Suferinţa

Marian DRAGOMIR

În realitate,

asemeni rădăcinilor

 roadem pământul,

şi înmugurim putreziciunea

 în chinuite forme umane.

Ferecaţi veşnic în eprubeta solară,

 un bec aprins,

cultura malignă

 ucide spaţiul abia văzut.

Înrobiţi sorţii,

bolnavi de existenţă,

ne revendicăm semeţi

răsplata umilă în ţintirime presăraţi.

Avem suferinţe

şi-n fiinţă văd un început şi un sfârşit,

pe care-l umezeşte trist

un Zeu închis.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Iubire

 

Transformată din colb,

fără să număr mătăniile,

am găsit în centrul sufletului

iubirea.

Izbăvindu-mă de secunda

pe care nu vreau să o dezvălui,

victorie în  reverie se va frânge,

roata visele-mi toacă încet.

Înşel blestemele ursitelor,

care m-au blestemat să mă-ndrăgostesc.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Teorema

Nesfârşitul n-are umbră şi există nefiind;

e un ecou fără sfârşit  într-un templu nefăcut;

e destinul necreat ce-nvie ca un soare-n asfinţit;

este gluma cea mai acră a unui suflet făurit.

 

 

EMINESCOLOGUL

Const. MIU

Dintr-un elan de mimetism specific primatelor, şi-a zis că lumea la care aspira de pe băncile facultăţii trebuie să aibă un nume cu rezonanţă. Doar şi profesorul său de literatură română veche, agasat de numele de familie, împrumutat de cine ştie ce strămoş din lumea păsăretului – Răţoi –, în ciuda terminaţiei pur masculine, după multe insistenţe la secretarul de partid, obţinuse de la Starea civilă un certificat de naştere nou-nouţ, pe numele de Răteanu.

Universitarul nostru n-a avut nevoie de temenele la partidul unic, pentru că fiind colaborator la cooperativa ochiu’ şi timpanu’, s-au ocupat tovărăşeii, care au primit o notă informativă despre intenţia lui de a semna cu nume bombastic „reala contribuţie la patrimoniul cultural naţional, cu recenzii şi studii literare” – cum avea să-şi justifice el cererea.

Provenind dintr-o familie ardeleană sănătoasă cu nouă copii – principala condiţie pentru angajatorii de la faimoasa cooperativă –, încă din anii studenţiei, ambiţia sa fără margini i-a nutrit gândul de a-şi depăşi anonimatul social, căsătorindu-se cu o colegă, fata unui popă dintr-o comună răsărită, dintr-o zonă turistică montană, de prin părţile Bucovinei. „Căposu‘ ăsta de ardelean o să ajungă departe!” a exclamat admirativ ofiţerul de legătură, după ce şi-a înştiinţat superiorii despre ceea ce avea de gând subiectul.

Imediat după Revoluţie, a revenit la facultatea de unde-şi luase zborul în ‘82 şi îşi încropise un cămin în oraşul acela, din nord-vestul ţării, spre a fi alături de mentorul său, marele Giordaş – cum îi spuneau conspirativ studenţii. Marele Mentor, în aspiraţia sa de a ajunge decan sau poate chiar rector, avea nevoie de oameni fideli, spre a-l susţine.

Cornel Boteanu n-a făcut prea mulţi purici la catedra special înfiinţată, unde marele său protector visa că fostul său discipol îşi va îngropa tinereţea, dând la iveală studii inedite de eminescologie. După numai un an, şi-a luat tălpăşiţa, cu coada-ntre picioare. Revoltaţi că Boticu (aşa i se spunea, căci nu se ştie cum se aflase de adevăratul său nume şi de vechea îndeletnicire de pe vremea împuşcatului) se ţinea de racolări, studenţii de la Litere şi-au avertizat îndrumătoarea de an că dacă acela va continua cu umpluturi colaţionate de la marii istorici literari, îl vor da afară din sala de curs şi-l vor lua la şuturi.