANOLESCU

Ultimul  hiku  dictat de poet, cu câteva clipe

înainte de plecarea definitivă :

Anul acesta cireşul

şi-a pierdut florile

mai de vreme.

 

18 iulie 2010

 

Sf. Prooroc ILIE

 

Este sarbatorit in fiecare an, pe 20 iulie. Sfantul Ilie era fiul unui preot al Legii vechi, care locuia in cetatea Tesve, din Galaad (Israel), situata dincolo de Iordan. De aici avem si numele prorocului – Ilie Tesviteanul.

Potrivit traditiei, Sovac, tatal lui Ilie, a vazut oameni imbracati in vesminte albe care il inveleau pe Ilie in haine de foc si ii dadeau sa manance o flacara. Preotii templului din Ierusalim au interpretat vedenia astfel: Ilie a fost ales de Dumnezeu pentru slujirea profetica.

Sfantul Ilie a trait cu peste opt sute de ani inainte de intruparea Mantuitorului, pe vremea regelui Ahab. Si-a desfasurat activitatea in regatul Israel din Samaria.

Regele Ahab, la indemnul sotiei sale, introduce in regatul israelitean cultul zeului Baal. La porunca lui Dumnezeu, Sfantul Ilie ajunge la curtea regelui Ahab si ii vesteste acestuia ca Dumnezeu va pedepsi poporul prin seceta. Cerurile vor fi inchise timp de trei ani si jumatate.

Sfantul Ilie se ascunde de furia lui Ahab la paraul Cherit, unde va fi hranit de un corb, apoi la vaduva din Sarepta Sidonului. In casa acestei vaduve, prorocul Ilie va face minuni: il va invia pe fiul acesteia si ii va inmulti faina si uleiul.

Spre sfarsitul anilor de seceta, pentru cunoasterea adevaratului Dumnezeu, Sfantul Ilie ii propune imparatului sa ridice un jertfelnic pe Muntele Carmel si sa se roage mai intai prorocii lui Baal, apoi el lui Dumnezeu. Acesta a fost momentul in care Ilie a inlaturat cultul zeului Baal. El a reusit sa coboare foc din cer peste jertfa sa, ceea ce 450 de preoti ai lui Baal nu au reusit sa faca.

Sfantul Ilie, Înaintemergator al Mantuitorului

Din cartea a IV Regi, capitolul doi, aflam ca prorocul Ilie dupa ce a lasat ca urmas pe Elisei, a fost luat de un car de foc si inaltat la cer, fara a trece prin moarte. O parte din comentatorii acestui text, sustin ca Ilie a fost luat cu trupul la cer ca raspuns la modul in care el a vietuit. Alti comentatori afirma ca scopul pentru care Ilie a fost ridicat cu trupul la cer, este acela ca el va reveni la sfarsitul lumii, ca un al doilea Inaintemergator al Mantuitorului, pentru a vesti a doua venire a lui Hristos spre a judeca neamul omenesc.

flori şi ramuri

Marion MANOLESCU

 

 

Redacţia revistei METAMORFOZE 

este alături de familia poetului  

Marion MANOLESCU, 

plecat dintre noi, 

duminică 18 iulie 2010, 

să desmierde îngerii 

cu versurile sale.

Odihnească-l în pace

Bunul Dumnezeu

pe ULTIMUL POŞTAŞ

al slovei făurite,

din Medgidia!

 

 Început de mai

 florile de castan

 ciorchini de gânduri      

  

  

Debout de mai 

les fleurs du maronnier 

grappes de pensées

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

   

Ramuri de măslin

pe fruntea ta anunţă

nemurirea

 

 

 

                   

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Les rameaux d’olivier

sur ton front annonce

l’imortalité

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

  

LAGĂRUL INIMII

Const. MIU

         

Acum, mă simt deportat de pe continentul inimii tale, unde credeam

că sunt singurul ei locuitor, într-o SIBERIE de suflet…

Paradoxal totuşi, într-o epocă a dezgheţului, acum, când se vorbeşte

până şi la colţ de stradă de încălzirea globală, tu îţi ascunzi inima

sub scoria indiferenţei specifice femeii care crede că are şi i se cuvine totul!

UN POSTMODERNIST AVANT LA LETTRE

Prof. Dr. Const. MIU

 

              În Cuvântul înainte la volumul Gellu Naum, Poeme alese (Editura Albatros, Bucureşti, 1970, colecţia Cele mai frumoase poezii), Ov. S. Crohmălniceanu îl alătură pe Gellu Naum grupului de poeţi suprarealişti, format din Gherasim Luca, Paul Păun, Virgil Teodorescu, gruparea căpătând consistenţă estetică în anii care au premers celui de-al doilea război mondial.

Din consideraţiile criticului, reţinem trei paliere pe care evoluează creaţia lui Gellu Naum şi care – vom vedea – anticipează un postmodernist avant la lettre : delirul imaginativ, facultatea de a şoca  şi  onirismul suprarealist (în ediţia citată, p. 12, 13, 16).

La Gellu Naum, delirul imaginativ apare mai la tot pasul, însă de cele mai multe ori el capătă forma fantasticului, amintind de tablourile lui Salvador Dali: „O curioasă nevoie de levitaţiune, moştenire de la vreun strămoş războinic şi pasăre, îl obliga, în secunda precisă a dragostei, să-şi lepede ultimul lest de memorie diurnă. Atunci, retina se făcea elice, sângele desfăcea aripi, oasele uşoare îşi regăseau rând pe rând structurile şi funcţiunile iniţiale.” (Înainte şi după, ciclul Focul negru, în volumul Gellu Naum, Poeme alese, Editura Cartea românească, Bucureşti, 1974, p. 139). Recunoaştem aici – şi vom vedea şi alte exemple – propensiunea spre naraţiune. Aceasta este caracteristica poemelor în proză, fantasticul uman sau animalier fiind unul delirant: „Apoi, albă şi suplă, ea s-a supus rigorilor unei maternităţi înverşunate. Pentru că avea cinci sâni a zămislit cinci guri inconştiente, lacome şi vii. Se istovea.” (Scara, ed. cit., p. 140). Din fragmentele reproduse mai sus, am putut sesiza un alt ingredient des uzitat de suprarealişti – ironia, însă în aceste pasaje ea este bine camuflată. În altă parte (spre pildă, în Vârsta semnului), aceasta este un apanaj al parodiei : „Ca un gladiator pe bălării/ mă înveleam cu mâncarea pisicii” (p. 169). De altfel, modalitatea aceasta de a lua în derâdere imagini, situaţii ori „personaje” – unele chiar tragice – o găsim şi la Geo Dumitrescu (poet modern din generaţia războiului – cum o socotea Emil Manu), în poemul Libertatea de a trage cu puşca : „Înnebunit de ridicol, aburit şi himeric/ cu buzele crestate de triste muşcături/ urcat pe catalige de cabotin feeric/ şi tânăr, totdeauna tânăr, în slip sau în armuri// cum ai putea să recapitulezi/ fiecare gest, fiecare cuvânt, fiecare tresărire/ tot ce ai putut să adori, să visezi/ înnebunit de ridicol la fiecare tresărire?” (A iubi, ciclul Focul negru, ed. cit., p. 180).

           Pe dihotomia dehors/ dedans,